CATEHISM

ARTICOLUL 3
Sacramentul Euharistiei

1322.    Sfânta Euharistie completează iniţierea creştină. Cei care au fost înălţaţi la demnitatea preoţiei împărăteşti prin Botez şi configuraţi mai profund lui Cristos prin Confirmare participă, prin intermediul Euharistiei, împreună cu întreaga comunitate, la însăşi Jertfa Domnului.

1323.    «La Cina cea de Taină, în noaptea în care era vândut, Mântuitorul nostru a instituit Jertfa euharistică a Trupului şi Sângelui său pentru a perpetua de-a lungul veacurilor Jertfa Crucii până la a doua sa venire şi pentru a încredinţa astfel Miresei sale preaiubite, Biserica, memorialul morţii şi al învierii sale: sacrament al pietăţii, semn al unităţii, legătură a carităţii, ospăţ pascal în care îl primim pe Cristos, sufletul este copleşit de har şi ne este dată chezăşia gloriei viitoare [1981].»

I. Euharistia, izvor şi culme a vieţii bisericeşti

1324.    Euharistia este «izvor şi culme a întregii vieţi creştine [1982]». «Toate sacramentele precum şi toate slujirile bisericeşti şi operele de apostolat sunt strâns legate de Euharistie şi rânduite în vederea ei. Căci în Sfânta Euharistie este cuprins tot binele spiritual al Bisericii, Cristos însuşi, Paştele nostru [1983].»

1325.    «Euharistia semnifică şi realizează comuniunea de viaţă cu Dumnezeu şi unitatea Poporului lui Dumnezeu, prin care Biserica este ea însăşi. În Euharistie se află totodată culmea acţiunii prin care, în Cristos, Dumnezeu sfinţeşte lumea, şi a cultului pe care în Duhul Sfânt oamenii îl aduc lui Cristos şi, prin El, Tatălui [1984]».

1326.    În sfârşit, prin celebrarea euharistică noi ne unim deja cu liturgia din cer şi anticipăm viaţa veşnică, atunci când Dumnezeu va fi totul în toţi [1985].

1327.    Pe scurt, Euharistia rezumă totalitatea credinţei noastre: «Modul nostru de a gândi concordă cu Euharistia, iar Euharistia, la rându-i, confirmă modul nostru de a gândi [1986]».

II. Cum este numit acest sacrament?

1328.    Bogăţia inepuizabilă a acestui sacrament se exprimă în diferitele nume care i se dau. Fiecare din aceste nume evocă anumite aspecte ale lui. Este numită:

       Euharistie, pentru că este aducere de mulţumire lui Dumnezeu. Cuvintele euharistein (Lc 22, 19; 1 Cor 11, 24) şi eulogein (Mt 26, 26; Mc 14, 22) reamintesc binecuvântările ebraice care proclamă ? îndeosebi în timpul mesei ? lucrările lui Dumnezeu: creaţia, răscumpărarea şi sfinţirea.

1329.    Cina Domnului [1987], pentru că este vorba de Cina cea de Taină, pe care Domnul a luat-o cu ucenicii în ajunul pătimirii sale, şi de anticiparea cinei nunţii Mielului [1988] în Ierusalimul ceresc.

       Frângerea Pâinii, pentru că acest rit, propriu cinei ebraice, a fost folosit de Isus când binecuvânta şi împărţea pâinea ca mai-marele ospăţului [1989], mai cu seamă în timpul Cinei de taină [1990]. Din acest gest ucenicii îl vor recunoaşte după învierea sa [1991], iar primii creştini vor desemna adunările lor euharistice cu această expresie [1992]. Prin aceasta ei înţeleg că toţi aceia care se hrănesc din unica pâine frântă, Cristos, intră în împărtăşire cu El şi formează în El un singur trup [1993].

       Adunare euharistică (synaxis), pentru că Euharistia se celebrează în adunarea credincioşilor, expresie vizibilă a Bisericii [1994].

1330.    Memorialul pătimirii şi învierii Domnului.

       Sfânta Jertfă, pentru că actualizează jertfa unică a lui Cristos Mântuitorul şi pentru că include şi ofranda Bisericii; Sfânta Jertfă a Liturghiei, «jertfa de laudă» (Evr. 13, 15) [1995], jertfa spirituală [1996], jertfa curată [1997] şi sfântă, deoarece desăvârşeşte şi întrece toate jertfele Vechiului Legământ.

       Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie, pentru că întreaga liturgie a Bisericii îşi găseşte punctul central şi expresia cea mai densă în celebrarea acestui sacrament; cu acelaşi sens este numită şi celebrarea Sfintelor Taine. Se mai spune şi Preasfântul Sacrament, pentru că este sacramentul sacramentelor. Cu acest nume sunt desemnate speciile euharistice păstrate în tabernacol.

1331.    Împărtăşanie, pentru că prin acest sacrament ne unim cu Cristos, care ne face părtaşi de Trupul şi Sângele său ca să formăm un singur trup [1998]; se mai numeşte cele sfinte: ta hagia; sancta [1999] - acesta este sensul primar al «împărtăşirii sfinţilor» despre care vorbeşte Simbolul apostolilor -, pâinea îngerilor, pâinea cerească, medicamentul nemuririi [2000], viatic ...

1332.    Sfânta Misă, pentru că liturgia în care s-a săvârşit misterul mântuirii se sfârşeşte prin trimiterea credincioşilor (missio) să împlinească voia lui Dumnezeu în viaţa lor de zi cu zi.

