CATEHISM

CAPITOLUL AL DOILEA
Celebrarea sacramentală a misterului pascal

1135.    Cateheza liturgiei implică mai întâi înţelegerea economiei sacramentale (capitolul întâi). În această lumină se dezvăluie noutatea celebrării ei. Va fi vorba, aşadar, în acest capitol, de celebrarea sacramentelor Bisericii. Vom vedea ceea ce, în diversitatea tradiţiilor liturgice, este comun celebrării celor şapte sacramente; ce-i este propriu fiecăruia dintre ele va fi prezentat în altă parte. Această cateheză fundamentală a celebrărilor sacramentale va răspunde la cele dintâi întrebări pe care şi le pun credincioşii pe această temă:
- Cine celebrează?
- Cum se celebrează?
- Când se celebrează?
- Unde se celebrează?

ARTICOLUL 1
A celebra liturgia Bisericii

I. Cine celebrează?

1136.    Liturgia este «acţiune» a lui «Cristos întreg» (Christus totus). Cei care o celebrează acum dincolo de semne se află deja în liturgia cerească, acolo unde celebrarea este în întregime comuniune şi sărbătoare.

Celebranţii liturgiei cereşti

1137.    Apocalipsul Sfântului Ioan, citit în liturgia Bisericii, ne revelează mai întâi «un tron înălţat în cer şi pe tron Cineva...şezând» (Ap 4, 2): «Domnul Dumnezeu» (Is 6, 1) [1780]. Apoi Mielul, «înjunghiat, stând în picioare» (Ap 5, 6) [1781]: Cristos răstignit şi înviat, unicul Mare Preot al adevăratului sanctuar [1782], acelaşi «care aduce şi care se aduce, care dăruieşte şi care se dăruieşte [1783]». În sfârşit, «râul de apă vie ce izvorăşte din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului» (Ap 22, 1), unul dintre cele mai frumoase simboluri ale Duhului Sfânt [1784].

1138.    Adunaţi laolaltă în Cristos, participă la slujba laudei lui Dumnezeu şi la împlinirea planului său: Puterile cereşti [1785], întreaga creaţie (cele patru Fiinţe), slujitorii Vechiului şi ai Noului Legământ (cei douăzeci şi patru de Bătrâni), noul Popor al lui Dumnezeu (cei o sută patruzeci şi patru de mii [1786]), mai ales martirii «ucişi pentru Cuvântul lui Dumnezeu» (Ap 6, 9-11) şi Preasfânta Născătoare de Dumnezeu (Femeia [1787], Mireasa Mielului [1788]); în sfârşit, «o mulţime mare, pe care n-o putea număra nimeni, din toate neamurile şi seminţiile şi popoarele şi limbile» (Ap 7, 9).

1139.    La această liturgie veşnică Duhul şi Biserica ne fac să participăm şi noi când celebrăm misterul mântuirii în sacramente.

Celebranţii liturgiei sacramentale

1140.    Întreaga Comunitate, Trupul lui Cristos unit cu Capul său, celebrează. «Acţiunile liturgice nu sunt acţiuni private, ci sunt celebrări ale Bisericii, care este ''sacramentul unităţii'', adică poporul sfânt adunat şi organizat sub conducerea episcopilor. De aceea, ele aparţin întregului Trup al Bisericii, îl manifestă şi se răsfrâng asupra lui, dar pe fiecare membru îl implică în mod diferit, după diversitatea stărilor, a îndatoririlor şi a participării efective [1789].» De aceea «ori de câte ori ceremoniile, conform naturii proprii a fiecăreia, comportă o celebrare comunitară caracterizată prin prezenţa şi participarea activă a credincioşilor, să fie educată la toţi convingerea că, în măsura în care e posibil, aceasta este de preferat celebrării individuale şi cvasi-private [1790]».

