CATEHISM

PARAGRAFUL 4. Credincioşii:ierarhie, laici, viaţă consacrată

871.    «Credincioşii sunt aceia care, încorporaţi lui Cristos prin botez, sunt constituiţi Popor al lui Dumnezeu şi de aceea, făcuţi părtaşi în modul lor propriu la funcţia preoţească, profetică şi regească a lui Cristos, sunt chemaţi să exercite, fiecare conform condiţiei proprii, misiunea pe care Dumnezeu a încredinţat-o Bisericii ca să o îndeplinească în lume [1460].»

872.    «Între toţi credincioşii, datorită faptului că sunt renăscuţi în Cristos, există o adevărată egalitate în demnitate şi în acţiune, egalitate în virtutea căreia toţi colaborează la zidirea Trupului lui Cristos, după condiţia şi funcţia proprie fiecăruia [1461].»

873.    Înseşi diferenţele pe care Domnul a voit să le stabilească între membrele Trupului său au în vedere unitatea şi misiunea lui. Căci «în Biserică slujirile sunt diferite, dar misiunea este unică. Cristos a încredinţat apostolilor şi urmaşilor lor îndatorirea de a învăţa, de a sfinţi şi de a conduce în numele său şi cu puterea sa. Însă laicii, făcuţi părtaşi la misiunea preoţească, profetică şi regească a lui Cristos, îşi împlinesc în Biserică şi în lume partea lor proprie din misiunea întregului Popor al lui Dumnezeu [1462]». În sfârşit, există «credincioşi care aparţin atât uneia cât şi celeilalte categorii [ierarhie şi laici] şi care, prin profesiunea sfaturilor evanghelice (...) sunt consacraţi lui Dumnezeu şi contribuie la misiunea mântuitoare a Bisericii în modul lor propriu [1463]».

I. Constituţia ierarhică a Bisericii

De ce slujirea bisericească (ministerium)?

874.    Cristos este El însuşi izvorul slujirii în Biserică. El a instituit-o, i-a dat autoritate şi misiune, orientare şi finalitate:

875.    «Cum să creadă fără să fi auzit? Şi cum să audă fără propovăduitor? Şi cum să propovăduiască fără a fi mai întâi trimişi?» (Rom 10, 14-15). Nimeni, nici un individ şi nici o comunitate, nu-şi poate vesti sieşi Evanghelia. «Credinţa vine din auz» (Rom 10, 17). Nimeni nu-şi poate da sieşi mandatul şi misiunea de a vesti Evanghelia. Trimisul Domnului vorbeşte şi acţionează nu din autoritate proprie, ci în virtutea autorităţii lui Cristos; nu ca membru al comunităţii, ci vorbindu-i în numele lui Cristos. Nimeni nu-şi poate conferi sieşi harul, el trebuie să fie dăruit şi oferit. Acest lucru presupune slujitori ai harului, autorizaţi şi abilitaţi din partea lui Cristos. De la El primesc misiunea şi facultatea («puterea sacră») de a acţiona in persona Christi Capitis. Această slujire, în care trimişii lui Cristos fac şi dau prin darul lui Dumnezeu ceea ce nu pot face şi da de la ei înşişi, este numită de tradiţia Bisericii «sacrament». Slujirea Bisericii este conferită printr-un sacrament specific.

876.    Intrinsec legat de natura sacramentală a ministeriului bisericesc este caracterul său de slujire. Într-adevăr, total dependenţi de Cristos, care dă misiune şi autoritate, slujitorii sacri (ministri) sunt într-adevăr «robi ai lui Cristos» (Rom 1, 1), după chipul lui Cristos, care a luat de bunăvoie pentru noi «condiţia de rob» (Fil 2, 7). De vreme ce cuvântul şi harul ai căror slujitori sunt nu le aparţin lor, ci lui Cristos, care li le-a încredinţat pentru ceilalţi, ei se vor face de bunăvoie robi tuturor [1465].

