CATEHISM

ARTICOLUL 12
«Cred în viaţa veşnică»

1020.    Creştinul care îşi uneşte propria moarte cu aceea a lui Isus vede moartea ca o plecare spre El şi o intrare în viaţa veşnică. După ce Biserica rosteşte pentru ultima dată cuvintele de iertare şi de dezlegare ale lui Cristos asupra creştinului muribund, îl pecetluieşte pentru ultima dată cu o ungere întăritoare şi i-l dăruieşte pe Cristos în Viatic, merinde de drum, ea îi spune cu mângâietoare certitudine:

       Pleacă, suflet creştin, din această lume, în numele lui Dumnezeu, Tatăl atotputernicul, care te-a creat; în numele lui Isus Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu, care a murit pentru tine pe cruce; în numele Duhului Sfânt, care a fost revărsat peste tine. Să fie lăcaşul tău astăzi în pacea Ierusalimului ceresc, cu Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, cu sfântul Iosif, cu toţi îngerii şi sfinţii (...). Întoarce-te la Creatorul tău, care te-a plămădit din pulberea pământului. Când vei pleca din această viaţă, să se grăbească în întâmpinarea ta Fecioara Maria, cu îngerii şi sfinţii (...). Blând şi zâmbitor să ţi se arate chipul lui Cristos şi să-l poţi contempla în vecii vecilor [1667].

I. Judecata particulară

1021.    Moartea pune capăt vieţii oamenilor ca timp oferit pentru primirea sau refuzarea harului dumnezeiesc manifestat în Cristos [1668]. Noul Testament vorbeşte despre judecată mai ales în perspectiva întâlnirii finale cu Cristos la cea de a doua venire, dar afirmă în repetate rânduri şi răsplătirea, imediat după moartea fiecăruia, în funcţie de faptele şi credinţa lui. Parabola lui Lazăr cel sărac [1669] şi cuvântul lui Cristos pe cruce către tâlharul cel bun [1670], precum şi alte texte din Noul Testament [1671] vorbesc despre un destin ultim al sufletului [1672], care poate fi deosebit pentru unii şi pentru alţii.

1022.    Fiecare om primeşte în sufletul său nemuritor răsplata veşnică îndată după moarte, la o judecată particulară care îi pune viaţa în relaţie cu Cristos, fie trecând printr-o purificare [1673], fie intrând imediat în fericirea cerului [1674], fie osândindu-se îndată pentru totdeauna [1675].

II. Cerul

1023.    Cei care mor în harul şi prietenia lui Dumnezeu şi care sunt complet purificaţi trăiesc pentru totdeauna cu Cristos. Ei sunt pentru totdeauna asemănători lui Dumnezeu, pentru că îl văd «aşa cum este» (1 In 3, 2), faţă în faţă [1677]:

1024.    Această viaţă desăvârşită, această comuniune de viaţă şi de iubire cu Preasfânta Treime, cu Fecioara Maria, cu îngerii şi cu toţi fericiţii este numită «cer». Cerul este scopul ultim şi realizarea aspiraţiilor celor mai profunde ale omului, starea de fericire supremă şi definitivă.

1025.    A trăi în cer înseamnă «a fi cu Cristos [1679]». Cei aleşi trăiesc «în El», dar îşi păstrează sau, mai bine zis, îşi găsesc adevărata identitate, numele propriu [1680]:

1026.    Prin moartea şi învierea sa, Isus Cristos ne-a «deschis» cerul. Viaţa fericiţilor constă în posedarea deplină a roadelor răscumpărării înfăptuite de Cristos, care asociază la glorificarea lui cerească pe cei care au crezut în El şi care au rămas credincioşi voinţei lui. Cerul este comunitatea fericită a tuturor celor care sunt desăvârşit încorporaţi lui.

1027.    Acest mister de comuniune fericită cu Dumnezeu şi cu toţi cei care sunt în Cristos depăşeşte orice înţelegere şi orice reprezentare. Scriptura ne vorbeşte în imagini: viaţă, lumină, pace, ospăţ de nuntă, vinul Împărăţiei, casa Tatălui, Ierusalimul ceresc, grădina raiului: «Ceea ce ochiul nu a văzut şi urechea nu a auzit şi la inima omului nu s-a suit, ceea ce a pregătit Dumnezeu celor care îl iubesc» (1 Cor 2, 9).

1028.    Din cauza transcendenţei sale, Dumnezeu nu poate fi văzut aşa cum este decât atunci când îşi deschide misterul El însuşi contemplării nemijlocite din partea omului şi când îi dăruieşte acestuia capacitatea de a-l contempla. Această contemplare a lui Dumnezeu în slava lui cerească este numită de Biserică «viziunea beatifică»:

1029.    În gloria cerului, fericiţii continuă cu bucurie să împlinească voinţa lui Dumnezeu în raport cu ceilalţi oameni şi cu întreaga creaţie. Deja ei domnesc împreună cu Cristos; cu El «vor împărăţi în vecii vecilor» (Ap 22, 5) [1683].

