CATEHISM

PARAGRAFUL 2. Tatăl

I. «În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh»

232.    Creştinii sunt botezaţi «în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh» (Mt 28, 19). Înainte de aceasta, ei răspund «Cred» la întreita întrebare care le cere să-şi mărturisească credinţa în Tatăl, în Fiul şi în Duhul: «Fides omnium christianorum in Trinitate consistit - Credinţa tuturor creştinilor se întemeiază pe Treime [249].»

233.    Creştinii sunt botezaţi într-un singur nume al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh - şi nu în mai multe nume [250], căci nu există decât un singur Dumnezeu, Tatăl atotputernic şi Fiul său unul-născut şi Duhul Sfânt: Preasfânta Treime.

234.    Misterul Preasfintei Treimi este misterul central al credinţei şi al vieţii creştine. Este misterul lui Dumnezeu în sine însuşi. El este deci izvorul tuturor celorlalte mistere ale credinţei, lumina care le luminează. Este învăţătura fundamentală şi esenţială în «ierarhia adevărurilor de credinţă [251]». «Întreaga istorie a mântuirii nu este altceva decât istoria căii şi mijloacelor prin care Dumnezeul cel adevărat şi unic, Tată, Fiu şi Duh Sfânt, se revelează, împacă şi uneşte cu sine pe oamenii care se îndepărtează de păcat [252].»

235.    În acest paragraf se va expune pe scurt în ce fel este revelat misterul Preafericitei Treimi (I), în ce fel a formulat Biserica învăţătura de credinţă asupra acestui mister (II) şi, în sfârşit, în ce fel, prin misiunile divine ale Fiului şi Duhului Sfânt, Dumnezeu Tatăl îşi realizează «planul binevoitor» de creare, de răscumpărare şi de sfinţire (III).

236.    Părinţii Bisericii fac deosebirea între Theologia şi Oikonomia, desemnând prin primul termen misterul vieţii intime a lui Dumnezeu-Treime, iar prin al doilea, toate lucrările lui prin care El se revelează şi îşi comunică viaţa. Prin Oikonomia ne este revelată Theologia; şi, reciproc, Theologia este cea care luminează toată Oikonomia. Lucrările lui Dumnezeu revelează cine este El în sine însuşi; şi, reciproc, misterul Fiinţei lui intime luminează înţelegerea tuturor lucrărilor lui. La fel se întâmplă, analogic, între persoanele umane. Persoana se arată în acţiunea ei şi, cu cât cunoaştem mai bine o persoană, cu atât mai bine îi înţelegem acţiunea.

237.    Treimea este un mister de credinţă în sensul strict, unul dintre «misterele ascunse în Dumnezeu, care nu pot fi cunoscute dacă nu sunt revelate de sus [253]». Desigur, Dumnezeu a lăsat urme ale Fiinţei sale trinitare în lucrarea creaţiei şi în Revelaţia sa de-a lungul Vechiului Testament. Dar intimitatea Fiinţei sale ca Treime Sfântă constituie un mister inaccesibil raţiunii lăsate în puterile ei şi chiar credinţei lui Israel înainte de întruparea Fiului lui Dumnezeu şi de trimiterea Duhului Sfânt.

II. Revelarea lui Dumnezeu ca Treime

Tatăl revelat de Fiul

238.    Invocarea lui Dumnezeu ca «Tată» este cunoscută în multe religii. Divinitatea este adesea considerată ca «tată al zeilor şi al oamenilor». În Israel, Dumnezeu este numit Tată ca Creator al lumii [254]. Dumnezeu este şi mai mult Tată datorită Legământului şi darului Legii făcut lui Israel, «fiul său întâiul-născut» (Ex 4, 22). El este numit şi Tată al regelui lui Israel [255]. Este în mod cu totul deosebit «Tatăl săracilor», al orfanului şi al văduvei, care se află sub ocrotirea lui iubitoare [256].

239.    Desemnându-l pe Dumnezeu cu numele de «Tată», limbajul credinţei indică în principal două aspecte: că Dumnezeu este originea primă a toate şi autoritatea transcendentă şi că este totodată bunătate şi grijă iubitoare pentru toţi copiii săi. Această dragoste părintească a lui Dumnezeu poate fi exprimată şi prin imaginea maternităţii [257], care indică mai mult imanenţa lui Dumnezeu, intimitatea între Dumnezeu şi făptura sa. Limbajul credinţei se inspiră astfel din experienţa umană a părinţilor, care sunt într-un fel primii reprezentanţi ai lui Dumnezeu pentru om. Dar această experienţă spune şi că părinţii omeneşti sunt supuşi greşelii şi pot desfigura chipul paternităţii şi al maternităţii. Se cuvine atunci să reamintim că Dumnezeu transcende deosebirea omenească dintre sexe. El nu este nici bărbat nici femeie, este Dumnezeu. El transcende şi paternitatea şi maternitatea  [258] omenească, deşi este originea şi măsura lor [259]: nimeni nu este tată aşa cum este Dumnezeu.