III. Euharistia în economia mântuirii

Semnul pâinii şi al vinului

1333.    În centrul celebrării Euharistiei se află pâinea şi vinul care, prin cuvintele lui Cristos şi prin invocarea Duhului Sfânt, devin Trupul şi Sângele lui Cristos. Credincioasă poruncii Domnului, Biserica face în continuare, în amintirea lui, până la întoarcerea lui în slavă, ceea ce a făcut El în ajunul pătimirii: «A luat pâinea...» «A luat potirul cu vin ... ». Devenind în mod tainic Trupul şi Sângele lui Cristos, semnul pâinii şi al vinului continuă să semnifice şi bunătatea creaţiei. Astfel, la Ofertoriu, aducem mulţumire Creatorului pentru pâine şi pentru vin [2001], «rod al muncii oamenilor», dar mai întâi «rod al pământului» şi «al viţei de vie», daruri ale Creatorului. Biserica vede în gestul lui Melchisedec, rege şi preot, care «a adus pâine şi vin» (Gen 14, 18) o prefigurare a propriei sale ofrande [2002].

1334.    În Vechiul Legământ, pâinea şi vinul sunt oferite ca jertfă printre cele dintâi roade ale pământului, în semn de recunoştinţă faţă de Creator. Dar ele primesc şi o nouă semnificaţie în contextul Exodului: azimile pe care le mănâncă Israel în fiecare an la Paşte comemorează graba plecării eliberatoare din Egipt; amintirea manei din pustiu va reaminti mereu lui Israel că trăieşte cu pâinea Cuvântului lui Dumnezeu [2003]. În sfârşit, pâinea de fiecare zi este rodul Pământului făgăduinţei, chezăşia fidelităţii lui Dumnezeu faţă de făgăduinţele sale. «Potirul binecuvântării» (1 Cor 10, 16) de la sfârşitul ospăţului pascal al evreilor adaugă bucuriei festive a vinului o dimensiune eshatologică, aceea a aşteptării mesianice a refacerii Ierusalimului. Isus şi-a instituit Euharistia dând un sens nou şi definitiv binecuvântării pâinii şi a potirului.

1335.    Minunile înmulţirii pâinilor, când Domnul a binecuvântat, a frânt şi a împărţit pâinile prin ucenicii săi ca să hrănească mulţimea, prefigurează belşugul pâinii unice a Euharistiei lui [2004]. Semnul apei preschimbate în vin la Cana [2005] vesteşte deja Ceasul preamăririi lui Isus. El arată desăvârşirea ospăţului de nuntă în Împărăţia Tatălui, unde credincioşii vor bea vinul cel nou [2006] devenit Sângele lui Cristos.

1336.    Cea dintâi vestire a Euharistiei i-a divizat pe ucenici, aşa cum vestirea pătimirii i-a scandalizat: «Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?» (In 6, 60). Euharistia şi Crucea sunt pietre de încercare. Este acelaşi mister, şi nu încetează să fie prilej de scindare. «Oare şi voi vreţi să plecaţi?» (In 6, 67): această întrebare a Domnului răsună de-a lungul vremurilor, invitaţie a iubirii sale de a descoperi că El este singurul care are «cuvintele vieţii veşnice» (In 6, 68) şi că a primi în credinţă darul Euharistiei sale înseamnă a-l primi pe El însuşi.

Instituirea Euharistiei

1337.    Domnul, iubindu-i pe ai săi, până la sfârşit i-a iubit. Ştiind că sosise ceasul să plece din lumea aceasta pentru a se întoarce la Tatăl său, pe când erau la cină, le-a spălat picioarele şi le-a dat porunca iubirii [2007]. Pentru a le lăsa o chezăşie a iubirii, pentru a nu fi niciodată departe de ai săi şi pentru a-i face părtaşi la Paştele său, El a instituit Euharistia ca memorial al morţii şi învierii sale şi a poruncit apostolilor s-o celebreze până la venirea sa, «instituindu-i atunci preoţi ai Noului Testament [2008]».

1338.    Cele trei Evanghelii sinoptice şi Sfântul Paul ne-au transmis relatarea instituirii Euharistiei; la rândul său, Sfântul Ioan relatează cuvintele lui Isus în sinagoga din Cafarnaum, cuvinte care pregătesc instituirea Euharistiei: Cristos se numeşte pe sine Pâinea vieţii, coborâtă din cer [2009].

1339.    Isus a ales timpul Paştelui ca să împlinească ceea ce vestise la Cafarnaum: să dea ucenicilor Trupul şi Sângele său:

1340.    Celebrând Cina cea de Taină cu apostolii săi în cadrul ospăţului pascal, Isus a dat Paştelui ebraic sensul lui definitiv. Într-adevăr, trecerea lui Isus la Tatăl prin moartea şi învierea sa, Noul Paşte, este anticipată în Cina cea de Taină şi celebrată în Euharistie, care desăvârşeşte Paştele ebraic şi anticipează Paştele final al Bisericii în slava Împărăţiei.

«Faceţi aceasta în amintirea mea»

1341.    Porunca lui Isus de a repeta gesturile şi cuvintele sale «până când va veni» (1 Cor 11, 26) nu cere doar să ne aducem aminte de Isus şi de ceea ce a făcut. Ea are în vedere celebrarea liturgică, prin apostoli şi urmaşii lor, a memorialului lui Cristos, al vieţii, al morţii, al învierii şi al mijlocirii sale la Tatăl.