III. Purificarea finală sau Purgatoriul

1030.    Cei care mor în harul şi prietenia lui Dumnezeu dar imperfect purificaţi, deşi sunt siguri de mântuirea veşnică, suferă după moarte o purificare ca să dobândească sfinţenia necesară pentru a intra în bucuria cerului.

1031.    Biserica numeşte Purgator această purificare finală a celor aleşi, care este cu totul deosebită de pedeapsa celor osândiţi. Biserica a formulat învăţătura de credinţă despre Purgator mai ales la Conciliile din Florenţa [1684] şi din Trento [1685]. Tradiţia Bisericii, făcând referinţă la anumite texte din Scriptură [1686], vorbeşte despre un foc purificator:

1032.    Această învăţătură se întemeiază şi pe practica rugăciunii pentru cei morţi, despre care vorbeşte deja Sfânta Scriptură: «De aceea (Iuda Macabeul) a pus să se facă pentru cei morţi jertfa de ispăşire, ca să fie dezlegaţi de păcat» (2 Mac 12, 45). Încă din primele timpuri, Biserica a cinstit amintirea celor morţi şi a oferit sufragii pentru ei, îndeosebi Jertfa euharistică [1688], pentru ca, purificaţi, să poată ajunge la vederea fericitoare a lui Dumnezeu. Biserica recomandă şi pomana, indulgenţele şi faptele de pocăinţă în favoarea celor răposaţi:

IV. Iadul

1033.    Nu putem fi împreună cu Dumnezeu decât dacă alegem în mod liber să-l iubim. Dar nu-l putem iubi pe Dumnezeu dacă păcătuim grav împotriva lui, împotriva aproapelui sau a noastră înşine: «Cel ce nu iubeşte rămâne în moarte. Oricine urăşte pe fratele său este un ucigaş; iar voi ştiţi că nici un ucigaş nu are viaţa veşnică rămânând în el» (1 In 3, 15). Domnul Isus ne avertizează că vom fi îndepărtaţi de la El dacă vom omite să venim în întâmpinarea nevoilor grave ale celor săraci şi mici care sunt fraţii săi [1691]. A muri în păcat de moarte fără a se fi căit şi fără a primi iubirea îndurătoare a lui Dumnezeu înseamnă a rămâne despărţit de El pentru totdeauna prin propria alegere liberă. Şi această stare de autoexcludere definitivă de la comuniunea cu Dumnezeu şi cu sfinţii săi este desemnată de cuvântul «iad».

1034.    Isus vorbeşte deseori despre «gheena» în care «focul nu se stinge [1692]», pregătită celor care refuză până la sfârşitul vieţii lor să creadă şi să se convertească, şi unde îşi pot pierde şi sufletul şi trupul [1693]. Isus vesteşte cu gravitate că El «va trimite pe îngerii săi, care îi vor aduna pe toţi cei ce săvârşesc fărădelegea (...), şi-i vor arunca în cuptorul aprins» (Mt 13, 41-42) şi că El îi va osândi: «Plecaţi de la mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic!» (Mt 25, 41).

1035.    Învăţătura Bisericii afirmă existenţa iadului şi veşnicia lui. Sufletele celor care mor în starea păcatului de moarte coboară, imediat după moarte, în iad, unde suferă chinurile infernului, «focul veşnic [1694]». Pedeapsa principală a iadului constă în despărţirea veşnică de Dumnezeu, singurul în care omul poate avea viaţa şi fericirea pentru care a fost creat şi la care aspiră.

1036.    Afirmaţiile Sfintei Scripturi şi învăţăturile Bisericii în ce priveşte iadul sunt un apel la responsabilitatea cu care omul trebuie să-şi folosească libertatea având în vedere destinul său veşnic. Ele sunt în acelaşi timp un apel stăruitor la convertire: «Intraţi pe poarta cea strâmtă căci largă e poarta şi lată e calea care duce la pieire, şi mulţi sunt cei care merg pe ea; dar strâmtă e poarta şi îngustă e calea care duce la Viaţă, şi puţini sunt cei care o găsesc» (Mt 7, 13-14):

1037.    Dumnezeu nu predestinează pe nimeni să meargă în iad [1696]; aceasta este consecinţa unei aversiuni voite faţă de Dumnezeu (un păcat de moarte) şi în care omul persistă până la sfârşit. În liturgia euharistică şi în rugăciunile zilnice ale credincioşilor, Biserica imploră mila lui Dumnezeu care vrea «ca nimeni să nu fie osândit, ci toţi să vină la pocăinţă» (2 Pt 3, 9):

