CATEHISM

PARTEA ÎNTÂI : MĂRTURISIREA CREDINŢEI

SECŢIUNEA ÎNTÂI : "EU CRED" - "NOI CREDEM"

1. Care este planul lui Dumnezeu cu privire la om?
   

   Dumnezeu, nemărginit de perfect şi fericit în sine însuşi, printr-un plan de pură bunătate l-a creat în mod liber pe om ca să-l facă părtaş la viaţa sa fericită. La plinirea timpurilor, Dumnezeu Tatăl l-a trimis pe Fiul său ca răscumpărător şi mântuitor al oamenilor căzuţi în păcat, chemându-i în Biserica sa şi făcându-i fii adoptivi prin lucrarea Duhului Sfânt şi moştenitori ai fericirii sale veşnice.

CAPITOLUL ÎNTÂI
OMUL ESTE "CAPABIL" DE DUMNEZEU

2. De ce există în om dorinţa de Dumnezeu?
   

   Dumnezeu însuşi, creându-l pe om după propriul chip, a înscris în inima sa dorinţa de a-l vedea. Chiar dacă această dorinţă este de multe ori necunoscută, Dumnezeu nu încetează să-l atragă pe om la sine, ca să trăiască şi să găsească în el acea plinătate de adevăr şi fericire pe care o caută fără încetare. Prin natură şi prin vocaţie, omul este deci o fiinţă religioasă, capabil să intre în comuniune cu Dumnezeu. Această legătură intimă şi vitală cu Dumnezeu îi conferă omului demnitatea sa fundamentală.

3. Cum poate fi cunoscut Dumnezeu numai cu lumina raţiunii?
   

   Pornind de la creaţie, adică de la lume şi de la persoana umană, omul, numai cu raţiunea, poate cu certitudine să-l cunoască pe Dumnezeu ca origine şi scop al universului şi ca supremul bine, adevăr şi frumuseţe infinită.

4. Este suficientă numai lumina raţiunii pentru a cunoaşte misterul lui Dumnezeu?
   

   În cunoaşterea lui Dumnezeu numai cu lumina raţiunii, omul întâmpină multe dificultăţi. Pe lângă aceasta, nu poate intra singur în intimitatea misterului divin. De aceea, Dumnezeu a vrut să-l lumineze prin revelaţie nu numai cu privire la adevărurile ce depăşesc înţelegerea umană, ci şi cu privire la adevărurile religioase şi morale, care, deşi sunt în sine accesibile raţiunii umane, astfel pot să fie cunoscute de către toţi fără dificultăţi, cu certitudine deplină şi fără amestec de eroare.

5. Cum se poate vorbi despre Dumnezeu?
   

   Se poate vorbi despre Dumnezeu, tuturor şi cu toţi, pornind de la perfecţiunile omului şi ale celorlalte creaturi, care sunt o reflexie, chiar dacă este limitată, a perfecţiunii infinite a lui Dumnezeu. Totuşi, limbajul nostru trebuie purificat încontinuu de ceea ce are imaginar şi imperfect, ştiind bine că nu se va putea exprima niciodată în mod deplin misterul infinit al lui Dumnezeu.

CAPITOLUL AL DOILEA
DUMNEZEU VINE ÎN ÎNTÂMPINAREA OMULUI

REVELAŢIA LUI DUMNEZEU

6. Ce revelează Dumnezeu omului?
   

   În bunătatea şi înţelepciunea sa, Dumnezeu se revelează omului. Prin evenimente şi cuvinte se revelează pe sine însuşi şi planul său de bunăvoinţă pe care l-a prestabilit din veşnicie în Cristos în favoarea omenirii. Acest plan constă în a-i face părtaşi pe toţi oamenii, prin harul Duhului Sfânt, de viaţa divină, ca fii adoptivi în unicul său Fiu.

7. Care sunt primele etape ale revelaţiei lui Dumnezeu?
   

   Încă de la început, Dumnezeu se manifestă primilor părinţi, Adam şi Eva, şi îi invită la o comuniune intimă cu el. După căderea lor, nu întrerupe revelaţia sa şi promite mântuirea pentru toată descendenţa lor. După potop, încheie cu Noe o alianţă între el şi toate fiinţele vii.