1342.    Biserica a fost credincioasă de la început poruncii Domnului. Despre Biserica de la Ierusalim se spune:

1343.    Creştinii se adunau «pentru frângerea pâinii» mai ales «în prima zi a săptămânii», adică în ziua de duminică, ziua învierii lui Isus (Fapte 20, 7). De atunci şi până în zilele noastre, celebrarea Euharistiei s-a perpetuat astfel încât o întâlnim acum pretutindeni în Biserică cu aceeaşi structură fundamentală. Ea rămâne punctul central al vieţii Bisericii.

1344.    Astfel, din celebrare în celebrare, vestind misterul pascal al lui Isus «până când va veni» (1 Cor 11, 26), Poporul lui Dumnezeu în peregrinare «înaintează pe calea cea strâmtă a Crucii [2011]» spre ospăţul ceresc, când toţi cei aleşi se vor aşeza la masa Împărăţiei.

IV. Celebrarea liturgică a Euharistiei

Liturghia tuturor veacurilor

1345.    Încă din secolul al doilea, avem mărturia Sfântului Iustin Martirul cu privire la liniile majore ale desfăşurării celebrării euharistice. Ele au rămas aceleaşi până în zilele noastre în toate marile familii liturgice. Iată ce scrie el, pe la 155, pentru a explica împăratului păgân Antoninus Pius (138-161) ce fac creştinii:

1346.    Liturgia Euharistiei se desfăşoară conform unei structuri fundamentale care s-a păstrat de-a lungul veacurilor până la noi. Ea se desfăşoară în două momente mari care formează o unitate originară:
- adunarea, liturgia Cuvântului, cu lecturile, omilia şi rugăciunea universală;
- liturgia euharistică, cu prezentarea pâinii şi a vinului, aducerea de mulţumire consacratoare şi împărtăşania.

       Liturgia Cuvântului şi liturgia euharistică alcătuiesc împreună «un singur act de cult [2013]»; într-adevăr, masa pregătită pentru noi în Euharistie este atât a Cuvântului lui Dumnezeu cât şi a Trupului Domnului [2014].

1347.    Oare nu aşa s-a desfăşurat şi cina pascală a lui Isus cel Înviat cu ucenicii săi? Mergând pe drum, El le-a explicat Scripturile, apoi, şezând la masă cu ei, «a luat pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o şi le-a dat-o [2015]».

Desfăşurarea celebrării

1348.    Se adună cu toţii. Creştinii vin în acelaşi loc pentru adunarea euharistică. În fruntea ei este Cristos însuşi, protagonistul Euharistiei. El este marele preot al Noului Legământ. El însuşi prezidează nevăzut orice celebrare euharistică. Reprezentându-l pe El, episcopul sau preotul (acţionând in persona Christi Capitis - «în persoana lui Cristos-Capul») prezidează adunarea, ia cuvântul după lecturi, primeşte ofrandele şi rosteşte rugăciunea euharistică. Toţi iau parte activă la celebrare, fiecare în felul lui: cei care citesc lecturile, cei care aduc ofrandele, cei care distribuie Împărtăşania şi tot poporul care îşi arată participarea rostind răspunsul: Amin.

1349.    Liturgia Cuvântului conţine «scrierile profeţilor», adică Vechiul Testament, şi «amintirile apostolilor», adică scrisorile lor şi Evangheliile; după omilia care îndeamnă la primirea acestui Cuvânt drept ceea ce este într-adevăr, Cuvântul lui Dumnezeu [2016], şi la punerea lui în practică, urmează rugăciunile de mijlocire pentru toţi oamenii, după cuvântul Apostolului: «Vă îndemn deci, înainte de toate, să aduceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii, pentru regi şi pentru toţi cei care sunt în dregătorii înalte» (1 Tim 2, 1-2).

1350.    Aducerea darurilor (ofertoriul): se aduc la altar, uneori în procesiune, pâinea şi vinul care vor fi oferite de preot, în numele lui Cristos, în jertfa euharistică, în care vor deveni Trupul şi Sângele Lui. Este însuşi gestul lui Cristos la Cina cea de Taină «luând pâinea şi potirul». «Numai Biserica poate aduce Creatorului, acest prinos curat, oferindu-i cu aducere de mulţumire ceea ce vine din creaţia lui [2017]». Prezentarea darurilor la altar preia gestul lui Melchisedec şi aşează darurile Creatorului în mâinile lui Cristos. În jertfa sa, El duce la desăvârşire toate încercările umane de a oferi jertfe.

1351.    De la început, creştinii aduc, împreună cu pâinea şi vinul pentru Euharistie, darurile lor pentru a fi împărţite celor lipsiţi. Obiceiul colectei [2018], mereu actual, se inspiră din exemplul lui Cristos care s-a făcut sărac pentru a ne îmbogăţi pe noi [2019].

1352.    Anafora. Cu rugăciunea euharistică, rugăciune de aducere de mulţumire şi de consacrare, ajungem în momentul central şi culminant al celebrării:

       În Prefaţă, Biserica aduce mulţumiri Tatălui, prin Cristos, în Duhul Sfânt, pentru toate lucrările lui, pentru creaţie, răscumpărare şi sfinţire. Întreaga comunitate se uneşte acum cu lauda neîncetată pe care Biserica cerească, îngerii şi toţi sfinţii, o cântă Dumnezeului de trei ori sfânt;

1353.    la epicleză, ea cere Tatălui să trimită pe Duhul său Sfânt (sau puterea binecuvântării sale [2021]) asupra pâinii şi vinului, ca să devină, prin puterea lui, Trupul şi Sângele lui Isus Cristos şi pentru ca cei care iau parte la Euharistie să fie un singur trup şi un singur duh (unele tradiţii liturgice aşează epicleza după anamneză);