877.    De asemenea, ţine de natura sacramentală a ministeriului bisericesc să aibă un caracter colegial. Într-adevăr, încă de la începutul slujirii sale, Domnul Isus i-a instituit pe cei Doisprezece «seminţe ale Noului Israel şi totodată originea ierarhiei sacre [1466]». Aleşi împreună, ei vor fi şi trimişi împreună şi unitatea lor frăţească va fi în slujba comuniunii frăţeşti a tuturor credincioşilor; ea va fi ca un reflex şi o mărturie a comuniunii Persoanelor dumnezeieşti [1467]. De aceea, orice episcop îşi exercită slujirea în sânul colegiului episcopal în comuniune cu Episcopul Romei, urmaşul Sfântului Petru şi capul colegiului; preoţii îşi exercită slujirea în sânul preoţimii din dieceză, sub cârmuirea episcopului lor.

878.    În sfârşit, ţine de natura sacramentală a ministeriului bisericesc să aibă un caracter personal. Dacă slujitorii lui Cristos acţionează în comuniune, ei acţionează întotdeauna şi în mod personal. Fiecare este chemat în mod personal: «Tu urmează-mă» (In 21, 22) [1468] pentru a fi, în misiunea comună, martor personal, purtând personal răspunderea în faţa Celui care dă misiunea, acţionând «în persoana lui» şi pentru persoane: «Eu te botez în numele Tatălui...»; «Eu te dezleg...».

879.    Ministeriul sacramental în Biserică este deci o slujire în acelaşi timp colegială şi personală, exercitată în numele lui Cristos. Acest lucru se verifică atât în legăturile dintre colegiul episcopal şi capul lui, urmaşul Sfântului Petru, cât şi în raportul între responsabilitatea pastorală a episcopului pentru Biserica lui particulară şi grija comună a colegiului episcopal pentru Biserica universală.

Colegiul episcopal şi capul lui, Papa

880.    Cristos, instituindu-i pe cei Doisprezece, «le-a dat forma unui colegiu sau grup stabil, în fruntea căruia l-a pus pe Petru, ales dintre ei [1469]». «Precum, din instituirea Domnului, Sfântul Petru şi ceilalţi apostoli au format un singur colegiu apostolic, în acelaşi fel sunt uniţi între ei Pontiful roman, urmaşul lui Petru, şi episcopii, urmaşii apostolilor [1470].»

881.    Domnul a făcut numai din Simon, căruia i-a dat numele de Petru, piatra pe care şi-a zidit Biserica. I-a încredinţat cheile ei [1471]; l-a instituit Păstor al întregii turme [1472]. «Dar însărcinarea de a lega şi dezlega, care i-a fost dată lui Petru, se ştie că a fost dată şi colegiului apostolilor unit cu capul său [1473].» Această funcţie pastorală a lui Petru şi a celorlalţi apostoli ţine de fundamentul Bisericii. Ea este continuată de episcopi sub primatul Papei.

882.    Papa, episcopul Romei şi urmaşul Sfântului Petru, «este principiul şi fundamentul perpetuu şi vizibil al unităţii, atât a episcopilor cât şi a mulţimii credincioşilor [1474]». «Într-adevăr, Pontiful roman, în virtutea funcţiei sale de Vicar al lui Cristos şi Păstor al întregii Biserici, are în Biserică puterea deplină, supremă şi universală, pe care o poate exercita totdeauna în mod liber [1475]».

883.    «Colegiul sau corpul episcopal nu are autoritate decât împreună cu Pontiful roman în calitate de cap.» Ca atare, acest colegiu este, de asemenea, «subiectul puterii supreme şi depline asupra întregii Biserici, putere ce nu poate fi exercitată decât cu consimţământul Pontifului roman [1476]».

884.    «Puterea asupra întregii Biserici de care se bucură colegiul episcopilor este exercitată în mod solemn în Conciliul Ecumenic [1477].» «Nu poate exista Conciliu Ecumenic dacă nu este confirmat ca atare sau cel puţin acceptat de urmaşul lui Petru [1478].»

885.    «Acest colegiu, întru cât este compus din mulţi, exprimă varietatea şi universalitatea Poporului lui Dumnezeu, iar întru cât este adunat sub un singur cap, exprimă unitatea turmei lui Cristos [1479].»

