CATEHISM

SECŢIUNEA A DOUA
Mărturisirea de credinţă creştină
Simbolurile credinţei

185.    Cine spune «Cred», spune «Ader la ceea ce noi credem». Comuniunea în credinţă are nevoie de un limbaj comun al credinţei, normativ pentru toţi şi unindu-i în aceeaşi mărturisire a credinţei.

186.    Încă de la origine, Biserica apostolică şi-a exprimat şi şi-a transmis credinţa în formule scurte, normative pentru toţi [203]. Dar de foarte timpuriu Biserica a voit şi să adune esenţialul credinţei sale în rezumate organice şi articulate, destinate în special candidaţilor la botez:

187.    Aceste sinteze ale credinţei sunt numite «mărturisiri de credinţă» pentru că ele rezumă credinţa pe care o mărturisesc creştinii. sunt numite «Crez» după ceea ce este în mod normal primul cuvânt: «Cred». sunt numite şi «Simboluri ale credinţei».

188.    Cuvântul grecesc symbolon desemna jumătatea unui obiect rupt în două (de pildă o pecete) care era prezentat drept semn de recunoaştere. Părţile rupte erau alăturate pentru a verifica identitatea purtătorului. Simbolul credinţei este deci un semn de recunoaştere şi de comuniune între credincioşi. Symbolon desemnează, apoi, o culegere, o colecţie sau un sumar. Simbolul credinţei este culegerea principalelor adevăruri de credinţă. De aceea slujeşte ca punct de referinţă primar şi fundamental al catehezei.

189.    Prima «mărturisire de credinţă» se face la botez. «Simbolul credinţei» este în primul rând simbolul baptismal. Pentru că botezul este dat «în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh» (Mt 28, 19), adevărurile de credinţă mărturisite la botez sunt articulate pe baza referirii lor la cele trei Persoane ale Sfintei Treimi.

190.    Simbolul este deci împărţit în trei părţi: «întâi este vorba despre prima Persoană dumnezeiască şi despre lucrarea minunată a creaţiei; apoi, despre a doua Persoană dumnezeiască şi despre misterul Răscumpărării oamenilor; în sfârşit, despre a treia Persoană dumnezeiască, izvor şi principiu al sfinţirii noastre [205].» Acestea sunt «cele trei capitole ale peceţii noastre (baptismale) [206]».

191.    «Aceste trei părţi sunt distincte, deşi legate între ele. După o comparaţie adeseori folosită de Părinţi, le numim articole. Într-adevăr, după cum în mădularele noastre există anumite articulaţii care le deosebesc şi le separă, tot astfel, în această mărturisire de credinţă, s-a dat pe drept cuvânt numele de articole adevărurilor pe care trebuie să le credem în chip deosebit şi în mod distinct [207].» După o tradiţie veche, atestată deja de Sfântul Ambroziu, există şi obiceiul de a număra douăsprezece articole ale Crezului, simbolizând prin numărul apostolilor ansamblul credinţei apostolice [208].

192.    De-a lungul secolelor au fost numeroase mărturisiri sau simboluri ale credinţei, ca răspuns la nevoile diferitelor epoci: simbolurile diferitelor Biserici apostolice şi vechi [209], Simbolul Quicumque, numit al Sfântului Atanasie [210], mărturisirile de credinţă ale unor Concilii (Toledo [211], Lateran [212], Lyon [213], Trento [214]) sau ale unor papi, de pildă Fides Damasi [215] sau Sollemnis Professio Fidei - «Crezul Poporului lui Dumnezeu» a lui Paul al VI-lea (1968).

193.    Nici unul dintre simbolurile din diferitele etape ale vieţii Bisericii nu poate fi considerat depăşit şi inutil. Toate ne ajută să trăim şi să aprofundăm astăzi credinţa dintotdeauna prin diferitele formulări în care a fost rezumată.

       Dintre toate simbolurile credinţei, două ocupă un loc cu totul deosebit în viaţa Bisericii:

194.    Simbolul apostolilor, numit astfel pentru că este considerat pe drept cuvânt ca rezumatul fidel al credinţei apostolilor. Este vechiul simbol baptismal al Bisericii Romei. Marea lui autoritate vine din acest fapt: «El este simbolul pe care îl păstrează Biserica romană, unde şi-a avut scaunul Petru, primul dintre apostoli, şi unde acesta a adus expresia credinţei comune [216].»