       în relatarea instituirii, puterea cuvintelor şi a acţiunii lui Cristos şi puterea Duhului Sfânt fac prezente sacramental sub chipul pâinii şi vinului Trupul şi Sângele lui, jertfa lui oferită pe Cruce o dată pentru totdeauna;

1354.    în anamneza care urmează, Biserica reaminteşte patima, învierea şi întoarcerea în slavă a lui Cristos Isus; ea înfăţişează Tatălui jertfa Fiului său care ne împacă cu El;

       în rugăciunile de mijlocire, Biserica exprimă faptul că Euharistia este celebrată în comuniune cu Biserica întreagă, din cer şi de pe pământ, a celor vii şi a celor morţi, şi în comuniune cu Păstorii Bisericii - Papa, Episcopul diecezei, preoţii şi diaconii lui - şi cu toţi episcopii din lume împreună cu Bisericile lor.

1355.    În împărtăşanie, precedată de Rugăciunea Domnească şi de frângerea pâinii, credincioşii primesc «pâinea din cer» şi «potirul mântuirii», Trupul şi Sângele lui Cristos care s-a dat «pentru viaţa lumii» (In 6, 51):

V. Jertfa sacramentală: aducere de mulţumire, memorial, prezenţă

1356.    Creştinii celebrează Euharistia încă de la începuturi şi într-o formă care în substanţă nu s-a schimbat de-a lungul marii diversităţi a timpurilor şi a liturgiilor, datorită faptului că ne socotim legaţi de porunca Domnului, pe care a dat-o în ajunul pătimirii sale: «Faceţi aceasta în amintirea mea» (1 Cor 11, 24-25).

1357.    Împlinim această poruncă a Domnului prin celebrarea memorialului jertfei sale. Făcând aceasta, oferim Tatălui ceea ce El însuşi ne-a dat: darurile creaţiei, pâinea şi vinul, devenite, prin puterea Duhului Sfânt şi prin cuvintele lui Cristos, Trupul şi Sângele lui Cristos: în felul acesta Cristos se face prezent în mod real şi tainic.

1358.    Trebuie deci să considerăm Euharistia ca:
- aducere de mulţumire şi de laudă Tatălui;
- memorialul de jertfă al lui Cristos şi al Trupului său;
- prezenţa lui Cristos prin puterea Cuvântului şi a Duhului său.

Aducerea de mulţumire şi de laudă Tatălui

1359.    Euharistia, sacramentul mântuirii noastre împlinite de Cristos pe Cruce, este şi o jertfă de laudă întru aducere de mulţumire pentru opera creaţiei. În jertfa euharistică, întreaga creaţie iubită de Dumnezeu este adusă prinos Tatălui prin moartea şi învierea lui Cristos. Prin Cristos, Biserica poate să ofere jertfa de laudă întru aducere de mulţumire pentru toate lucrurile bune, frumoase şi drepte pe care le-a făcut Dumnezeu în creaţie şi în omenire.

1360.    Euharistia este o jertfă de mulţumire Tatălui, o binecuvântare prin care Biserica îşi exprimă recunoştinţa faţă de Dumnezeu pentru toate binefacerile lui, pentru tot ceea ce El a săvârşit prin creaţie, răscumpărare şi sfinţire. Euharistie înseamnă în primul rând «aducere de mulţumire».

1361.    Euharistia este şi jertfa de laudă, prin care Biserica, în numele întregii creaţii, cântă slava lui Dumnezeu. Această jertfă de laudă nu este posibilă decât prin Cristos: El îi uneşte pe credincioşi cu persoana sa, cu lauda şi mijlocirea sa, astfel încât jertfa de laudă adusă Tatălui este oferită prin Cristos şi cu El pentru a fi primită în El.

Memorialul de jertfă al lui Cristos şi al Trupului său, Biserica

1362.    Euharistia este memorialul Paştelui lui Cristos, actualizarea şi oferirea sacramentală a jertfei lui unice, în liturgia Bisericii, care este Trupul lui. În toate rugăciunile euharistice găsim, după cuvintele instituirii, o rugăciune numită anamneză sau memorial.

1363.    În accepţia Sfintei Scripturi memorialul nu este numai amintirea evenimentelor din trecut, ci şi proclamarea faptelor minunate pe care Dumnezeu le-a săvârşit pentru oameni [2023]. În celebrarea liturgică a acestor evenimente, ele devin, într-un anume fel, prezente şi actuale. Aşa îşi înţelege Israel eliberarea din Egipt; ori de câte ori se celebrează Paştele, evenimentele Exodului sunt făcute prezente memoriei credincioşilor ca ei să-şi conformeze viaţa după ele.

1364.    Memorialul primeşte o semnificaţie nouă în Noul Testament. Când Biserica celebrează Euharistia, ea reaminteşte Paştele lui Cristos, şi acesta devine prezent; jertfa pe care Cristos a oferit-o pe Cruce o dată pentru totdeauna rămâne mereu actuală [2024]: «Ori de câte ori se celebrează pe altar jertfa Crucii, în care Cristos, Paştele nostru, a fost jertfit, se împlineşte opera răscumpărării noastre [2025]».

1365.    Deoarece este memorial al Paştelui lui Cristos, Euharistia este şi o jertfă. Caracterul sacrificial al Euharistiei se manifestă în înseşi cuvintele instituirii: «Acesta este Trupul meu care se dă pentru voi» şi «Acest potir este Legământul cel nou întru Sângele meu, care se varsă pentru voi» (Lc 22, 19-20). În Euharistie, Cristos dăruieşte acelaşi trup pe care l-a dat pentru noi pe Cruce, acelaşi sânge pe care l-a «vărsat pentru mulţi spre iertarea păcatelor» (Mt 26, 28).