V. Judecata de pe urmă

1038.    Învierea tuturor morţilor, «a celor drepţi şi a celor păcătoşi» (Fapte 24, 15), va precede Judecata de pe urmă. Va fi «ceasul în care cei ce zac în morminte vor auzi glasul [Fiului Omului] şi vor ieşi cei ce au făcut binele spre învierea vieţii, iar cei ce au făcut răul, spre învierea osândei» (In 5, 28-29). Deci Cristos «va veni în mărirea sa, şi toţi îngerii împreună cu El (...). Şi se vor aduna în faţa lui toate neamurile, şi îi va despărţi pe unii de alţii aşa cum păstorul desparte oile de capre. Şi va aşeza oile de-a dreapta sa, iar caprele la stânga (...). Şi vor merge aceştia din urmă în chinul veşnic, iar drepţii, în viaţa veşnică» (Mt 25, 31. 32. 46).

1039.    În faţa lui Cristos, care este Adevărul, va fi descoperit în mod definitiv adevărul despre relaţia fiecărui om cu Dumnezeu [1698]. Judecata de pe urmă va revela până în ultimele consecinţe binele pe care fiecare l-a făcut sau a omis să-l facă în timpul vieţii pământeşti:

       Tot răul pe care-l fac cei răi este pus la socoteală - iar ei nu ştiu. În ziua în care «Dumnezeu nu va tăcea» (Ps 50, 3) (...), El se va întoarce către cei răi şi le va spune: «Eu i-am pus pe pământ pe aceşti sărmani ai mei pentru voi. Eu, Capul lor, domneam în cer de-a dreapta Tatălui meu, dar pe pământ mădularele mele flămânzeau. Dacă voi aţi fi dăruit mădularelor mele, ceea ce le-aţi fi dat ar fi ajuns până la Capul lor. Când i-am pus pe pământ pe aceşti sărmani ai mei, am făcut din ei comisionarii voştri care să strângă faptele voastre bune în visteria mea: voi n-aţi pus nimic în mâinile lor, de aceea nu aveţi nimic la mine [1699].

1040.    Judecata de pe urmă va avea loc la a doua venire în slavă a lui Cristos. Singur Tatăl îi cunoaşte ziua şi ceasul, numai El îi hotărăşte venirea. Prin Fiul său Isus Cristos, Tatăl îşi va rosti atunci cuvântul definitiv asupra întregii istorii. Vom cunoaşte sensul ultim al întregii lucrări a creaţiei şi al întregii economii a mântuirii şi vom înţelege căile minunate pe care Providenţa va fi călăuzit orice lucru spre scopul său final. Judecata de pe urmă va arăta că dreptatea lui Dumnezeu e biruitoare asupra tuturor nedreptăţilor săvârşite de creaturile lui şi că iubirea lui e mai puternică decât moartea [1700].

1041.    Mesajul Judecăţii de apoi cheamă la convertire cât timp Dumnezeu încă mai dăruieşte oamenilor «timpul potrivit, ziua mântuirii» (2 Cor 6, 2). El inspiră sfânta frică de Dumnezeu. Îl angajează pe om pentru dreptatea Împărăţiei lui Dumnezeu. Vesteşte «speranţa fericită» (Tit 2, 13) a reîntoarcerii Domnului, care «va veni pentru a fi preamărit întru sfinţii săi şi pentru a se arăta minunat în toţi cei care vor fi crezut» (2 Tes 1, 10).

VI. Speranţa unor ceruri noi şi a unui pământ nou

1042.    La sfârşitul timpurilor, Împărăţia lui Dumnezeu va ajunge la plinătatea sa. După judecata universală, drepţii vor domni împreună cu Cristos pentru totdeauna, glorificaţi în trup şi suflet, şi universul însuşi va fi reînnoit:

1043.    Această misterioasă reînnoire, care va transforma omenirea şi lumea, este numită de Sfânta Scriptură «ceruri noi şi pământ nou» (2 Pt 3, 13) [1702]. Va fi realizarea definitivă a planului lui Dumnezeu de a «aduna toate sub un singur Cap, Cristos, şi cele din ceruri şi cele de pe pământ» (Ef 1, 10).

1044.    În acest «univers nou [1703]», Ierusalimul ceresc, Dumnezeu îşi va avea locuinţa printre oameni. «El va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moartea nu va mai fi, nu va mai fi nici plânset, nici ţipăt şi nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut» (Ap 21, 4) [1704].