1141.    Adunarea care celebrează este comunitatea celor botezaţi care «prin regenerarea şi ungerea Duhului Sfânt sunt consacraţi pentru a fi lăcaş spiritual şi preoţie sfântă, pentru a oferi jertfe spirituale [1791]». Această «preoţie comună» este cea a lui Cristos, unicul Preot, de care se împărtăşesc toţi membrii ei [1792]:

1142.    Însă «nu toate mădularele au aceeaşi lucrare» (Rom 12, 4). Unele mădulare sunt chemate de Dumnezeu, în şi prin Biserică, la o slujire deosebită a comunităţii. Aceşti slujitori sunt aleşi şi consacraţi prin sacramentul preoţiei, prin care Duhul Sfânt îi face capabili să acţioneze în persoana lui Cristos-Capul pentru slujirea tuturor mădularelor Bisericii [1795]. Slujitorul consfinţit prin sacramentul Preoţiei este asemenea «chipului» lui Cristos Preotul. De vreme ce sacramentul Bisericii se manifestă pe deplin în Euharistie, slujirea episcopului şi, în comuniune cu el, aceea a preoţilor şi a diaconilor, este ilustrată în primul rând în prezidarea Euharistiei.

1143.    Pentru a îndeplini funcţiile preoţiei comune a credincioşilor, există şi alte slujiri deosebite, neconsfinţite prin sacramentul Preoţiei şi al căror rol este stabilit de episcopi, potrivit tradiţiilor liturgice şi necesităţilor pastorale: «Ministranţii, lectorii, comentatorii şi membrii corului îndeplinesc o adevărată slujire liturgică [1796].»

1144.    Astfel, în celebrarea sacramentelor, întreaga adunare «împlineşte liturgia», fiecare potrivit funcţiei sale, dar «în unitatea Duhului» care lucrează în toţi. «În celebrările liturgice, fiecare, atât preoţii cât şi credincioşii, îndeplinindu-şi oficiul propriu, va îndeplini numai şi tot ceea ce îi revine conform ritului şi normelor liturgice [1797].»

II. Cum se celebrează?

Semne şi simboluri

1145.    O celebrare sacramentală e ţesută din semne şi simboluri. Potrivit pedagogiei divine a mântuirii, semnificaţia lor îşi are rădăcinile în lucrarea creaţiei şi în cultura umană, se precizează în evenimentele Vechiului Legământ şi se revelează pe deplin în persoana şi opera lui Cristos.

1146.    Semne din lumea oamenilor. În viaţa umană, semnele şi simbolurile ocupă un loc important. Ca fiinţă în acelaşi timp trupească şi spirituală, omul exprimă şi percepe realităţile spirituale prin semne şi simboluri materiale. Ca fiinţă socială, omul are nevoie de semne şi de simboluri ca să comunice cu alţii prin limbaj, prin gesturi, prin acţiuni. Acelaşi lucru este valabil şi pentru relaţia sa cu Dumnezeu.

1147.    Dumnezeu îi vorbeşte omului prin creaţia văzută. Lumea materială se înfăţişează inteligenţei omului pentru ca acesta să citească în ea urmele Creatorului său [1798]. Lumina şi noaptea, vântul şi focul, apa şi pământul, pomul şi roadele vorbesc despre Dumnezeu, simbolizează în acelaşi timp măreţia şi apropierea lui.

1148.    În calitate de creaturi, aceste realităţi sensibile pot deveni locul de manifestare a acţiunii lui Dumnezeu care îi sfinţeşte pe oameni şi al acţiunii oamenilor care aduc cinstire lui Dumnezeu. La fel şi semnele şi simbolurile din viaţa socială a oamenilor: a spăla şi a unge, a frânge pâinea şi a bea din acelaşi pahar, pot exprima prezenţa sfinţitoare a lui Dumnezeu şi recunoştinţa omului faţă de Creatorul său.

1149.    Marile religii ale omenirii dau mărturie, adesea în chip impresionant, despre aceste sensuri cosmice şi simbolice ale riturilor religioase. Liturgia Bisericii presupune, înglobează şi sfinţeşte elemente ale creaţiei şi ale culturii umane, conferindu-le demnitatea de semne ale harului, ale noii creaţii în Isus Cristos.

1150.    Semne ale Legământului. Poporul ales primeşte de la Dumnezeu semne şi simboluri caracteristice care îi marchează viaţa liturgică: nu sunt doar celebrări de cicluri cosmice sau doar gesturi sociale, ci semne ale Legământului, simboluri ale faptelor măreţe săvârşite de Dumnezeu pentru poporul său. Printre aceste semne liturgice ale Vechiului Legământ putem aminti circumcizia, ungerea şi consacrarea regilor şi a preoţilor, impunerea mâinilor, jertfele şi mai ales Paştele. Biserica vede în aceste semne o prefigurare a sacramentelor Noului Legământ.