8. Care sunt etapele succesive ale revelaţiei lui Dumnezeu?
   

   Dumnezeu îl alege pe Abraham chemându-l afară din ţara sa pentru a face din el "tatăl unei mulţimi de popoare" (Gen 17,5) şi promiţându-i că va binecuvânta în el "toate naţiunile pământului" (Gen 12,3). Urmaşii lui Abraham vor fi depozitarii promisiunilor făcute patriarhilor. Dumnezeu formează Israelul ca poporul său ales, salvându-l din sclavia Egiptului, încheie cu el alianţa de la Sinai şi, prin Moise, îi dă Legea sa. Profeţii vestesc o răscumpărare radicală a poporului şi o mântuire, care va include toate naţiunile într-o alianţă nouă şi veşnică. Din poporul lui Israel, din neamul regelui David se va naşte Mesia: Isus.

9. Care este etapa deplină şi definitivă a revelaţiei lui Dumnezeu?
   

   Este cea realizată în Cuvântul său întrupat, Isus Cristos, mijlocitor şi plinătate a revelaţiei. El, fiind Fiul unul-născut al lui Dumnezeu făcut om, este Cuvântul perfect şi definitiv al Tatălui. Prin trimiterea Fiului şi darul Duhului, revelaţia este de acum împlinită pe deplin, chiar dacă în cursul secolelor credinţa Bisericii va trebui să aprofundeze treptat toată însemnătatea ei.

10. Ce valoare au revelaţiile particulare?
    

    Deşi nu aparţin depozitului credinţei, ele pot să ajute la trăirea credinţei, cu condiţia să menţină orientarea lor strictă spre Cristos. Magisteriul Bisericii, căruia îi revine discernământul asupra acestor revelaţii particulare, nu poate deci să le accepte pe acelea care pretind să depăşească sau să corecteze revelaţia definitivă care este Cristos.

TRANSMITEREA REVELAŢIEI DIVINE

11. De ce şi în ce mod trebuie să fie transmisă revelaţia divină?
    

    Dumnezeu "vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoaşterea adevărului" (1Tim 2,4), adică a lui Isus Cristos. Pentru aceasta este necesar ca Isus Cristos să fie vestit tuturor oamenilor, conform poruncii sale: "Mergeţi şi învăţaţi toate naţiunile" (Mt 28,19). Acest lucru se realizează prin tradiţia apostolică.

12. Ce este tradiţia apostolică?
    

    Tradiţia apostolică este transmiterea mesajului lui Cristos realizată, încă de la începuturile creştinismului, prin predicare, mărturie, instituţii, cult, scrieri inspirate. Apostolii au transmis succesorilor lor, episcopii, şi, prin aceştia, tuturor generaţiilor până la sfârşitul timpurilor, ceea ce au primit de la Cristos şi au învăţat de la Duhul Sfânt.

13. Cum se realizează tradiţia apostolică?
    

    Tradiţia apostolică se realizează în două moduri: prin transmiterea vie a cuvântului lui Dumnezeu (numită simplu şi tradiţie), şi prin Sfânta Scriptură, care este aceeaşi veste a mântuirii pusă în scris.

14. Ce raport există între tradiţie şi Sfânta Scriptură?
    

    Tradiţia şi Sfânta Scriptură sunt strâns unite şi comunică între ele. Ambele fac prezent şi rodnic în Biserică misterul lui Cristos şi provin din acelaşi izvor divin: constituie un singur depozit sacru al credinţei, din care Biserica îşi ia propria certitudine cu privire la toate adevărurile revelate.

15. Cui îi este încredinţat depozitul credinţei?
    

    Depozitul credinţei este încredinţat de către apostoli întregii Biserici. Întregul popor al lui Dumnezeu, cu simţul supranatural al credinţei, susţinut de Duhul Sfânt şi condus de magisteriul Bisericii, primeşte revelaţia divină, o înţelege tot mai mult şi o aplică la viaţă.