1366.    Euharistia este deci o jertfă pentru că reprezintă (face prezentă) jertfa Crucii, pentru că este memorialul acestei jertfe şi pentru că îi aplică rodul.

1367.    Jertfa lui Cristos şi jertfa Euharistiei sunt o unică jertfă: «Este una şi aceeaşi victimă şi Cel care o oferă acum prin slujirea preoţilor este acelaşi care s-a oferit pe sine atunci pe Cruce. Numai modul de a oferi este diferit»: «În jertfa dumnezeiască ce se împlineşte la Liturghie este cuprins şi jertfit în mod nesângeros acelaşi Cristos care s-a dat pe sine însuşi o dată în mod sângeros pe altarul Crucii [2027]».

1368.    Euharistia este şi jertfa Bisericii. Biserica, fiind Trupul lui Cristos, participă la ofranda Capului său. Împreună cu El, şi ea însăşi e oferită în întregime. Ea se uneşte cu mijlocirea lui la Tatăl pentru toţi oamenii. În Euharistie, jertfa lui Cristos devine şi jertfa mădularelor Trupului lui. Viaţa credincioşilor, lauda, suferinţa, rugăciunea, munca lor se unesc cu acelea ale lui Cristos şi cu jertfa lui totală şi dobândesc astfel o valoare nouă. Jertfa lui Cristos prezentă pe altar dă tuturor generaţiilor de creştini posibilitatea de a se uni cu jertfa lui.

       În catacombe, Biserica este reprezentată adesea ca o femeie aflată în rugăciune, cu braţele larg deschise în atitudine de orantă. După cum Cristos şi-a întins braţele pe cruce, şi Ea se oferă şi mijloceşte pentru toţi oamenii, prin El, cu El şi în El.

1369.    Întrega Biserică este unită cu jertfa şi mijlocirea lui Cristos. Investit cu slujirea lui Petru în Biserică, Papa este asociat oricărei celebrări a Euharistiei, în care este numit ca semn şi slujitor al unităţii Bisericii Universale. Episcopul locului este întotdeauna responsabil de Euharistie, chiar şi atunci când ea este prezidată de un preot; numele lui este rostit pentru a semnifica faptul că el prezidează Biserica particulară, în mijlocul preoţimii sale şi cu asistenţa diaconilor. Comunitatea mijloceşte de asemenea pentru toţi slujitorii care, pentru ea şi cu ea, oferă Jertfa euharistică:

1370.    La ofranda lui Cristos se asociază nu numai membrii care sunt încă pe pământ, ci şi aceia care se află deja în slava cerească: într-adevăr, Biserica oferă Jertfa euharistică în unire cu Preasfânta Fecioară Maria şi amintind-o, precum şi pe toţi sfinţii şi sfintele. În Euharistie, Biserica, împreună cu Maria, este ca la picioarele Crucii, unită cu ofranda şi mijlocirea lui Cristos.

1371.    Jertfa euharistică este oferită şi pentru credincioşii răposaţi «care au murit în Cristos şi nu sunt încă purificaţi pe deplin [2030]» ca să poată intra în lumina şi pacea lui Cristos:

1372.    Sfântul Augustin a rezumat admirabil această învăţătură care ne îndeamnă la o participare tot mai deplină la jertfa Răscumpărătorului nostru pe care o celebrăm în Euharistie:

Prezenţa lui Cristos înfăptuită prin puterea Cuvântului său şi a Duhului Sfânt

1373.    «Cristos Isus, cel care a murit, şi mai ales cel care a înviat, care şi este de-a dreapta lui Dumnezeu, care mijloceşte pentru noi» (Rom 8, 34) este prezent în multe feluri în Biserica sa [2034]: în Cuvântul său, în rugăciunea Bisericii sale, «unde sunt doi sau trei adunaţi în numele» său (Mt 18, 20), în cei săraci, în cei bolnavi, în cei robiţi (Mt 25, 31-46), în sacramentele al căror autor este, în jertfa Liturghiei şi în persoana celebrantului. Dar «El este prezent în cel mai înalt grad sub speciile euharistice [2035]».

1374.    Modul prezenţei lui Cristos sub speciile euharistice este unic. El aşează Euharistia mai presus de toate sacramentele şi face din ea «încununarea vieţii spirituale şi ţinta spre care tind toate sacramentele [2036]». În Preasfântul Sacrament al Euharistiei sunt «conţinute cu adevărat, în mod real şi substanţial Trupul şi Sângele împreună cu sufletul şi dumnezeirea Domnului nostru Isus Cristos şi deci Cristos întreg [2037]». «Această prezenţă o numim ''reală'', nu cu titlu exclusiv, ca şi cum celelalte prezenţe n-ar fi ''reale'', ci prin excelenţă, pentru că este substanţială şi pentru că prin ea Cristos, Dumnezeu şi om, se face prezent în întregime [2038]».