1151.    Semne asumate de Cristos. În predica sa, Domnul Isus se foloseşte adesea de semne din creaţie pentru a face cunoscute misterele Împărăţiei lui Dumnezeu [1799]. El înfăptuieşte vindecările ori îşi reliefează predica prin semne materiale sau gesturi simbolice [1800]. Dă un sens nou faptelor şi semnelor din Vechiul Legământ, îndeosebi Exodului şi Paştelui [1801], căci sensul tuturor acestor semne este El însuşi.

1152.    Semne sacramentale. De la Rusalii, Duhul Sfânt înfăptuieşte lucrarea de sfinţire prin semnele sacramentale ale Bisericii sale. Sacramentele Bisericii nu anulează, ci purifică şi înglobează întreaga bogăţie de semne şi simboluri din univers şi din viaţa socială. Mai mult, ele desăvârşesc tipurile şi figurile din Vechiul Legământ, semnifică şi împlinesc mântuirea înfăptuită de Cristos, prefigurează şi prevestesc gloria cerului.

Cuvinte şi acţiuni

1153.    O celebrare sacramentală este o întâlnire a fiilor lui Dumnezeu cu Tatăl lor, în Cristos şi în Duhul Sfânt, iar această întâlnire se exprimă sub forma unui dialog, prin acţiuni şi cuvinte. Desigur, acţiunile simbolice sunt ele însele deja un limbaj, însă Cuvântul lui Dumnezeu şi răspunsul de credinţă trebuie să însoţească şi să însufleţească aceste acţiuni, pentru ca sămânţa Împărăţiei să-şi poarte rodul în pământ bun. Acţiunile liturgice semnifică ceea ce exprimă Cuvântul lui Dumnezeu: iniţiativa gratuită a lui Dumnezeu şi în acelaşi timp răspunsul de credinţă al poporului său.

1154.    Liturgia Cuvântului este parte integrantă a celebrării sacramentelor. Pentru a hrăni credinţa credincioşilor, trebuie să fie puse în valoare semnele Cuvântului lui Dumnezeu: cartea Cuvântului (lecţionar sau evangheliar), venerarea sa (procesiune, tămâie, lumină), locul vestirii (amvon/pupitru), citirea lui astfel încât să poată fi auzit şi înţeles, omilia preotului care continuă proclamarea Cuvântului, răspunsurile adunării (aclamaţii, psalmi de meditaţie, litanii, mărturisire de credinţă).

1155.    Inseparabile în calitatea lor de semne şi învăţătură, cuvântul şi acţiunea liturgică sunt inseparabile şi prin faptul că împlinesc ceea ce semnifică. Duhul Sfânt nu dăruieşte numai înţelegerea Cuvântului lui Dumnezeu prin trezirea credinţei; prin sacramente, El şi înfăptuieşte «minunile» lui Dumnezeu vestite de Cuvânt: El actualizează şi comunică lucrarea Tatălui împlinită prin Fiul Preaiubit.

Cântul şi muzica

1156.    «Tradiţia muzicală a Bisericii universale constituie o comoară de o valoare inestimabilă şi ea are întâietate asupra altor expresii ale artei mai ales pentru faptul că, unit cu cuvintele, cântul sacru constituie o parte necesară şi integrantă a liturgiei solemne [1802]». Compunerea şi cântarea Psalmilor inspiraţi, acompaniaţi adesea de instrumente muzicale, sunt strâns legate de celebrările liturgice încă din Vechiul Legământ. Biserica duce mai departe şi dezvoltă această tradiţie: «Vorbiţi între voi în psalmi, în imnuri şi în cântări duhovniceşti, cântând Domnului şi lăudându-l în inima voastră» (Ef 5, 19) [1803]. «Cel care cântă se roagă de două ori [1804]».

1157.    Cântul şi muzica îşi îndeplinesc funcţia de semne într-un mod cu atât mai semnificativ cu cât sunt «mai strâns legate de acţiunea liturgică [1805]», după trei criterii principale: frumuseţea expresivă a rugăciunii, participarea unanimă a adunării în momentele stabilite şi caracterul solemn al celebrării. Ele participă astfel la finalitatea cuvintelor şi acţiunilor liturgice: slava lui Dumnezeu şi sfinţirea credincioşilor [1806].

