CATEHISM

CAPITOLUL AL TREILEA
Răspunsul omului dat lui Dumnezeu

142.    Prin Revelaţia sa, «Dumnezeu cel nevăzut, în belşugul iubirii sale, se adresează oamenilor ca unor prieteni şi intră în relaţie cu ei pentru a-i chema şi a-i primi la împărtăşire cu El [151]». Răspunsul adecvat dat acestei chemări este credinţa.

143.    Prin credinţă, omul îşi supune în întregime lui Dumnezeu mintea şi voinţa. Cu toată fiinţa, omul îşi dă asentimentul lui Dumnezeu care se revelează [152]. Sfânta Scriptură numeşte acest răspuns al omului dat lui Dumnezeu care revelează «ascultarea credinţei [153]».

ARTICOLUL 1
Cred

I. Ascultarea credinţei

144.    A asculta în credinţă înseamnă a se supune în mod liber cuvântului ascultat, pentru că adevărul lui este garantat de Dumnezeu, Adevărul însuşi. Abraham este modelul acestei ascultări pe care ni-l propune Sfânta Scriptură. Fecioara Maria este realizarea ei cea mai desăvârşită.

Abraham - «părintele tuturor celor care cred»

145.    Scrisoarea către evrei, în marele elogiu al credinţei strămoşilor, insistă în mod deosebit asupra credinţei lui Abraham: «Prin credinţă, Abraham a ascultat de chemarea de a pleca spre o ţară pe care urma s-o primească moştenire şi a plecat neştiind încotro merge» (Evr 11, 8) [154]. Prin credinţă a trăit ca străin şi peregrin în Pământul făgăduinţei [155]. Prin credinţă, Sarei i-a fost dat să zămislească pe fiul făgăduinţei. Prin credinţă, în sfârşit, Abraham şi-a oferit pe unicul său fiu ca jertfă [156].

146.    Abraham realizează astfel definiţia credinţei dată de Scrisoarea către evrei: «Credinţa e chezăşia bunurilor nădăjduite, dovada celor care nu se văd» (Evr 11, 1). «Abraham a avut credinţă în Dumnezeu şi i-a fost socotit ca dreptate» (Rom 4, 3) [157]. Datorită acestei «credinţe puternice» (Rom 4, 20), Abraham a devenit «părintele tuturor celor care aveau să creadă» (Rom 4, 11. 18) [158].

147.    Vechiul Testament este bogat în mărturii ale acestei credinţe. Scrisoarea către evrei proclamă elogiul credinţei exemplare a celor vechi «care le-a dobândit bună mărturie» (Evr 11, 2. 39). Totuşi, «Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun»: harul de a crede în Fiul său, Isus, «începătorul şi împlinitorul credinţei noastre» (Evr 11, 40; 12, 2).

Maria - «Fericită cea care a crezut»

148.    Fecioara Maria realizează în modul cel mai desăvârşit ascultarea credinţei. În credinţă, Maria a primit vestirea şi făgăduinţa aduse de îngerul Gabriel, crezând că «la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă» (Lc 1, 37) [159] şi dându-şi consimţământul: «Iată slujitoarea Domnului, fie mie după cuvântul tău» (Lc 1, 38). Elisabeta a salutat-o: «Fericită cea care a crezut că i se vor împlini cele spuse ei de la Domnul» (Lc 1, 45). Pentru această credinţă, toate generaţiile o vor proclama fericită [160].

149.    În toată viaţa ei şi până la ultima ei încercare [161], când Isus, Fiul ei, a murit pe cruce, credinţa nu i-a şovăit. Maria n-a încetat să creadă «în împlinirea» cuvântului lui Dumnezeu. De aceea, Biserica venerează în Maria realizarea cea mai pură a credinţei.