1375.    Cristos devine prezent în acest sacrament prin preschimbarea pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele său. Părinţii Bisericii au afirmat cu tărie credinţa Bisericii în eficacitatea Cuvântului lui Cristos şi a acţiunii Duhului Sfânt pentru a săvârşi această preschimbare. Astfel, Sfântul Ioan Gură de Aur spune:

       Iar sfântul Ambrozie spune referitor la această preschimbare:

1376.    Conciliul Tridentin rezumă credinţa catolică declarând: «Deoarece Cristos, Răscumpărătorul nostru, a spus că ceea ce oferă sub chipul pâinii este cu adevărat Trupul său, a existat în Biserică întotdeauna convingerea, pe care sfântul Conciliu o declară din nou, că prin consacrarea pâinii şi a vinului se înfăptuieşte preschimbarea întregii substanţe a pâinii în substanţa Trupului lui Cristos Domnul nostru şi a întregii substanţe a vinului în substanţa Sângelui lui; această preschimbare, Biserica catolică a numit-o în mod just şi adecvat transsubstanţiere [2041]».

1377.    Prezenţa euharistică a lui Cristos începe în momentul consacrării şi durează atât timp cât subzistă speciile euharistice. Cristos este prezent în întregime în fiecare din specii şi în întregime în fiecare din părţile lor, astfel încât frângerea pâinii nu-l divide pe Cristos [2042].

1378.    Cultul Euharistiei. În Sfânta Liturghie, ne exprimăm credinţa în prezenţa reală a lui Cristos sub speciile pâinii şi vinului, printre altele, plecând genunchii sau înclinându-ne profund în semn de adorare a Domnului. «Biserica catolică a dat şi continuă să dea acest cult de adoraţie care se cuvine sacramentului Euharistiei nu numai în timpul Liturghiei, ci şi în afara celebrării ei, păstrând cu cea mai mare grijă ostiile consacrate, înfăţişându-le credincioşilor ca să le venereze cu solemnitate, purtându-le în procesiune [2043]».

1379.    Sfânta rezervă (tabernacolul) era iniţial destinată păstrării în mod corespunzător a Euharistiei ca să poată fi dusă bolnavilor şi celor absenţi în afara Liturghiei. Aprofundând credinţa în prezenţa reală a lui Cristos în Euharistie, Biserica a devenit conştientă de semnificaţia adoraţiei tăcute a Domnului prezent sub speciile euharistice. De aceea tabernacolul trebuie aşezat într-un loc cu deosebire demn din biserică şi trebuie construit astfel încât să sublinieze şi să arate adevărul prezenţei reale a lui Cristos în Sfântul Sacrament.

1380.    Este cât se poate de potrivit faptul că Cristos a voit să rămână prezent în Biserica sa în acest fel unic. Deoarece Cristos urma să-i părăsească pe ai săi sub înfăţişarea sa vizibilă, El a vrut să ne dăruiască prezenţa sa sacramentală; deoarece urma să se ofere pe Cruce pentru a ne mântui, El a vrut ca noi să avem memorialul iubirii cu care ne-a iubit «până la sfârşit» (In 13, 1), până la dăruirea propriei vieţi. Într-adevăr, în prezenţa sa euharistică El rămâne în chip tainic în mijlocul nostru ca cel care ne-a iubit şi s-a dat pentru noi [2044] şi rămâne sub semnele ce exprimă şi comunică această iubire:

1381.    «Prezenţa adevăratului Trup al lui Cristos şi a adevăratului Sânge al lui Cristos în acest sacrament ''nu se poate cunoaşte prin simţuri, spune Sfântul Toma, ci numai prin credinţă, care se întemeiază pe autoritatea lui Dumnezeu''. De aceea, comentând textul din Sfântul Luca, 22, 19: ''Acesta este Trupul meu care se dă pentru voi'', Sfântul Ciril declară: ''Nu te întreba dacă acest lucru este adevărat, ci primeşte mai degrabă cu credinţă cuvintele Domnului, pentru că El, care este Adevărul, nu minte'' [2046]».

VI. Ospăţul pascal

1382.    Liturghia este în acelaşi timp şi în mod inseparabil memorialul de jertfă în care se perpetuează jertfa Crucii, şi ospăţul sacru al împărtăşirii cu Trupul şi Sângele Domnului. Dar celebrarea jertfei euharistice este orientată în întregime spre unirea intimă a credincioşilor cu Cristos prin împărtăşanie. A se împărtăşi înseamnă a-l primi pe Cristos însuşi care s-a oferit pentru noi.

1383.    Altarul, în jurul căruia se adună Biserica în celebrarea Euharistiei, reprezintă cele două aspecte ale aceluiaşi mister: altarul jertfei şi masa Domnului, şi aceasta cu atât mai mult cu cât altarul creştin este simbolul lui Cristos însuşi, prezent în mijlocul adunării credincioşilor săi, atât ca victimă oferită pentru reconcilierea noastră, cât şi ca hrană cerească ce ni se dă. «Ce este deci altarul lui Cristos dacă nu imaginea Trupului lui Cristos?» spune Sfântul Ambrozie [2047]; şi tot el: «Altarul reprezintă Trupul [lui Cristos], iar Trupul lui Cristos este pe altar [2048]». Liturgia exprimă această unitate a jertfei şi a împărtăşirii în numeroase rugăciuni. De pildă, Biserica de la Roma se roagă în anafora sa astfel:

«Luaţi şi mâncaţi din aceasta toţi»: împărtăşania

1384.    Domnul ne adresează o chemare stăruitoare de a-l primi în sacramentul Euharistiei: «Adevăr, adevăr zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele lui, nu veţi avea viaţă în voi» (In 6, 53).

1385.    Pentru a răspunde acestei chemări, trebuie să ne pregătim pentru acest moment atât de mare şi sfânt. Sfântul Paul îndeamnă la un examen de conştiinţă: «Oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea potirul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat faţă de Trupul şi de Sângele Domnului. Să se cerceteze aşadar pe sine omul şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din potir. Fiindcă acela care mănâncă şi bea cu nevrednicie îşi mănâncă şi îşi bea propria osândă, nesocotind Trupul Domnului» (1 Cor 11, 27-29). Cel care este conştient de a fi comis un păcat grav trebuie să primească sacramentul Reconcilierii înainte de a se apropia de împărtăşanie.