195.    Simbolul numit de la Niceea-Constantinopol îşi datorează marea autoritate faptului că este rodul primelor două Concilii ecumenice (325 şi 381). El rămâne comun până astăzi tuturor marilor Biserici din Orient şi Occident.

196.    Expunerea noastră de credinţă va urma Simbolul apostolilor, care constituie, ca să spunem aşa, «cel mai vechi catehism roman». Totuşi, ea va fi completată cu referiri continue la Simbolul niceno-constantinopolitan, care adeseori e mai explicit şi mai detaliat.

197.    Ca în ziua botezului, când toată viaţa noastră a fost încredinţată «îndreptarului de învăţătură» (Rom 6, 17), să primim simbolul credinţei noastre dătătoare de viaţă. A rosti cu credinţă Crezul înseamnă a intra în comuniune cu Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, a intra în comuniune şi cu Biserica întreagă, care ne transmite credinţa şi în sânul căreia credem:

CAPITOLUL ÎNTÂI
Cred în Dumnezeu Tatăl

198.    Mărturisirea noastră de credinţă începe cu Dumnezeu, căci Dumnezeu este «Cel dintâi şi Cel de pe urmă» (Is 44, 6), Începutul şi Sfârşitul a toate. Crezul începe cu Dumnezeu Tatăl, pentru că Tatăl este prima Persoană dumnezeiască a Preasfintei Treimi; Simbolul nostru începe cu crearea cerului şi a pământului, pentru că creaţia este începutul şi fundamentul tuturor lucrărilor lui Dumnezeu.

ARTICOLUL 1
«Cred în Dumnezeu Tatăl Atotputernicul,
Creatorul cerului şi al pământului»

PARAGRAFUL 1. Cred în Dumnezeu

199.    «Cred în Dumnezeu»: această primă afirmaţie a mărturisirii de credinţă este şi cea fundamentală. Întreg Simbolul vorbeşte despre Dumnezeu, iar dacă vorbeşte şi despre om şi lume, o face în raport cu Dumnezeu. Articolele din Crez depind toate de primul, după cum şi poruncile o explicitează pe cea dintâi. Celelalte articole ne fac să-l cunoaştem mai bine pe Dumnezeu, aşa cum s-a revelat treptat oamenilor. «Credincioşii îşi mărturisesc mai întâi credinţa în Dumnezeu [218].»

I. «Cred într-unul Dumnezeu»

200.    Cu aceste cuvinte începe Simbolul de la Niceea-Constantinopol. Mărturisirea unicităţii lui Dumnezeu, care îşi are rădăcina în Revelaţia divină a Vechiului Legământ, este inseparabilă de aceea a existenţei lui Dumnezeu şi în aceeaşi măsură fundamentală. Dumnezeu este unic: există un singur Dumnezeu: «Credinţa creştină mărturiseşte că există un singur Dumnezeu, prin natură, prin substanţă şi prin esenţă [219].»

201.    Lui Israel, alesul său, Dumnezeu s-a revelat ca Dumnezeul Unic: «Ascultă Israele: Domnul Dumnezeul nostru este unicul Domn. Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toate puterile tale» (Dt 6, 4-5). Prin profeţi, Dumnezeu îl cheamă pe Israel şi toate neamurile să se întoarcă spre El, Cel Unic: «Întoarceţi-vă la mine şi veţi fi mântuiţi, voi, toate marginile pământului, căci Eu sunt Dumnezeu şi nu este altul... În faţa mea se va pleca tot genunchiul, pe mine se va jura orice limbă spunând: numai în Dumnezeu sunt dreptatea şi tăria» (Is 45, 22-24) [220].

202.    Isus însuşi confirmă că Dumnezeu este «unicul Domn» şi că trebuie să-l iubim «din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul şi din toate puterile [221]». El lasă în acelaşi timp să se înţeleagă că El însuşi este «Domnul [222]». A mărturisi că «Isus este Domnul» este specificul credinţei creştine. Acest lucru nu este contrar credinţei în Dumnezeul unic. A crede în Duhul Sfânt «Domnul şi de viaţă dătătorul» nu introduce nici o diviziune în Dumnezeul unic:

II. Dumnezeu îşi revelează numele

203.    Dumnezeu s-a revelat poporului său Israel, făcându-i cunoscut numele său. Numele exprimă esenţa, identitatea persoanei şi sensul vieţii ei. Dumnezeu are un nume. El nu este o forţă anonimă. A-şi dezvălui numele înseamnă a se face cunoscut celorlalţi; înseamnă, într-un fel, a se dărui pe sine, făcându-se accesibil, capabil de a fi cunoscut mai intim şi de a fi chemat personal.