886.    «Episcopii sunt, fiecare în parte, principiul vizibil şi fundamentul unităţii în Biserica lor particulară [1480].» Ca atare, «fiecare episcop (...) îşi exercită conducerea pastorală asupra acelei părţi a Poporului lui Dumnezeu care i-a fost încredinţată [1481]», asistat de preoţi şi de diaconi. Dar ca membru al colegiului episcopal, fiecare dintre ei e părtaş la grija pentru toate Bisericile [1482], pe care o exercită în primul rând «cârmuindu-şi bine Biserica proprie, ca pe o parte a Bisericii universale, contribuind astfel (...) la binele întregului Trup mistic, care este şi un Trup format din Biserici [1483]». Această grijă se va extinde în mod deosebit la cei săraci [1484], la cei prigoniţi pentru credinţă, precum şi la misionarii care lucrează pe tot pământul.

887.    Bisericile particulare învecinate între ele şi de cultură omogenă formează provincii ecleziastice sau ansambluri mai largi numite patriarhate sau regiuni [1485]. Episcopii acestor ansambluri se pot întruni în sinoade sau concilii provinciale. «În mod similar, Conferinţele Episcopale pot aduce astăzi o contribuţie multiplă şi rodnică pentru ca spiritul colegial să se traducă în realizări concrete [1486].»

Funcţia de a învăţa

888.    Episcopii, împreună cu preoţii, colaboratorii lor, «au ca primă îndatorire să vestească tuturor Evanghelia lui Dumnezeu [1487]», după porunca Domnului [1488]. Ei sunt «crainicii credinţei, care aduc la Cristos noi ucenici, adevăraţii învăţători» ai credinţei apostolice, «îmbrăcaţi cu autoritatea lui Cristos [1489]».

889.    Pentru a păstra Biserica în puritatea credinţei transmise de apostoli, Cristos a voit să confere Bisericii sale o participare la propria sa infailibilitate, El care este Adevărul. Prin «simţul supranatural al credinţei», Poporul lui Dumnezeu «aderă neclintit la credinţă» sub călăuzirea Magisteriului viu al Bisericii [1490].

890.    Misiunea Magisteriului este legată de caracterul definitiv al Legământului încheiat de Dumnezeu în Cristos cu Poporul său; el trebuie să-l apere de devieri şi de slăbiciuni şi să-i garanteze posibilitatea obiectivă de a mărturisi fără eroare credinţa autentică. Sarcina pastorală a Magisteriului este astfel rânduită încât să poată veghea ca Poporul lui Dumnezeu să rămână în adevărul ce eliberează. Pentru a împlini această slujire, Cristos i-a înzestrat pe Păstori cu carisma infailibilităţii în materie de credinţă şi de moravuri. Exercitarea acestei carisme poate îmbrăca mai multe modalităţi:

891.    «De această infailibilitate se bucură Pontiful roman, capul Colegiului episcopilor, în virtutea funcţiei sale, atunci când, în calitate de Păstor şi învăţător suprem al tuturor credincioşilor, care întăreşte în credinţă pe fraţii săi, proclamă printr-un act definitiv o învăţătură privind credinţa sau moravurile (...). Infailibilitatea promisă Bisericii rezidă şi în corpul episcopal atunci când exercită magisteriul suprem împreună cu urmaşul lui Petru», mai ales într-un Conciliu Ecumenic [1491]. Când, prin Magisteriul ei suprem, Biserica propune «un adevăr de credinţă ca revelat de Dumnezeu [1492]» şi ca învăţătură a lui Cristos, astfel de definiţii trebuie primite cu ascultarea credinţei [1493]. Această infailibilitate are aceeaşi extindere cu însuşi tezaurul Revelaţiei divine [1494].

892.    Asistenţa divină este dăruită şi urmaşilor apostolilor când învaţă în comuniune cu urmaşul lui Petru şi, într-un mod deosebit, Episcopului Romei, Păstorul întregii Biserici, atunci când, fără a ajunge la o definiţie infailibilă şi fără a se pronunţa «în mod definitiv», ei propun în exercitarea Magisteriului ordinar o învăţătură care duce la o mai bună înţelegere a Revelaţiei, în materie de credinţă şi moravuri. La o astfel de învăţătură credincioşii trebuie «să adere cu asentimentul religios al minţii [1495]» care, chiar dacă se deosebeşte de ascultarea credinţei, se află totuşi în prelungirea ei.