1386.    În faţa măreţiei acestui sacrament, credinciosul nu poate să facă altceva decât să reia cu umilinţă şi credinţă fierbinte cuvintele centurionului [2049]: «Domine, non sum dignus ut intres sub tectum meum, sed tantum dic verbo, et sanabitur anima mea».- «Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu, dar spune numai un cuvânt şi se va tămădui sufletul meu». Şi în dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur, credincioşii se roagă în acelaşi spirit:

1387.    Spre a se pregăti cum se cuvine pentru primirea acestui sacrament, credincioşii vor respecta postul prescris în Biserica lor [2050]. Atitudinea corporală (gesturi, îmbrăcăminte) va exprima respectul, solemnitatea, bucuria acestui moment în care Cristos devine oaspetele nostru.

1388.    Este conform cu însăşi semnificaţia Euharistiei ca credincioşii, dacă au dispoziţia cuvenită, să se împărtăşească ori de câte ori participă la Liturghie: «Se recomandă mult acea participare mai desăvârşită la Sfânta Liturghie prin care credincioşii, după împărtăşirea preotului, primesc la aceeaşi jertfă Trupul Domnului [2051]».

1389.    Biserica stabileşte ca obligaţie credincioşilor «să participe, în duminici şi sărbători, la dumnezeiasca Liturghie [2052]» şi să primească Euharistia cel puţin o dată pe an, pe cât posibil în timpul pascal [2053], pregătindu-se prin sacramentul Reconcilierii. Dar Biserica recomandă cu stăruinţă credincioşilor să primească sfânta Euharistie în duminici şi sărbători, sau şi mai des, chiar în fiecare zi.

1390.    Datorită prezenţei sacramentale a lui Cristos în fiecare dintre specii, împărtăşirea numai cu specia pâinii permite primirea întregului rod de har al Euharistiei. Din motive pastorale, acest mod de a se împărtăşi a fost stabilit în mod legitim drept cel mai obişnuit în ritul latin. Totuşi, «Sfânta împărtăşanie îşi realizează mai deplin forma de semn când se dă sub ambele specii. Căci, sub această formă, semnul ospăţului euharistic este pus în lumină mai deplin [2054]». Aceasta este forma obişnuită de împărtăşire în riturile orientale.

Roadele împărtăşaniei

1391.    Împărtăşania sporeşte unirea noastră cu Cristos. Primirea Euharistiei în împărtăşanie aduce ca rod principal unirea intimă cu Cristos Isus. Într-adevăr, Domnul spune: «Cel ce mănâncă trupul meu şi bea sângele meu rămâne în mine şi Eu în el» (In 6, 56). Viaţa în Cristos îşi are fundamentul în ospăţul euharistic: «Precum m-a trimis pe mine Tatăl cel viu şi Eu trăiesc prin Tatăl, şi cel care mă mănâncă pe mine va trăi prin mine» (In 6, 57):

1392.    Ceea ce produce hrana materială în viaţa noastră trupească Împărtăşania realizează în chip minunat în viaţa noastră spirituală. Împărtăşirea cu Trupul lui Cristos înviat, «însufleţit de Duhul Sfânt şi dătător de viaţă [2056]», păstrează, sporeşte şi reînnoieşte viaţa de har primită la Botez. Această dezvoltare a vieţii creştine are nevoie să fie întreţinută prin împărtăşania euharistică, pâinea peregrinării noastre, până în clipa morţii, când ni se va da ca viatic.

1393.    Împărtăşania ne desparte de păcat. Trupul lui Cristos, pe care îl primim în împărtăşanie, «este dat pentru noi», şi Sângele pe care îl bem «este vărsat pentru mulţi spre iertarea păcatelor». De aceea, Euharistia nu ne poate uni cu Cristos fără a ne purifica în acelaşi timp de păcatele săvârşite şi a ne apăra de păcatele viitoare:

1394.    Aşa cum hrana trupească serveşte la refacerea puterilor pierdute, tot astfel Euharistia întăreşte iubirea care, în viaţa zilnică, tinde să slăbească; iubirea astfel însufleţită şterge păcatele lesne-iertătoare [2058]. Dându-ni-se, Cristos însufleţeşte iubirea noastră şi ne face capabili să rupem legăturile dezordonate cu creaturile şi să ne înrădăcinăm în El:

1395.    Prin însăşi iubirea pe care o aprinde în noi, Euharistia ne apără de păcatele de moarte viitoare. Cu cât participăm mai mult la viaţa lui Cristos şi cu cât înaintăm mai mult în prietenia lui, cu atât ne este mai greu să ne despărţim de El prin păcatul de moarte. Euharistia nu este orânduită în vederea iertării păcatelor de moarte. Aceasta o realizează sacramentul Reconcilierii. Specificul Euharistiei este de a fi sacramentul celor care sunt în deplină comuniune cu Biserica.