204.    Dumnezeu s-a revelat progresiv şi sub diferite nume poporului său, însă revelaţia fundamentală pentru Vechiul şi Noul Legământ s-a arătat a fi revelarea numelui divin făcută lui Moise în teofania rugului aprins, în pragul Exodului şi al Legământului de la Sinai.

Dumnezeul cel viu

205.    Dumnezeu îl cheamă pe Moise din mijlocul unui tufiş care arde fără să se mistuie. Dumnezeu îi spune lui Moise: «Eu sunt Dumnezeul părinţilor tăi - Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob» (Ex 3, 6). Dumnezeu este Dumnezeul părinţilor, Cel care i-a chemat şi i-a călăuzit pe patriarhi în peregrinările lor. Este Dumnezeul fidel şi compătimitor, care-şi aduce aminte de ei şi de făgăduinţele sale; El vine pentru a-i elibera pe urmaşii lor din robie. El este Dumnezeul care, dincolo de spaţiu şi de timp, poate şi vrea acest lucru şi care-şi va pune atotputernicia în acţiune pentru acest plan.

«Eu sunt Cel care sunt»

Moise i-a spus lui Dumnezeu: «Iată, eu mă duc la fiii lui Israel şi le spun: ''Dumnezeul părinţilor voştri m-a trimis la voi''. Dar dacă-mi spun: ''Care este numele lui?'', ce le voi spune?» Dumnezeu i-a spus lui Moise: «Eu sunt Cel care sunt». Şi a spus: «Aşa să le spui fiilor lui Israel: ''Eu sunt'' m-a trimis la voi. Acesta e numele meu pentru totdeauna şi aşa voi fi pomenit din neam în neam» (Ex 3, 13-15).

206.    Revelându-şi numele misterios de YHWH, «Eu sunt Cel care Este» sau «Eu sunt Cel care sunt» sau «Eu sunt Cine sunt», Dumnezeu spune cine este El şi cu ce nume trebuie să fie chemat. Acest nume divin este misterios, aşa cum Dumnezeu este mister. Este în acelaşi timp un nume revelat şi, într-un fel, refuzul unui nume şi tocmai de aceea exprimă cum nu se poate mai bine ceea ce este Dumnezeu, infinit mai presus de tot ce putem înţelege sau spune: El este «Dumnezeul ascuns» (Is 45, 15), numele lui e inefabil [224] şi El este Dumnezeul care se apropie de oameni.

207.    Revelându-şi numele, Dumnezeu îşi revelează în acelaşi timp fidelitatea, care este dintotdeauna şi pentru totdeauna, valabilă pentru trecut («Eu sunt Dumnezeul părinţilor tăi», Ex 3, 6), ca şi pentru viitor («Voi fi cu tine», Ex 3, 12). Dumnezeu care îşi revelează numele ca «Eu sunt» se revelează ca Dumnezeul care este întotdeauna de faţă, prezent alături de poporul său pentru a-l mântui.

208.    În faţa prezenţei atrăgătoare şi misterioase a lui Dumnezeu, omul îşi descoperă micimea. În faţa rugului aprins, Moise îşi scoate sandalele şi îşi acoperă faţa [225] înaintea Sfinţeniei divine. În faţa Slavei Dumnezeului de trei ori Sfânt, Isaia exclamă: «Vai mie, sunt pierdut! Căci sunt om cu buze necurate» (Is 6, 5). În faţa semnelor dumnezeieşti pe care le săvârşeşte Isus, Petru exclamă: «Îndepărtează-te de mine, căci sunt om păcătos, Doamne!» (Lc 5, 8). Dar, pentru că Dumnezeu e sfânt, El poate ierta omului care se descoperă păcătos în faţa lui: «Nu-mi voi dezlănţui iuţimea mâniei mele (...), căci Eu sunt Dumnezeu şi nu om, Eu sunt Cel Sfânt în mijlocul tău» (Os 11, 9). Apostolul Ioan va spune, de asemenea: «În faţa lui ne vom împăca inima, chiar dacă ne-ar osândi inima noastră, căci Dumnezeu este mai mare decât inima noastră şi cunoaşte toate» (1 In 3, 19-20).