II. «Ştiu în cine mi-am pus credinţa» (2 Tim 1, 12)

Cred într-unul Dumnezeu

150.    Credinţa este în primul rând o adeziune personală a omului faţă de Dumnezeu; ea este în acelaşi timp, şi în mod inseparabil, asentimentul liber faţă de tot adevărul pe care l-a revelat Dumnezeu. Ca adeziune personală faţă de Dumnezeu şi asentiment faţă de adevărul pe care El l-a revelat, credinţa creştină se deosebeşte de credinţa într-o persoană omenească. E vrednic şi drept să te încrezi total în Dumnezeu şi să crezi în mod absolut ceea ce spune El. Ar fi zadarnic şi fals să-ţi pui o astfel de credinţă într-o făptură [162].

Cred în Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu

151.    Pentru creştin, a crede în Dumnezeu înseamnă în mod inseparabil a crede în Acela pe care El l-a trimis, «Fiul lui preaiubit» în care îşi află toată bucuria (Mc 1, 11); Dumnezeu ne-a spus să-l ascultăm [163]. Domnul însuşi spune ucenicilor săi: «Credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în mine» (In 14, 1). Putem crede în Isus Cristos pentru că El însuşi este Dumnezeu, Cuvântul făcut trup: «Pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată; Fiul unul-născut, care este în sânul Tatălui, El l-a făcut cunoscut» (In 1, 18). Pentru că «l-a văzut pe Tatăl» (In 6, 46), El este singurul care-l cunoaşte şi-l poate revela [164].

Cred în Duhul Sfânt

152.    Omul nu poate să creadă în Isus Cristos fără a se împărtăşi din Duhul lui. Duhul Sfânt e acela care revelează oamenilor cine este Isus. Căci «nimeni nu poate spune: ''Isus este Domn'', decât sub acţiunea Duhului Sfânt» (1 Cor 12, 3). «Duhul cercetează toate, chiar şi adâncurile lui Dumnezeu. (...) Nimeni nu cunoaşte cele ale lui Dumnezeu decât Duhul lui Dumnezeu» (1 Cor 2, 10-11). Numai Dumnezeu îl cunoaşte în întregime pe Dumnezeu. Noi credem în Duhul Sfânt pentru că este Dumnezeu.

       Biserica nu încetează a-şi mărturisi credinţa într-un singur Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

III. Caracteristicile credinţei

Credinţa este un har

153.    Când Sfântul Petru dă mărturie că Isus este Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu, Isus îi afirmă că această revelaţie nu i-a venit «de la trup şi sânge, ci de la Tatăl său, care este în ceruri» (Mt 16, 17) [165]. Credinţa este un dar al lui Dumnezeu, o virtute supranaturală revărsată de El. «Pentru a oferi lui Dumnezeu această credinţă, omul are nevoie de harul lui, care-i iese în întâmpinare şi-l ajută, precum şi de ajutoarele interioare ale Duhului Sfânt, care să-i mişte inima şi să i-o îndrepte spre Dumnezeu, să-i deschidă ochii minţii şi să-i facă ''pe toţi să îmbrăţişeze şi să creadă cu bucurie adevărul [166]''.»

Credinţa este un act uman

154.    Credinţa nu e posibilă decât prin harul şi ajutoarele interioare ale Duhului Sfânt. Nu e mai puţin adevărat că a crede este un act autentic uman. Nu este contrar nici libertăţii, nici minţii omului să se încreadă în Dumnezeu şi să adere la adevărurile revelate de El. Deja în relaţiile umane nu e contrar demnităţii noastre să credem ceea ce ne spun alţii despre ei înşişi şi despre intenţiile lor şi să ne încredem în făgăduinţele lor (cum se întâmplă, de exemplu, atunci când un bărbat şi o femeie se căsătoresc), pentru a intra astfel în comuniune reciprocă. Aşadar, e cu atât mai puţin contrar demnităţii noastre să «oferim prin credinţă supunerea deplină a minţii şi voinţei noastre lui Dumnezeu care revelează [167]» şi să intrăm astfel în comuniune intimă cu El.