1045.    Pentru om, această împlinire va fi realizarea definitivă a unităţii neamului omenesc, voită de Dumnezeu încă de la creare şi al cărei «sacrament [1705]» este Biserica peregrină. Cei care vor fi uniţi cu Cristos vor forma comunitatea celor răscumpăraţi, «Cetatea Sfântă a lui Dumnezeu» (Ap 21, 2), «Mireasa Mielului» (Ap 21, 9). Ea nu va mai fi rănită de păcat, de prihană [1706], de amorul propriu, care distrug sau rănesc comunitatea pământească a oamenilor. Viziunea beatifică, în care Dumnezeu se va manifesta în mod inepuizabil aleşilor săi, va fi izvor nesecat de fericire, de pace şi de comuniune reciprocă.

1046.    Cât despre cosmos, Revelaţia afirmă profunda comunitate de destin a lumii materiale şi a omului:

1047.    Universul vizibil este deci destinat şi el să fie transformat, «pentru ca lumea însăşi, refăcută în starea de la început, să fie, fără nici o piedică, în slujba celor drepţi», participând la glorificarea lor în Isus Cristos cel înviat [1707].

1048.    «Nu cunoaştem timpul împlinirii pământului şi a omenirii şi nici nu cunoaştem modul în care va fi transformat universul. Desigur, chipul lumii acesteia, deformat de păcat, trece, însă ni s-a dezvăluit că Dumnezeu pregăteşte un lăcaş nou şi un pământ nou în care sălăşluieşte dreptatea şi a cărui fericire va împlini şi va depăşi toate dorinţele de pace care se urcă la inima omului [1708].»

1049.    «Totuşi aşteptarea unui pământ nou nu trebuie să slăbească, ci mai degrabă să stimuleze grija de a cultiva acest pământ unde creşte trupul noii familii umane, care poate oferi de pe acum o schiţare a lumii ce va să vină. Aşadar, deşi trebuie făcută atent distincţia între progresul pământesc şi creşterea Împărăţiei lui Cristos, totuşi, în măsura în care poate contribui la o mai bună organizare a societăţii umane, şi acest progres are o mare importanţă pentru Împărăţia lui Dumnezeu [1709].»

1050.    «Toate roadele bune ale naturii şi ale strădaniei noastre pe care le vom răspândi pe pământ în Duhul Domnului şi după porunca lui, le vom regăsi apoi iarăşi, însă purificate de orice prihană, luminate şi transfigurate atunci când Cristos va oferi Tatălui Împărăţia veşnică şi universală [1710].» Dumnezeu va fi atunci «totul în toţi» (1 Cor 15, 28) în viaţa veşnică:

PE SCURT

«AMIN»

1061.    Crezul, ca şi ultima carte a Sfintei Scripturi [1716], se termină cu cuvântul ebraic Amen. El apare deseori la sfârşitul rugăciunilor din Noul Testament. Şi Biserica îşi încheie rugăciunile cu «Amin».

1062.    În ebraică, Amen are aceeaşi rădăcină ca şi cuvântul «a crede». Această rădăcină exprimă soliditatea, fiabilitatea, fidelitatea. Înţelegem astfel de ce «Amin» se poate spune despre fidelitatea lui Dumnezeu faţă de noi şi despre încrederea noastră în El.

1063.    În profetul Isaia se găseşte expresia «Dumnezeul adevărului», literalmente «Dumnezeul Amin-ului», adică Dumnezeul credincios făgăduinţelor sale. «Oricine va voi să fie binecuvântat pe pământ va voi să fie binecuvântat de Dumnezeul Amin-ului» (Is 65, 16). Domnul Cristos foloseşte adeseori termenul «Amin [1717]», uneori sub formă reduplicată [1718], pentru a sublinia că învăţătura lui e vrednică de toată încrederea, autoritatea lui este întemeiată pe Adevărul lui Dumnezeu.

1064.    «Amin»-ul final al Crezului reia şi întăreşte, deci, primul cuvânt: «Cred». A crede înseamnă a spune «Amin» cuvintelor, făgăduinţelor, poruncilor lui Dumnezeu, înseamnă a se încrede total în Acela care este «Amin»-ul de infinită iubire şi de fidelitate desăvârşită. Viaţa creştină de fiecare zi va fi atunci un «Amin» faţă de «Cred» al mărturisirii de credinţă de la Botezul nostru:

1065.    Isus Cristos însuşi este «Amin»-ul (Ap 3, 14). Este «Amin»-ul definitiv al iubirii Tatălui pentru noi; El asumă şi duce la plinătate «Amin»-ul nostru faţă de Tatăl: «Într-adevăr, câte sunt făgăduinţele lui Dumnezeu, toate sunt în El ''Da''; şi de aceea tot prin El spunem ''Amin'', spre mărirea lui Dumnezeu» (2 Cor 1, 20):

Note