16. Cui îi revine să interpreteze în mod autentic depozitul credinţei?
    

    Interpretarea autentică a acestui depozit revine numai magisteriului viu al Bisericii, adică succesorului lui Petru, episcopul de Roma, şi episcopilor în comuniune cu el. Magisteriului, care în slujirea cuvântului lui Dumnezeu se bucură de carisma sigură a adevărului, îi revine şi să definească dogmele, care sunt formulări ale adevărurilor conţinute în revelaţia divină. Această autoritate se extinde şi la adevărurile legate în mod necesar de revelaţie.

17. Ce relaţie există între Scriptură, tradiţie şi magisteriu?
    

    Sunt aşa de strâns unite între ele încât nici una nu există fără celelalte. Contribuie împreună în mod eficace, fiecare conform modului său, sub acţiunea Duhului Sfânt, la mântuirea oamenilor.

SFÂNTA SCRIPTURĂ

18. Pentru ce spunem că Sfânta Scriptură învaţă adevărul?
    

    Pentru că însuşi Dumnezeu este autorul Sfintei Scripturi; de aceea ea este numită inspirată şi învaţă fără eroare acele adevăruri care sunt necesare pentru mântuirea noastră. Într-adevăr, Duhul Sfânt i-a inspirat pe autorii umani, care au scris ceea ce el a voit să ne înveţe. Totuşi, credinţa creştină nu este "o religie a cărţii", ci a Cuvântului lui Dumnezeu, care nu este "un cuvânt scris şi mut, ci Cuvântul întrupat şi viu" (Sfântul Bernard de Clairvaux).

19. Cum trebuie citită Sfânta Scriptură?
    

    Sfânta Scriptură trebuie citită şi interpretată cu ajutorul Duhului Sfânt şi sub călăuzirea magisteriului Bisericii, urmând trei criterii: 1) atenţie faţă de conţinutul şi unitatea întregii Scripturi; 2) citirea Scripturii în tradiţia vie a Bisericii; 3) respectarea analogiei credinţei, adică a coeziunii adevărurilor de credinţă între ele.

20. Ce este canonul Scripturilor?
    

    Canonul Scripturilor este lista completă a scrierilor sacre, pe care tradiţia apostolică a transmis-o Bisericii. Acest canon cuprinde 46 de scrieri din Vechiul Testament şi 27 din Noul Testament.

21. Ce importanţă are Vechiul Testament pentru creştini?
    

    Creştinii venerează Vechiul Testament ca adevărat cuvânt al lui Dumnezeu; toate scrierile sale sunt inspirate de Dumnezeu şi păstrează o valoare veşnică. Ele dau mărturie despre pedagogia divină a iubirii mântuitoare a lui Dumnezeu. Au fost scrise mai ales pentru a pregăti venirea lui Cristos, Mântuitorul universului.

22. Ce importanţă are Noul Testament pentru creştini?
    

    Noul Testament, al cărui obiect central este Isus Cristos, ne încredinţează adevărul definitiv al revelaţiei divine. În el, cele patru evanghelii, după Matei, Marcu, Luca şi Ioan, fiind mărturia principală cu privire la viaţa şi la învăţătura lui Isus, constituie inima tuturor Scripturilor şi ocupă un loc unic în Biserică.

23. Ce fel de unitate există între Vechiul şi Noul Testament?
    

    Scriptura este una, deoarece unic este Cuvântul lui Dumnezeu, unic este planul mântuitor al lui Dumnezeu, unică este inspiraţia divină a ambelor Testamente. Vechiul Testament pregăteşte Noul şi Noul dă împlinire Vechiului; cele două se luminează reciproc.

24. Ce funcţie are Sfânta Scriptură în viaţa Bisericii?
    

    Sfânta Scriptură dăruieşte sprijin şi vigoare vieţii Bisericii. Este, pentru fiii săi, tărie în credinţă, hrană şi izvor de viaţă spirituală. Este sufletul teologiei şi al predicării pastorale. Psalmistul spune că ea este "făclie pentru paşii mei şi lumină pentru cărările mele" (Ps 119,105). De aceea Biserica îndeamnă la citirea frecventă a Sfintei Scripturi, deoarece "necunoaşterea Scripturilor este necunoaşterea lui Cristos" (Sfântul Ieronim).