Funcţia de a sfinţi

893.    Episcopul este şi «împărţitorul harului cu care e înzestrată preoţia supremă [1496]», în mod deosebit în Euharistie, pe care o oferă el însuşi sau se îngrijeşte să fie oferită de preoţi, colaboratorii săi. Căci Euharistia e centrul vieţii Bisericii particulare. Episcopul şi preoţii sfinţesc Biserica prin rugăciunea şi munca lor, prin slujirea Cuvântului şi a sacramentelor. Ei o sfinţesc prin exemplul lor, «nu ca şi cum aţi fi stăpâni peste cei ce sunt partea voastră, ci făcându-vă pildă pentru turmă» (1 Pt 5, 3), «pentru a ajunge, împreună cu turma încredinţată, la viaţa veşnică [1497]».

Funcţia de a conduce

894.    «Episcopii conduc Bisericile locale, încredinţate lor ca vicari şi delegaţi ai lui Cristos, prin sfaturi, îndemnuri, exemplu, dar şi prin autoritatea şi puterea lor sacră [1498]», pe care trebuie totuşi să o folosească pentru a edifica, în spiritul de slujire al Învăţătorului lor [1499].

895.    «Această putere pe care ei o exercită personal în numele lui Cristos este proprie, legată de consacrare (ordinaria) şi nemijlocită, deşi exercitarea ei este reglementată în ultimă instanţă de autoritatea supremă a Bisericii. [1500]» Dar episcopii nu trebuie să fie consideraţi ca vicari ai Papei, a cărui autoritate ordinară şi nemijlocită asupra întregii Biserici nu o anulează pe a lor, ci, dimpotrivă, o întăreşte şi o apără. Ea trebuie să se exercite în comuniune cu întreaga Biserică şi sub conducerea Papei.

896.    Bunul Păstor va fi modelul şi «forma» funcţiei pastorale a episcopului. Conştient de slăbiciunile sale, «episcopul poate să fie îngăduitor cu cei neştiutori şi rătăciţi. Să nu refuze să asculte ce vor să-i spună supuşii săi, de care se îngrijeşte ca de nişte adevăraţi fii (...). Credincioşii, la rândul lor, trebuie să fie ataşaţi episcopului lor precum Biserica, lui Isus Cristos şi Isus Cristos, Tatălui [1501]»:

II. Credincioşii laici

897.    «Prin laici se înţeleg aici toţi credincioşii în afară de membrii ordinului sacru şi ai stării călugăreşti recunoscute de Biserică, şi anume credincioşii care, încorporaţi lui Cristos prin botez, constituiţi Popor al lui Dumnezeu şi făcuţi părtaşi în modul lor propriu la funcţia preoţească, profetică şi regească a lui Cristos, îşi exercită partea lor din misiunea încredinţată întregului popor creştin în Biserică şi în lume. [1503]»

Vocaţia laicilor

898.    «Chemarea specifică laicilor este să caute împărăţia lui Dumnezeu ocupându-se de cele vremelnice şi orânduindu-le după voinţa lui Dumnezeu (...) Ei sunt aceia care au în mod deosebit datoria să lumineze şi să orânduiască toate realităţile vremelnice, în care sunt puternic implicaţi, în aşa fel încât ele să fie necontenit realizate în spiritul lui Cristos, să crească şi să fie spre lauda Creatorului şi Răscumpărătorului. [1504]»

899.    Iniţiativa creştinilor laici este deosebit de necesară în descoperirea, inventarea mijloacelor de a impregna realităţile sociale, politice şi economice cu exigenţele învăţăturii şi vieţii creştine. Această iniţiativă este un element normal al vieţii Bisericii:

900.    Fiind, ca şi toţi credincioşii, însărcinaţi de Dumnezeu cu apostolatul, în virtutea botezului şi a mirului, laicii au obligaţia şi se bucură de dreptul de a lucra, individual sau grupaţi în asociaţii, pentru ca mesajul divin al mântuirii să fie cunoscut şi primit de toţi oamenii şi pe tot pământul; această obligaţie este şi mai presantă atunci când numai prin ei pot oamenii să audă Evanghelia şi să-l cunoască pe Cristos. În comunităţile bisericeşti acţiunea lor este atât de necesară încât fără ea de cele mai multe ori apostolatul păstorilor nu poate avea efect deplin [1506].