1158.    Armonia semnelor (cânt, muzică, cuvinte, acţiuni) este cu mult mai expresivă şi mai rodnică atunci când se exprimă în bogăţia culturală proprie Poporului lui Dumnezeu care celebrează [1808]. De aceea «cântul religios popular va fi promovat în mod inteligent aşa încât în devoţiuni, ca şi în acţiunile liturgice înseşi», după normele Bisericii, «să poată răsuna glasurile credincioşilor [1809]». Însă «textele destinate cântului sacru trebuie să fie conforme cu doctrina catolică, ba mai mult, să fie luate de preferinţă din Sfânta Scriptură şi din izvoarele liturgice [1810]».

Imaginile sfinte

1159.    Imaginea sacră, Icoana liturgică, îl reprezintă în principal pe Cristos. Ea nu-l poate reprezenta pe Dumnezeul nevăzut şi necuprins; Întruparea Fiului lui Dumnezeu e cea care a inaugurat o nouă «economie» a imaginilor:

1160.    Iconografia creştină transcrie prin imagine mesajul evanghelic pe care Sfânta Scriptură îl transmite prin cuvânt. Imagine şi cuvânt se clarifică reciproc:

1161.    Toate semnele celebrării liturgice se referă la Cristos: la fel şi imaginile sacre ale Sfintei Maici a lui Dumnezeu şi ale sfinţilor. Ele îl simbolizează de fapt pe Cristos care este preamărit în ei. Ilustrează «norul de martori» (Evr 12, 1) care continuă să participe la mântuirea lumii şi cu care noi ne unim mai ales în celebrarea sacramentală. Prin icoanele lor se revelează credinţei noastre omul, creat «după chipul lui Dumnezeu», transfigurat în sfârşit «după asemănarea lui [1813]», precum şi îngerii, şi ei «recapitulaţi» în Cristos:

1162.    «Frumuseţea şi culoarea imaginilor îmi însufleţesc rugăciunea. Ele constituie o sărbătoare pentru ochii mei, aşa cum priveliştea câmpului îmi îndeamnă inima să-l preamărească pe Dumnezeu [1815].» Contemplarea sfintelor icoane, unită cu meditarea Cuvântului lui Dumnezeu şi cu intonarea imnurilor liturgice, face parte din armonia semnelor celebrării, astfel încât misterul celebrat să se înrădăcineze în inimă şi să se exprime apoi în viaţa nouă a credincioşilor.

III. Când se celebrează?

Timpul liturgic

1163.    «Sfânta Maică Biserica socoteşte de datoria ei să celebreze printr-o comemorare sacră, în anumite zile din cursul anului, opera mântuitoare a Mirelui său divin. În fiecare săptămână, în ziua pe care a numit-o duminică, ea sărbătoreşte Învierea Domnului, pe care, o dată pe an, o celebrează împreună cu fericita lui pătimire, prin marea solemnitate a Paştelui. Pe lângă aceasta, ea desfăşoară în ciclul anual întregul mister al lui Cristos (...). Celebrând astfel misterele Răscumpărării, ea deschide credincioşilor comorile virtuţilor şi meritelor Domnului său, actualizându-le într-un fel în tot decursul timpului, pentru ca astfel credincioşii să vină în contact cu ele şi să se umple de harul mântuirii [1816].»

1164.    Încă de la legea mozaică, Poporul lui Dumnezeu a cunoscut sărbători fixe, începând cu Paştele, ca să comemoreze faptele minunate ale Dumnezeului Mântuitor, ca să-i mulţumească pentru ele, să le perpetueze amintirea şi să înveţe noile generaţii să-şi conformeze purtarea cu ele. În timpul Bisericii, situat între Paştele lui Cristos, împlinit deja o dată pentru totdeauna, şi desăvârşirea lui în Împărăţia lui Dumnezeu, liturgia celebrată în zile fixate este în întregime impregnată de noutatea misterului lui Cristos.