155.    În credinţă, mintea şi voinţa omului conlucrează cu harul dumnezeiesc: «Credere est actus intellectus assentientis veritati divinae ex imperio voluntatis a Deo motae per gratiam - A crede este un act al intelectului care aderă la adevărul dumnezeiesc, la porunca voinţei puse în mişcare de Dumnezeu prin har [168].»

Credinţa şi înţelegerea

156.    Motivul de a crede nu este faptul că adevărurile revelate apar ca adevărate şi inteligibile pentru lumina raţiunii noastre naturale. Noi credem «datorită autorităţii lui Dumnezeu însuşi care revelează şi care nu poate nici să se înşele, nici să ne înşele». «Totuşi, pentru ca omagiul credinţei noastre să fie conform raţiunii, Dumnezeu a voit ca ajutoarele interioare ale Duhului Sfânt să fie însoţite de dovezile exterioare ale Revelaţiei sale [169].» Astfel, minunile lui Cristos şi ale sfinţilor [170], profeţiile, răspândirea şi sfinţenia Bisericii, rodnicia şi stabilitatea ei «sânt semne sigure ale Revelaţiei, adaptate la intelectul tuturor», sunt «motive de credibilitate» care arată că asentimentul credinţei nu este «nicidecum o mişcare oarbă a spiritului [171]».

157.    Credinţa este sigură, mai sigură decât orice cunoaştere umană, pentru că se întemeiază pe însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, care nu poate minţi. Desigur, adevărurile revelate pot părea obscure raţiunii şi experienţei omului, dar «certitudinea pe care o dă lumina divină este mai mare decât aceea pe care o dă lumina raţiunii naturale [172].» «Zece mii de dificultăţi nu alcătuiesc o singură îndoială [173].»

158.    «Credinţa încearcă să înţeleagă [174]»: este inerentă credinţei dorinţa credinciosului de a cunoaşte mai bine pe Acela în care şi-a pus credinţa şi de a înţelege mai bine ceea ce a revelat El; o cunoaştere mai pătrunzătoare va determina la rândul ei o credinţă mai mare, tot mai înflăcărată de iubire. Harul credinţei deschide «ochii inimii» (Ef 1, 18) spre o înţelegere vie a conţinuturilor Revelaţiei, adică a ansamblului planului lui Dumnezeu şi al misterelor credinţei, al legăturii lor între ele şi cu Cristos, centrul misterului revelat. Or, «pentru ca înţelegerea Revelaţiei să se adâncească mereu mai mult, Duhul Sfânt desăvârşeşte necontenit credinţa prin darurile sale [175]». Astfel, după expresia Sfântului Augustin [176], «cred pentru a înţelege şi înţeleg pentru a crede mai bine».

159.    Credinţă şi ştiinţă. «Deşi credinţa este deasupra raţiunii, nu poate exista niciodată un dezacord real între ele. De vreme ce acelaşi Dumnezeu care revelează misterele şi comunică credinţa a făcut să coboare în mintea omului lumina raţiunii, Dumnezeu nu s-ar putea nega pe sine însuşi, nici adevărul nu poate contrazice vreodată adevărul [177].» «De aceea, cercetarea metodică în toate disciplinele, dacă este efectuată în mod cu adevărat ştiinţific şi conform normelor morale, nu va fi niciodată în opoziţie adevărată cu credinţa, pentru că realităţile profane şi realităţile de credinţă provin de la acelaşi Dumnezeu. Mai mult, cel care se străduieşte să cerceteze, cu smerenie şi statornicie, tainele realităţii, acela, chiar dacă nu-şi dă seama, este călăuzit de mâna lui Dumnezeu care, susţinând toate lucrurile, le face să fie ceea ce sunt [178]».