209.    Din respect pentru sfinţenia lui, poporul lui Israel nu pronunţă numele lui Dumnezeu. În citirea Sfintei Scripturi, numele revelat este înlocuit de titlul divin «Domnul, Stăpânul» (Adonai, în greceşte Kyrios). Sub acest titlu va fi aclamată dumnezeirea lui Isus: «Isus este Domn».

«Dumnezeu iubitor şi milostiv»

210.    După ce Israel a păcătuit îndepărtându-se de Dumnezeu pentru a se închina viţelului de aur [226], Dumnezeu ascultă mijlocirea lui Moise şi acceptă să meargă în mijlocul unui popor necredincios, manifestându-şi astfel iubirea [227]. Lui Moise, care cere să-i vadă slava, Dumnezeu îi răspunde: «Voi face să treacă prin faţa ta toată bunătatea [frumuseţea] mea şi voi rosti înaintea ta numele YHWH» (Ex 33, 18-19). Domnul trece prin faţa lui Moise şi proclamă: «YHWH, YHWH, Dumnezeu iubitor şi milostiv, încet la mânie, bogat în îndurare şi fidelitate» (Ex 34, 5-6). Moise îl mărturiseşte atunci pe Domnul ca pe un Dumnezeu care iartă [228].

211.    Numele divin «Eu sunt» sau «El Este» exprimă fidelitatea lui Dumnezeu care, în ciuda infidelităţii omului păcătos şi a pedepsei pe care acesta o merită, «îşi păstrează îndurarea peste mii» (Ex 34, 7). Dumnezeu revelează că El este «bogat în milostivire» (Ef 2, 4) mergând până la a-l dărui pe propriul său Fiu. Dându-şi viaţa pentru a ne izbăvi de păcat, Isus va revela că El însuşi poartă numele divin: «Când îl veţi înălţa pe Fiul omului, atunci veţi şti că ''Eu sunt''» (In 8, 28).

Numai Dumnezeu ESTE

212.    De-a lungul veacurilor, credinţa lui Israel a putut dezvolta şi aprofunda bogăţiile conţinute în revelarea numelui divin. Dumnezeu este unic, nu există alţi dumnezei afară de El [229]. El transcende lumea şi istoria. El a făcut cerul şi pământul: «Ele vor pieri, dar Tu rămâi; şi toate ca un veşmânt se învechesc (...), dar Tu acelaşi eşti şi anii tăi nu se sfârşesc» (Ps 102, 27-28). «În El nu este schimbare, nici umbră de mutare» (Iac 1, 17). El este «Cel Care Este», dintotdeauna şi pentru totdeauna, şi astfel rămâne pururi fidel lui însuşi şi făgăduinţelor sale.

213.    Revelarea numelui inefabil «Eu sunt Cel care sunt» conţine, deci, adevărul că numai Dumnezeu ESTE. În acest sens au înţeles numele divin deja traducerea Septuagintei şi, în urma ei, Tradiţia Bisericii: Dumnezeu este plinătatea Fiinţei şi a toată perfecţiunea, fără origine şi fără sfârşit. În vreme ce toate făpturile au primit de la El tot ce sunt şi tot ce au, El singur este însăşi Fiinţa sa şi El este de la sine tot ceea ce El este.

III. Dumnezeu, «Cel care Este», este Adevăr şi Iubire

214.    Dumnezeu, «Cel care Este», s-a revelat lui Israel drept Cel care este «bogat în îndurare şi în fidelitate» (Ex 34, 6). Aceşti doi termeni exprimă sintetic bogăţiile numelui divin. În toate lucrările sale, Dumnezeu îşi arată bunăvoinţa, bunătatea, harul, iubirea, dar şi faptul că e vrednic de încredere, statornic, fidel, adevărat. «Îţi mulţumesc, Doamne, din toată inima, pentru iubirea ta şi adevărul tău» (Ps 138, 2) [230]. El este Adevărul, căci «Dumnezeu este Lumină şi întuneric nu este în El» (1 In 1, 5); El este «Iubire», după cum ne învaţă apostolul Ioan (1 In 4, 8).

Dumnezeu este Adevăr

215.    «Temeiul cuvântului tău este adevăr; veşnice toate judecăţile dreptăţii tale» (Ps 119, 160). «Da, Doamne Dumnezeule, Tu eşti Dumnezeu şi cuvintele tale sunt adevăr» (2 Sam 7, 28); de aceea făgăduinţele lui Dumnezeu se împlinesc totdeauna [231]. Dumnezeu este Adevărul însuşi, cuvintele lui nu pot înşela. De aceea ne putem încredinţa cu totul adevărului şi fidelităţii cuvântului său, în toate. Începutul păcatului şi căderii omului a fost o minciună a ispititorului care l-a făcut pe om să se îndoiască de cuvântul lui Dumnezeu, de bunăvoinţa şi de fidelitatea lui.