1165.    Când Biserica celebrează misterul lui Cristos, există un cuvânt care marchează rugăciunea ei: «Astăzi!», ca ecou la rugăciunea pe care ea a învăţat-o de la Domnul ei [1817] şi la chemarea Duhului Sfânt [1818]. Acest «astăzi» al Dumnezeului celui viu, în care omul este chemat să intre, e «Ceasul» Paştelui lui Isus, care străbate şi poartă întreaga istorie:

Ziua Domnului

1166.    «Conform tradiţiei apostolice care datează încă din ziua Învierii lui Cristos, Biserica celebrează Misterul Pascal în fiecare a opta zi, care e numită pe bună dreptate ziua Domnului sau duminica [1820].» Ziua Învierii lui Cristos este în acelaşi timp «prima zi a săptămânii», memorial al primei zile a creaţiei, şi «a opta zi» în care Cristos, după «odihna» din ziua marelui Sabat, inaugurează ziua «pe care a făcut-o Domnul», «ziua cea neînserată [1821]». «Cina Domnului» este centrul ei, căci în ea întreaga comunitate a credincioşilor îl întâlneşte pe Domnul cel înviat care îi invită la ospăţul său [1822]:

1167.    Duminica este prin excelenţă ziua adunării liturgice, când credincioşii se adună pentru ca, «ascultând cuvântul lui Dumnezeu şi participând la Sfânta Euharistie, să-şi amintească de Patima, Învierea şi Gloria Domnului Isus şi să mulţumească lui Dumnezeu, care ''i-a renăscut la o nădejde vie prin Învierea lui Isus Cristos din morţi'' [1824]»:

       Cugetând la minunile ce s-au împlinit în duminica sfintei tale Învieri, Cristoase, spunem: Binecuvântată este ziua de duminică, fiindcă în ea a început zidirea (...), mântuirea lumii (...), reînnoirea neamului omenesc(...). În ea cerul şi pământul s-au umplut de bucurie şi universul întreg, de lumină. Binecuvântată este duminica, deoarece în ea s-au deschis porţile raiului pentru ca Adam şi toţi cei izgoniţi să intre fără teamă [1825].

Anul liturgic

1168.    Începând cu Triduum-ul Pascal, ca din izvorul său de lumină, noul timp al Învierii străbate întregul an liturgic cu strălucirea sa. Din aproape în aproape, de o parte şi de alta a acestui izvor, anul este transfigurat prin liturgie. El este într-adevăr «anul de îndurare al Domnului [1826]». Economia mântuirii se înfăptuieşte în ciclul timpului, însă după împlinirea ei în Paştele lui Isus şi după revărsarea Duhului Sfânt, sfârşitul istoriei este anticipat, «ca pregustare», iar Împărăţia lui Dumnezeu intră în timpul nostru.

1169.    De aceea Paştele nu este pur şi simplu o sărbătoare printre altele: este «Sărbătoarea sărbătorilor», «Solemnitatea solemnităţilor», aşa cum Euharistia este Sacramentul sacramentelor (Marele Sacrament). Sfântul Atanasie îl numeşte «Duminica cea mare [1827]», după cum, în Orient, Săptămâna Sfântă este numită «Săptămâna Mare». Misterul Răscumpărării, prin care Cristos a zdrobit moartea, pătrunde vechiul nostru timp cu energia sa plină de vigoare, până când toate îi vor fi supuse.

1170.    La Conciliul de la Niceea (din 325), toate Bisericile au căzut de acord ca Paştele creştin să fie celebrat în prima duminică după luna plină (14 Nisan) de după echinocţiul de primăvară. Reforma calendarului din Occident (supranumit «gregorian», de la numele Papei Grigore al XIII-lea, din 1582) a introdus un decalaj de mai multe zile faţă de calendarul oriental. Bisericile occidentale şi orientale caută astăzi o înţelegere, pentru a ajunge să celebreze iarăşi la aceeaşi dată Învierea Domnului.

1171.    Anul liturgic înseamnă desfăşurarea diferitelor aspecte ale unicului mister pascal. Acest lucru este valabil în mod cu totul deosebit pentru ciclul de sărbători din jurul misterului Întrupării (Bunavestire, Crăciun, Epifanie) care comemorează începutul mântuirii noastre şi ne împărtăşesc pârga misterului pascal.