Libertatea credinţei

160.    Pentru a fi uman, «răspunsul credinţei dat de om lui Dumnezeu trebuie să fie voluntar; prin urmare, nimeni nu trebuie să fie constrâns să îmbrăţişeze credinţa împotriva voinţei proprii. Într-adevăr, prin însăşi natura sa, actul de credinţă are un caracter voluntar [179].» «Dumnezeu îi cheamă, desigur, pe oameni să-l slujească în spirit şi adevăr, şi de aceea această chemare îi obligă în conştiinţă, dar nu-i constrânge (...) Acest lucru s-a manifestat în cel mai înalt grad în Cristos Isus [180].» Într-adevăr, Cristos a chemat la credinţă şi la convertire, dar nu a constrâns nicidecum. «A dat mărturie despre adevăr, dar nu a voit să-l impună cu forţa celor care-l respingeau. Împărăţia lui (...) creşte prin iubirea cu care Cristos, ridicat pe Cruce, îi atrage pe oameni la sine [181].»

Necesitatea credinţei

161.    Credinţa în Isus Cristos şi în Acela care l-a trimis pentru mântuirea noastră este necesară pentru a dobândi această mântuire [182]. «Pentru că ''fără credinţă (...) nu putem fi plăcuţi lui Dumnezeu'' (Evr 11, 6) şi nu putem ajunge să împărtăşim condiţia de fii ai lui, nimeni niciodată nu poate fi îndreptăţit fără ea şi nimeni dacă nu va fi ''stăruit în ea până la sfârşit'' (Mt 10, 22; 24, 13) nu va dobândi viaţa veşnică [183].»

Statornicia în credinţă

162.    Credinţa este un dar gratuit pe care Dumnezeu îl face omului. Putem pierde acest dar nepreţuit; sfântul Paul îl avertizează pe Timotei: «Luptă-te lupta cea bună, având credinţă şi cuget bun, pe care unii, lepădându-l, au rătăcit în credinţă» (1 Tim 1, 18-19). Pentru a trăi, a creşte şi a persevera până la sfârşit în credinţă, trebuie să o hrănim cu Cuvântul lui Dumnezeu; trebuie să-l implorăm pe Domnul să o sporească [184]; ea trebuie să «lucreze prin iubire» (Gal 5, 6) [185], deci să fie purtată de speranţă [186] şi să fie înrădăcinată în credinţa Bisericii.

Credinţa - începutul vieţii veşnice

163.    Credinţa ne face să pregustăm bucuria şi lumina viziunii beatifice, scopul peregrinării noastre pe pământ. Îl vom vedea atunci pe Dumnezeu «faţă către faţă» (1 Cor 13, 12), «aşa cum este» (1 In 3, 2). Deci, credinţa este deja începutul vieţii veşnice:

164.    Totuşi, acum «umblăm în credinţă, nu în vedere limpede» (2 Cor 5, 7) şi îl cunoaştem pe Dumnezeu «ca într-o oglindă, în ghicitură, (...) în chip nedesăvârşit» (1 Cor 13, 12). Credinţa, luminoasă datorită Celui în care crede, este trăită adeseori în obscuritate. Ea poate fi pusă la încercare. Lumea în care trăim pare adesea foarte departe de certitudinile pe care ni le dă credinţa; experienţa răului şi a suferinţei, a nedreptăţii şi a morţii par a contrazice Vestea cea Bună. Ele pot clătina credinţa şi pot deveni pentru ea o piatră de încercare.

165.    Atunci trebuie să ne îndreptăm spre martorii credinţei: Abraham, care a crezut «sperând împotriva oricărei speranţe» (Rom 4, 18); Fecioara Maria, care, în «peregrinarea credinţei [188]», a înaintat până în «noaptea credinţei [189]» luând parte la pătimirea Fiului său şi la noaptea mormântului lui; şi atâţia alţi martori ai credinţei: «Înconjuraţi fiind de atâta nor de martori, să lepădăm tot ce ne îngreunează şi păcatul ce ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în întrecerea ce ne stă înainte, cu ochii aţintiţi la Isus, care e începătorul şi desăvârşitorul credinţei» (Evr 12, 1-2).

Note