CAPITOLUL AL TREILEA
RĂSPUNSUL OMULUI DAT LUI DUMNEZEU

EU CRED

25. Cum răspunde omul lui Dumnezeu care se revelează?
    

    Omul, susţinut de harul divin, răspunde cu ascultarea credinţei, care este încredinţare deplină lui Dumnezeu şi primire a adevărului său, deoarece este garantat de el, care este însuşi adevărul.

26. Care sunt în Sfânta Scriptură martorii principali ai ascultării credinţei?
    

    Există mulţi martori, îndeosebi doi: Abraham, care, pus la încercare, "a crezut în Dumnezeu" (Rom 4,3) şi a ascultat întotdeauna de chemarea sa şi pentru aceasta a devenit "părintele tuturor celor care cred" (Rom 4,11.18), şi Fecioara Maria, care în timpul întregii sale vieţi a realizat în modul cel mai desăvârşit ascultarea credinţei: "Fiat mihi secundum verbum tuum - Fie mie după cuvântul tău" (Lc 1,38).

27. Ce înseamnă pentru om a crede în Dumnezeu?
    

    Înseamnă a adera la Dumnezeu, încredinţându-i-se lui şi dându-şi asentimentul la toate adevărurile revelate de el, pentru că Dumnezeu este adevărul. Înseamnă a crede într-un singur Dumnezeu în trei persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

28. Care sunt caracteristicile credinţei?
    

    Credinţa, dar gratuit al lui Dumnezeu, accesibilă celor care o cer cu umilinţă, este virtutea supranaturală necesară pentru a fi mântuiţi. Actul de credinţă este un act uman, adică un act al inteligenţei omului care, sub impulsul voinţei mişcate de Dumnezeu, dă în mod liber propriul consimţământ la adevărul divin. În afară de aceasta, credinţa este sigură deoarece este întemeiată pe cuvântul lui Dumnezeu; este activă "prin iubire" (Gal 5,6); este în creştere continuă, graţie ascultării cuvântului lui Dumnezeu şi rugăciunii. Ea ne face să pregustăm încă de acum bucuria cerească.

29. De ce nu există contradicţii între credinţă şi ştiinţă?
    

    Deşi credinţa depăşeşte raţiunea, nu va putea să existe niciodată contradicţie între credinţă şi ştiinţă pentru că ambele îşi au originea de la Dumnezeu. Este acelaşi Dumnezeu care dăruieşte omului atât lumina raţiunii cât şi credinţa.

NOI CREDEM

30. De ce este credinţa un act personal şi în acelaşi timp eclezial?
    

    Credinţa este un act personal deoarece este răspunsul liber al omului dat lui Dumnezeu care se revelează. Dar este în acelaşi timp un act eclezial, care se exprimă în mărturisire: "Noi credem". Într-adevăr, Biserica este cea care crede: în felul acesta ea, cu harul Duhului Sfânt, precedă, dă naştere şi hrăneşte credinţa fiecărui creştin. Pentru aceasta Biserica este mamă şi învăţătoare.

31. De ce sunt importante formulele de credinţă?
    

    Formulele de credinţă sunt importante pentru că permit exprimarea, asimilarea, celebrarea şi împărtăşirea împreună cu alţii a adevărurilor de credinţă, folosind un limbaj comun.

32. În ce mod credinţa Bisericii este una singură?
    

    Biserica, deşi este formată din persoane diferite datorită limbii, culturii şi riturilor, mărturiseşte cu voce unanimă credinţa unică primită de la unicul Domn şi transmisă de unica tradiţie apostolică. Mărturiseşte un singur Dumnezeu - Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt - şi arată o singură cale de mântuire. Prin urmare, noi credem, cu o singură inimă şi un singur suflet, ceea ce este conţinut în cuvântul lui Dumnezeu, transmis sau scris, şi este propus de Biserică drept revelat de Dumnezeu.