Sanctoralul în anul liturgic

1172.    «În celebrarea acestui ciclu anual al misterelor lui Cristos, Sfânta Biserică o venerează cu o iubire deosebită pe Fericita Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, care este indisolubil unită cu Fiul ei în opera mântuirii; în Maria, Biserica admiră şi preamăreşte rodul cel mai ales al Răscumpărării şi contemplă cu bucurie, ca într-o icoană preacurată, ceea ce ea însăşi doreşte şi speră să fie în întregime [1828].»

1173.    Când, în ciclul anual, Biserica îi comemorează pe martiri şi pe alţi sfinţi, ea «proclamă Misterul Pascal» în aceia şi acelea «care au suferit cu Cristos şi cu El împreună sunt preamăriţi; ea pune în faţa credincioşilor exemplele acestora, care îi atrag pe toţi prin Cristos la Tatăl, şi, pentru meritele lor, ea dobândeşte binefacerile lui Dumnezeu [1829]».

Liturgia Orelor

1174.    Misterul lui Cristos - Întruparea şi Paştele său - pe care îl celebrăm în Euharistie, îndeosebi în adunarea duminicală, impregnează şi transfigurează timpul fiecărei zile prin celebrarea Liturgiei Orelor, «Oficiul divin [1830]». Cu fidelitate faţă de îndemnurile apostolilor de «a ne ruga fără încetare» (1 Tes 5, 17; Ef 6, 18), această celebrare «este alcătuită în aşa fel încât întreg cursul zilei şi al nopţii să fie consacrat prin lauda lui Dumnezeu [1831]». Ea este «rugăciunea publică a Bisericii [1832]» în care credincioşii (preoţi, călugări şi laici) îşi împlinesc preoţia regească de creştini. Celebrată «în forma aprobată» de Biserică, Liturgia Orelor «este într-adevăr glasul Miresei care vorbeşte Mirelui ei, ba chiar este rugăciunea pe care Cristos, împreună cu Trupul său, o înalţă către Tatăl [1833]».

1175.    Liturgia orelor este destinată să devină rugăciunea întregului Popor al lui Dumnezeu. În ea, Cristos însuşi «continuă să-şi exercite funcţia preoţească prin Biserica sa [1834]»; fiecare participă la ea potrivit locului propriu în Biserică şi circumstanţelor vieţii sale: preoţii, însărcinaţi cu îndatorirea pastorală, pentru că sunt chemaţi să rămână stăruitori în rugăciune şi în slujirea Cuvântului [1835]; călugării şi călugăriţele, în virtutea carismei vieţii lor consacrate [1836]; toţi credincioşii, după posibilităţile lor: «Păstorii sufleteşti se vor îngriji ca Orele principale, mai ales Vesperele, în duminici şi în sărbătorile mai solemne, să fie celebrate în biserică în comun. Se recomandă ca şi laicii să recite Oficiul divin, fie împreună cu preoţii, fie adunaţi între ei, sau chiar singuri [1837].»

1176.    Celebrarea Liturgiei Orelor cere nu numai armonizarea glasului cu inima care se roagă, ci şi «însuşirea unei cunoaşteri mai profunde a liturgiei şi a Bibliei, mai ales a Psalmilor [1838]».

1177.    Imnurile şi rugăciunea universală din Rugăciunea Orelor inserează rugăciunea psalmilor în timpul Bisericii, exprimând simbolismul momentului zilei, al timpului liturgic sau al sărbătorii celebrate. Mai mult, citirea Cuvântului lui Dumnezeu la fiecare Oră (cu responsoriile sau troparele care îi urmează) şi, la anumite Ore, lecturile din Sfinţii Părinţi şi din maeştrii spirituali, revelează mai profund sensul misterului celebrat, ajută la înţelegerea psalmilor şi pregătesc pentru rugăciunea în tăcere. Lectio divina, în care Cuvântul lui Dumnezeu este citit şi meditat pentru a deveni rugăciune, este astfel înrădăcinată în celebrarea liturgică.

1178.    Liturgia Orelor, care constituie într-un fel o continuare a celebrării euharistice, nu exclude, ci atrage în mod complementar diferitele devoţiuni ale Poporului lui Dumnezeu, mai ales adoraţia şi cultul Preasfântului Sacrament.