240.    Isus a dezvăluit că Dumnezeu este «Tată» într-un sens cu totul deosebit: El nu este Tată doar în calitate de Creator. El este din veşnicie Tată în relaţie cu Fiul său unul-născut, care, la rândul lui, nu este Fiu decât în relaţie cu Tatăl: «Nimeni nu-l cunoaşte pe Fiul, afară de Tatăl, nici pe Fiul nu-l cunoaşte nimeni, afară de Fiul şi cel căruia a voit Fiul să-i descopere» (Mt 11, 27).

241.    De aceea apostolii îl mărturisesc pe Isus drept «Cuvântul care la început era la Dumnezeu şi care este Dumnezeu» (In 1, 1), drept «chipul nevăzutului Dumnezeu» (Col 1, 15), drept «strălucirea slavei şi chipul fiinţei sale» (Evr 1, 3).

242.    După ei, urmând tradiţia apostolică, în anul 325, la primul Conciliu ecumenic de la Niceea, Biserica a afirmat că Fiul este «consubstanţial - de o fiinţă» cu Tatăl, adică un singur Dumnezeu cu El. Cel de-al doilea Conciliu ecumenic întrunit la Constantinopol în 381 a păstrat această expresie din formularea Crezului de la Niceea şi l-a mărturisit pe «Fiul lui Dumnezeu unul-născut care din Tatăl s-a născut mai înainte de toţi vecii, Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu creat, de o fiinţă (lit. de aceeaşi substanţă) cu Tatăl [260].»

Tatăl şi Fiul revelaţi de Duhul Sfânt

243.    Înainte de Paştele său, Isus vesteşte trimiterea unui «alt Apărător» (Paraclet), Duhul Sfânt. Lucrând încă de la creaţie [261], după ce «a grăit prin profeţi [262]», El va rămâne alături de ucenici şi în ei [263], pentru a-i învăţa toate [264] şi a-i călăuzi «la tot adevărul» (In 16, 13). Duhul Sfânt este astfel revelat ca o altă Persoană divină în raport cu Isus şi cu Tatăl.

244.    Originea veşnică a Duhului Sfânt se dezvăluie prin misiunea lui în timp. Duhul Sfânt este trimis apostolilor şi Bisericii atât de Tatăl în numele Fiului, cât şi de Fiul în persoană, după ce s-a întors la Tatăl [265]. Trimiterea Persoanei Duhului Sfânt după glorificarea lui Isus [266] revelează misterul Sfintei Treimi în toată plinătatea.

245.    Credinţa apostolică despre Duhul Sfânt a fost mărturisită de cel de-al doilea Conciliu ecumenic ţinut în anul 381 la Constantinopol: «Credem în Duhul Sfânt, Domnul şi de viaţă Dătătorul, care de la Tatăl purcede [267].» Prin aceasta Biserica îl recunoaşte pe Tatăl ca «izvorul şi originea a toată dumnezeirea [268]». Originea veşnică a Duhului Sfânt nu este totuşi fără legătură cu aceea a Fiului: «Duhul Sfânt, cea de-a Treia Persoană a Sfintei Treimi, este Dumnezeu, unul şi egal cu Tatăl şi cu Fiul, de aceeaşi substanţă şi de aceeaşi natură. (...) Cu toate acestea, nu spunem că El este numai Duhul Tatălui, ci Duhul Tatălui şi al Fiului în acelaşi timp [269].» Crezul Bisericii, exprimat de Conciliul de la Constantinopol, mărturiseşte: «Care împreună cu Tatăl şi cu Fiul este adorat şi preamărit [270].»

246.    Tradiţia latină a Crezului mărturiseşte că Duhul Sfânt «purcede de la Tatăl şi de la Fiul [Filioque]». Conciliul de la Florenţa, din 1439, explicitează: «Duhul Sfânt îşi trage esenţa şi fiinţa subzistentă deopotrivă de la Tatăl şi de la Fiul şi El purcede din veşnicie atât de la unul, cât şi de la celălalt ca de la un singur Principiu şi printr-o singură spiraţie... Şi pentru că tot ce este al Tatălui Tatăl însuşi l-a dăruit Fiului său unic născându-l, cu excepţia paternităţii sale, şi această purcedere a Duhului Sfânt şi de la Fiul El o deţine din veşnicie de la Tatăl său care l-a născut din veşnicie [271].»