216.    Adevărul lui Dumnezeu este înţelepciunea lui care guvernează întreaga ordine a creaţiei şi a cârmuirii lumii [232]. Dumnezeu, care singur a creat cerul şi pământul [233], e singurul care poate da cunoaşterea adevărată a oricărui lucru creat, în relaţie cu El [234].

217.    Dumnezeu este adevărat şi când se revelează: «învăţătură de adevăr este în gura lui» (Mal 2, 6). Când îl va trimite pe Fiul său în lume, o va face «ca să dea mărturie Adevărului» (In 18, 37): «Ştim că Fiul lui Dumnezeu a venit şi ne-a dat înţelegere ca să-l cunoaştem pe Cel adevărat» (1 In 5, 20) [235].

Dumnezeu este Iubire

218.    În decursul istoriei sale, Israel a putut descoperi că singurul motiv pentru care Dumnezeu i se revelase şi îl alesese dintre toate popoarele ca să fie al lui era iubirea lui gratuită [236]. Şi, datorită profeţilor săi, Israel a înţeles că tot din iubire Dumnezeu n-a încetat să-l izbăvească [237] şi să-i ierte infidelitatea şi păcatele [238].

219.    Iubirea lui Dumnezeu pentru Israel este comparată cu iubirea unui tată pentru fiul său (Os 11, 1). Această iubire este mai puternică decât iubirea unei mame pentru copiii ei [239]. Dumnezeu îşi iubeşte poporul mai mult decât îşi iubeşte un mire mireasa [240]; această iubire va fi biruitoare chiar şi asupra celor mai grave infidelităţi [241]; va merge până la darul cel mai de preţ: «Aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unul-născut» (In 3, 16).

220.    Iubirea lui Dumnezeu e «veşnică» (Is 54, 8): «căci munţii pot să se mute din loc şi dealurile să se clatine, dar iubirea mea nu se va depărta de la tine» (Is 54, 10). «Cu iubire veşnică te-am iubit; de aceea ţi-am păstrat bunăvoinţa mea» (Ier 31, 3).

221.    Sfântul Ioan va merge mai departe afirmând: «Dumnezeu este iubire» (1 In 4, 8. 16): Fiinţa însăşi a lui Dumnezeu este Iubire. Trimiţându-l, la plinirea timpurilor, pe Fiul său unic şi pe Duhul iubirii, Dumnezeu îşi revelează secretul cel mai intim [242]: El însuşi este în veci relaţie de iubire: Tată, Fiu şi Duh Sfânt, şi ne-a destinat să fim părtaşi la ea.

IV. Implicaţiile credinţei în Dumnezeul Unic

222.    Faptul de a crede în Dumnezeu, Cel Unic, şi a-l iubi din toată fiinţa are consecinţe imense pentru întreaga noastră viaţă:

223.    Înseamnă a cunoaşte măreţia lui Dumnezeu: «Mare este Dumnezeu şi nu-l putem pricepe» (Iob 36, 26). De aceea, Dumnezeu trebuie să fie «primul slujit [243]».

224.    Înseamnă a trăi în aducere de mulţumire: dacă Dumnezeu este Cel Unic, tot ce suntem şi tot ce avem vine de la El: «Ce ai ce să nu fi primit?» (1 Cor 4, 7). «Cum voi răsplăti Domnului pentru tot binele pe care mi l-a făcut?» (Ps 116, 12).

225.    Înseamnă a cunoaşte unitatea şi adevărata demnitate a tuturor oamenilor: toţi sunt făcuţi «după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu» (Gen 1, 26).

226.    Înseamnă a se folosi bine de lucrurile create: credinţa în Dumnezeul Unic ne face să ne folosim de tot ceea ce nu este El în măsura în care aceasta ne apropie de El şi să ne dezlipim în măsura în care ne depărtează de El [244]:

227.    Înseamnă a-ţi pune încrederea în Dumnezeu în orice împrejurare, chiar şi în restrişte. O rugăciune a Sfintei Tereza a lui Isus exprimă minunat acest lucru:

PE SCURT

Note