IV. Unde se celebrează?

1179.    Cultul «în spirit şi adevăr» (In 4, 24) al Noului Legământ nu este legat de un loc anume. Tot pământul e sfânt şi încredinţat fiilor oamenilor. Atunci când credincioşii se adună într-un anumit loc, cele mai importante sunt «pietrele vii», strânse laolaltă pentru «zidirea unei case spirituale» (1 Pt 2, 4-5). Trupul lui Cristos înviat este templul spiritual de unde ţâşneşte izvorul de apă vie. Încorporaţi în Cristos prin Duhul Sfânt, «noi suntem templul Dumnezeului celui viu» (2 Cor 6, 16).

1180.    Atunci când exercitarea libertăţii religioase nu este împiedicată [1839], creştinii construiesc edificii destinate cultului divin. Aceste biserici văzute nu sunt simple locuri de adunare, ci semnifică şi manifestă Biserica vie în acel loc, locuinţă a lui Dumnezeu cu oamenii împăcaţi şi uniţi în Cristos.

1181.    «Casa de rugăciune, în care este celebrată şi păstrată Sfânta Euharistie, în care se adună credincioşii, în care prezenţa Fiului lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, oferit pentru noi pe altarul de jertfă este venerată spre ajutorul şi mângâierea credincioşilor, trebuie să fie frumoasă şi potrivită pentru rugăciune şi pentru celebrările liturgice [1840].» În această «casă a lui Dumnezeu», adevărul şi armonia semnelor ce o alcătuiesc trebuie să îl arate pe Cristos care este prezent şi lucrează în acel loc [1841].

1182.    Altarul Noului Legământ este Crucea Domnului [1842], din care curg sacramentele misterului pascal. Pe altar, care este centrul bisericii, se face prezentă Jertfa Crucii sub speciile sacramentale. El este şi Masa Domnului, la care este invitat Poporul lui Dumnezeu [1843]. În anumite liturgii orientale, altarul este de asemenea simbolul Mormântului (Cristos a murit cu adevărat şi a înviat cu adevărat).

1183.    Tabernacolul trebuie să fie aşezat «în biserici într-un loc dintre cele mai demne, cu cea mai mare cinstire [1844]». Nobleţea, amplasarea şi securitatea tabernacolului euharistic [1845] trebuie să favorizeze adorarea Domnului prezent realmente în Sfântul Sacrament al altarului.

       Sfânta crismă (mirul) - miruirea fiind semnul sacramental al peceţii darului Duhului Sfânt - este prin tradiţie păstrată şi venerată într-un loc sigur al sanctuarului. Alături de ea se poate aşeza uleiul pentru catehumeni şi cel pentru bolnavi.

1184.    Scaunul (catedra) episcopului sau al preotului «trebuie să exprime funcţia celui care prezidează adunarea şi îndrumă rugăciunea [1846]».

       Amvonul (pupitrul): «Demnitatea Cuvântului lui Dumnezeu cere ca în Biserică să existe un loc care să favorizeze vestirea acestui cuvânt şi spre care, în timpul liturgiei Cuvântului, să se îndrepte în mod spontan atenţia credincioşilor [1847].»

1185.    Strângerea laolaltă a Poporului lui Dumnezeu începe cu Botezul; aşadar, biserica trebuie să aibă un loc pentru celebrarea Botezului (baptisteriu) şi să favorizeze reamintirea făgăduinţelor de la Botez (apa sfinţită).

       Reînnoirea vieţii baptismale cere pocăinţa. Biserica trebuie, deci, să ofere prilejul pentru exprimarea căinţei şi primirea iertării, ceea ce necesită un loc potrivit pentru primirea penitenţilor. De asemenea, biserica trebuie să fie un spaţiu care îndeamnă la reculegere şi rugăciune tăcută ce continuă şi interiorizează marea rugăciune a Euharistiei.

1186.    În sfârşit, biserica are o semnificaţie eshatologică. Pentru a intra în casa lui Dumnezeu, trebuie să trecem un prag, simbol al trecerii din lumea rănită de păcat spre lumea vieţii celei noi la care toţi oamenii sunt chemaţi. Biserica văzută simbolizează casa părintească spre care Poporul lui Dumnezeu se află în mers şi în care Tatăl «va şterge orice lacrimă din ochii lor» (Ap 21, 4). Şi din acest motiv biserica este casa tuturor fiilor lui Dumnezeu, larg deschisă şi primitoare.

PE SCURT

Note