247.    Afirmarea lui Filioque nu figura în simbolul mărturisit în 381 la Constantinopol. Însă, urmând o veche tradiţie latină şi alexandrină, Sfântul Papă Leon îl mărturisise deja în mod dogmatic încă din 447 [272], chiar înainte ca Roma să fi cunoscut şi să fi primit, în 451, la Conciliul din Calcedon, Simbolul din 381. Folosirea acestei formule în Crez a intrat treptat în liturgia latină (între secolele VIII şi XI). Introducerea lui Filioque în Simbolul de la Niceea-Constantinopol de către liturgia latină constituie totuşi, până astăzi, un punct de divergenţă cu Bisericile ortodoxe.

248.    Tradiţia orientală exprimă în primul rând caracterul de origine primară a Tatălui în raport cu Duhul Sfânt. Mărturisind că Duhul Sfânt «purcede de la Tatăl» (In 15, 26), ea afirmă că acesta purcede de la Tatăl prin Fiul [273]. Tradiţia occidentală exprimă în primul rând comuniunea consubstanţială între Tatăl şi Fiul, spunând că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul (Filioque). Ea spune acest lucru «în mod legitim şi logic» [274], căci ordinea veşnică a Persoanelor divine în comuniunea lor consubstanţială implică faptul că Tatăl, ca «început fără de început» [275], este originea primară a Duhului Sfânt dar, totodată, ca Tată al Fiului unul-născut, El este împreună cu Acesta «Principiul unic de la care purcede Duhul Sfânt [276]». Această legitimă complementaritate, dacă nu este înăsprită, nu afectează identitatea credinţei în realitatea aceluiaşi mister mărturisit.

III. Sfânta Treime în învăţătura de credinţă

Formarea dogmei trinitare

249.    Adevărul revelat despre Sfânta Treime s-a aflat încă de la origini la rădăcina credinţei vii a Bisericii, îndeosebi prin Botez. El îşi găseşte expresia în norma de credinţă baptismală, formulată în predica, în cateheza şi rugăciunea Bisericii. Asemenea formulări se întâlnesc deja în scrierile apostolice, aşa cum dovedeşte salutul reluat în liturgia euharistică: «Harul Domnului nostru Isus Cristos şi dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi toţi» (2 Cor 13, 13) [277].

250.    În cursul primelor secole, Biserica a căutat să-şi formuleze mai explicit credinţa trinitară, atât pentru a-şi aprofunda propria înţelegere a credinţei, cât şi pentru a o apăra de erorile care o deformau. Aceasta a fost opera Conciliilor din vechime, ajutate de cercetarea teologică a Părinţilor Bisericii şi susţinute de simţul de credinţă al poporului creştin.

251.    Pentru formularea dogmei Sfintei Treimi, Biserica a trebuit să dezvolte o terminologie proprie cu ajutorul unor noţiuni de origine filosofică: «substanţă», «persoană» sau «ipostază», «relaţie» etc. Prin aceasta, ea nu a subordonat credinţa unei înţelepciuni omeneşti, ci a dat un sens nou, cu totul deosebit, acestor termeni chemaţi să semnifice de acum încolo şi un mister inefabil, «ce depăşeşte infinit tot ce putem concepe cu mintea omenească [278]».

252.    Biserica foloseşte termenul «substanţă» (redat adesea prin «esenţă» sau prin «fiinţă», «natură») pentru a desemna fiinţa divină în unitatea sa; termenul «persoană» sau «ipostază» pentru a-l desemna pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfânt în distincţia reală dintre ei; termenul «relaţie» pentru a desemna faptul că distincţia dintre Persoanele divine rezidă în raportarea lor reciprocă.

Dogma Sfintei Treimi

253.    Treimea este Una. Noi nu mărturisim trei dumnezei, ci un singur Dumnezeu în trei Persoane: «Treimea cea de o fiinţă [279]». Persoanele divine nu îşi împart dumnezeirea unică, ci fiecare dintre ele este în întregime Dumnezeu: «Tatăl este tot ceea ce este Fiul, Fiul este tot ceea ce este Tatăl, Duhul Sfânt este tot ceea ce este Tatăl şi Fiul, adică un singur Dumnezeu în privinţa naturii [280].» «Fiecare dintre cele trei persoane este această realitate, adică substanţa, esenţa sau natura divină [281].»