1396.    Unitatea Trupului mistic: Euharistia face Biserica. Cei care primesc Euharistia sunt uniţi mai strâns cu Cristos. În acest fel Cristos îi uneşte cu toţi credincioşii într-un singur trup: Biserica. Împărtăşania reînnoieşte, întăreşte, adânceşte această încorporare în Biserică, înfăptuită deja prin Botez. În Botez noi am fost chemaţi să fim un singur trup [2060]. Euharistia înfăptuieşte această chemare: «Potirul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este, oare, împărtăşirea cu Sângele lui Cristos? Pâinea pe care o frângem nu este, oare, împărtăşirea cu Trupul lui Cristos? Fiindcă e o singură Pâine, un trup suntem şi noi cei mulţi, căci toţi ne împărtăşim din unica Pâine» (1 Cor 10, 16-17.):

1397.    Euharistia angajează faţă de cei săraci: Pentru a primi în adevăr Trupul şi Sângele lui Cristos care s-au dat pentru noi, trebuie să-l recunoaştem pe Cristos în cei mai săraci, fraţii lui [2062]:

1398.    Euharistia şi unitatea creştinilor. În faţa măreţiei acestui mister, Sfântul Augustin exclamă: «O sacramentum pietatis! O signum unitatis! O vinculum caritatis! - O, sacrament al pietăţii! O, semn al unităţii! O, legătură a carităţii [2064]!» Cu cât mai dureros se fac resimţite dezbinările din Biserică ce împiedică participarea comună la masa Domnului, cu atât mai stăruitoare sunt rugăciunile către Domnul ca să se întoarcă zilele unităţii depline a tuturor acelora care cred în El.

1399.    Bisericile orientale care nu se află în comuniune deplină cu Biserica catolică celebrează Euharistia cu mare dragoste. «Aceste Biserici, deşi despărţite, au sacramente adevărate şi, mai ales, în puterea succesiunii apostolice, au Preoţia şi Euharistia, prin care rămân foarte strâns unite cu noi [2065]». «O anumită comunicare în cele sfinte», şi deci în Euharistie, «este nu numai posibilă, ci chiar de dorit, atunci când există împrejurări favorabile, şi cu aprobarea autorităţii bisericeşti [2066]».

1400.    Comunităţile bisericeşti născute din Reformă, despărţite de Biserica catolică, «mai ales din cauza lipsei sacramentului Preoţiei, nu au păstrat substanţa autentică şi integrală a Misterului euharistic [2067]». Din acest motiv nu este posibilă intercomuniunea euharistică a Bisericii catolice cu aceste comunităţi. Totuşi, aceste comunităţi bisericeşti «amintind la Cina Sfântă moartea şi învierea Domnului, mărturisesc că astfel este semnificată viaţa de comuniune cu Cristos şi aşteaptă venirea lui în slavă [2068]».

1401.    Când apare o nevoie urgentă, cu permisiunea ordinariului locului, slujitorii sacri catolici pot da sacramentele (Euharistia, Pocăinţa, Ungerea bolnavilor) altor creştini care nu sunt în deplină comuniune cu Biserica catolică, dar care le cer de bună voie: e însă necesar ca ei să mărturisească credinţa catolică cu privire la aceste sacramente şi să se afle în dispoziţia cuvenită [2069].

VII. Euharistia - «chezăşia slavei viitoare»

1402.    Într-o veche rugăciune, Biserica aclamă misterul Euharistiei: «O sacrum convivium in quo Christus sumitur! Recolitur memoria passionis eius; mens impletur gratia et futurae gloriae nobis pignus datur. - Ospăţ sfânt în care ne hrănim cu Cristos! Celebrează amintirea pătimirii lui, mintea se umple de har şi primim chezăşia slavei viitoare». Dacă Euharistia este memorialul Paştelui Domnului, dacă prin împărtăşirea noastră din altar suntem copleşiţi «de toată binecuvântarea cerească şi de tot harul» [2070], Euharistia este şi chezăşia slavei vieţii viitoare.

1403.    La Cina cea de Taină, Domnul însuşi a îndreptat privirea ucenicilor săi către împlinirea Paştelui în împărăţia lui Dumnezeu: «Vă spun că nu voi mai bea de acum din acest rod al viţei până în ziua când îl voi bea cu voi, nou, în împărăţia Tatălui meu» ( Mt 26, 29) [2071]. Ori de câte ori Biserica celebrează Euharistia, aminteşte această făgăduinţă şi privirea ei se îndreaptă către «Cel ce vine» (Ap. 1; 4). În rugăciune, ea cheamă venirea lui: «Marana tha» (1 Cor 16, 22), «Vino, Doamne Isuse!» (Ap 22, 20), «Să vină harul tău şi să treacă această lume [2072]!»

1404.    Biserica ştie că încă de pe acum Domnul vine în Euharistia lui şi că El este aici, în mijlocul nostru. Totuşi, această prezenţă este ascunsă. De aceea celebrăm Euharistia «exspectantes beatam spem et adventum Salvatoris nostri Iesu Christi - aşteptând speranţa fericită şi venirea Mântuitorului nostru Isus Cristos [2073]» cerând «să ne bucurăm şi noi de-a pururi împreună de mărirea ta, atunci când vei şterge toată lacrima din ochii noştri şi, văzându-te pe tine, Dumnezeul nostru, aşa precum eşti, vom fi pe veci asemenea ţie şi te vom lăuda fără încetare, prin Cristos, Domnul nostru [2074]».

1405.    Nu avem o chezăşie mai sigură şi nici un semn mai evident pentru această mare speranţă, a cerurilor noi şi a pământului nou în care va locui dreptatea [2075], decât Euharistia. Într-adevăr, ori de câte ori se celebrează acest mister «se împlineşte lucrarea răscumpărării noastre [2076]» şi noi «frângem aceeaşi Pâine care este leac de nemurire, antidot împotriva morţii, hrană a vieţii veşnice în Isus Cristos [2077]».

PE SCURT

Note