254.    Persoanele divine sunt realmente deosebite între ele. «Dumnezeu este unic, dar nu solitar [282]». «Tată», «Fiu», «Duh Sfânt» nu sunt pur şi simplu nume ce desemnează modalităţi ale Fiinţei divine, căci ele sunt realmente deosebite între ele: «Fiul nu este Tatăl, Tatăl nu este Fiul şi Duhul Sfânt nu este nici Tatăl nici Fiul [283].» Se deosebesc între ei prin relaţiile ce ţin de origine: «Tatăl dă naştere, Fiul este născut, Duhul Sfânt purcede [284].» Unitatea divină este Trinitară.

255.    Persoanele divine sunt în totală relaţie unele faţă de altele. Deoarece nu divizează unitatea divină, distincţia reală a Persoanelor divine între ele rezidă exclusiv în relaţiile care le referă unele la altele: «În numele relative ale Persoanelor, Tatăl este raportat la Fiul, Fiul la Tatăl, Duhul Sfânt şi la unul şi la celălalt; când vorbim de aceste trei Persoane având în vedere raporturile lor, credem totuşi într-o singură natură sau substanţă [285].» Într-adevăr, «totul este una [în ei] acolo unde nu e opoziţia de relaţie [286].» Datorită acestei unităţi, Tatăl este în întregime în Fiul, în întregime în Duhul Sfânt; Fiul este în întregime în Tatăl, în întregime în Duhul Sfânt; Duhul Sfânt în întregime în Tatăl, în întregime în Fiul [287].»

256.    Sfântul Grigore din Nazianz, numit şi «Teologul», le încredinţează catehumenilor de la Constantinopol acest rezumat al credinţei trinitare:

IV. Operaţiunile divine şi misiunile trinitare

257.    O Lux beata Trinitas et principalis Unitas! «O, Treime, Lumină preafericită! O, Unitate primordială [289]!» Dumnezeu este fericire veşnică, viaţă fără de moarte, lumină fără asfinţit. Dumnezeu este Iubire: Tată, Fiu şi Duh Sfânt. De bunăvoie, Dumnezeu vrea să împărtăşească slava vieţii sale preafericite. Acesta este «planul bunăvoinţei sale [290]» pe care El l-a hotărât mai înainte de întemeierea lumii în Fiul său preaiubit, «dinainte rânduindu-ne spre înfiere în Isus Cristos» (Ef 1, 4-5), adică «făcuţi asemenea chipului Fiului său» (Rom 8, 29) prin «Duhul înfierii» (Rom 8, 15). Acest plan este un «har dăruit nouă mai înainte de începutul veacurilor» (2 Tim 1, 9-10), izvorât în chip nemijlocit din iubirea trinitară. El se manifestă în lucrarea creaţiei, în întreaga istorie a mântuirii de după căderea în păcat, în misiunea Fiului şi în aceea a Duhului Sfânt, continuate în misiunea Bisericii [291].

258.    Întreaga economie divină este lucrarea comună a celor trei Persoane divine. Căci după cum are una şi aceeaşi natură, Treimea are una şi aceeaşi lucrare [292]. «Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt nu sunt trei principii ale creaţiei, ci un singur principiu [293]». Cu toate acestea, fiecare Persoană divină înfăptuieşte lucrarea comună potrivit specificului său personal. Astfel Biserica, referindu-se la Noul Testament [294], mărturiseşte: «unul este Dumnezeu Tatăl de la care sunt toate, unul este Isus Cristos, Domnul, prin care sunt toate, unul este Duhul Sfânt în care sunt toate [295].» Proprietăţile Persoanelor divine se manifestă îndeosebi în misiunile divine a Întrupării Fiului şi a dăruirii Duhului Sfânt.

259.    Operă comună şi personală totodată, întreaga economie divină ne face să cunoaştem atât proprietatea Persoanelor divine, cât şi natura lor unică. De asemenea, întreaga viaţă creştină înseamnă comuniune cu fiecare dintre Persoanele divine, fără a le separa câtuşi de puţin. Cel care îl preamăreşte pe Tatăl face acest lucru prin Fiul în Duhul Sfânt; cel care îl urmează pe Cristos face aceasta pentru că îl atrage Tatăl [296] şi îl însufleţeşte Duhul Sfânt [297].

260.    Scopul ultim al întregii economii divine este intrarea tuturor creaturilor în unitatea desăvârşită a Preafericitei Treimi [298]. Însă chiar de pe acum suntem chemaţi să fim locuiţi de Preasfânta Treime: «Dacă mă iubeşte cineva - spune Domnul -, va păzi cuvântul meu, iar Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi ne vom face sălaş la el» (In 14, 23):

PE SCURT

Note