Participarea laicilor la funcţia preoţească a lui Cristos

901.    «Laicii, fiind dăruiţi lui Cristos şi unşi de Duhul Sfânt, sunt chemaţi şi înzestraţi în mod minunat, pentru ca roadele Duhului să crească în ei tot mai bogate. Într-adevăr, toate lucrările, rugăciunile şi iniţiativele lor apostolice, viaţa conjugală şi de familie, munca zilnică, destinderea trupului şi a sufletului, dacă sunt trăite în Duhul lui Dumnezeu, ba chiar şi încercările vieţii, dacă sunt suportate cu răbdare, devin ''jertfe spirituale plăcute lui Dumnezeu prin Isus Cristos'' (1 Pt 2, 5), care, în celebrarea Euharistiei, sunt oferite cu adâncă evlavie Tatălui împreună cu ofranda Trupului Domnului. Astfel şi laicii, acţionând peste tot cu sfinţenie ca adoratori, îi consacră lui Dumnezeu lumea însăşi [1507].»

902.    În mod deosebit părinţii participă la misiunea de a sfinţi «când duc o viaţă conjugală conformă spiritului creştin şi asigură copiilor lor o educaţie creştină [1508]».

903.    Laicii, dacă au calităţile cerute, pot fi admişi în mod stabil la slujirile de lector şi de acolit [1509]. «Acolo unde nevoia Bisericii o cere, din lipsă de slujitori, şi laicii, chiar dacă nu sunt nici lectori, nici acoliţi, pot suplini unele funcţii ale acestora şi anume pot să exercite slujirea Cuvântului, să prezideze rugăciunile liturgice, să administreze Botezul şi să distribuie Sfânta Împărtăşanie, conform dispoziţiilor dreptului [1510].»

Participarea la funcţia profetică a lui Cristos

904.    «Cristos (...) îşi împlineşte misiunea profetică (...) nu numai prin ierarhie (...), ci şi prin laici, pe care i-a constituit de asemenea ca martori înzestrându-i cu simţul credinţei şi cu harul Cuvântului [1511]»:

905.    Laicii îşi împlinesc misiunea profetică şi prin evanghelizare, «adică prin vestirea lui Cristos, prin mărturia vieţii şi prin cuvânt». «Această acţiune evanghelizatoare» exercitată de laici «dobândeşte un caracter specific şi o eficacitate deosebită din faptul că este îndeplinită în condiţiile obişnuite ale vieţii [1513]»:

906.    Credincioşii laici care sunt capabili şi formaţi corespunzător îşi pot da concursul şi la formaţia catehetică [1515], la predarea ştiinţelor sacre [1516], la mijloacele de comunicare socială [1517].

907.    «În funcţie de ştiinţa, competenţa şi prestigiul de care se bucură, ei au dreptul şi uneori chiar datoria de a-şi împărtăşi păstorilor sacri opinia asupra a ceea ce ţine de binele Bisericii şi de a o face cunoscută celorlalţi credincioşi, rămânând neatinse integritatea credinţei şi a moravurilor şi respectul datorat păstorilor şi ţinând seama de folosul comun şi de demnitatea persoanelor [1518].»

Participarea la funcţia regească a lui Cristos

908.    Prin ascultarea sa până la moarte [1519], Cristos a comunicat ucenicilor săi darul libertăţii regale, «pentru ca prin lepădarea de sine şi printr-o viaţă sfântă să învingă în ei înşişi stăpânirea păcatului [1520]»:

       Cel care îşi supune trupul şi îşi cârmuieşte sufletul fără a se lăsa copleşit de patimi este propriul său stăpân: poate fi numit rege, pentru că este în stare de a-şi guverna propria fiinţă; este liber şi independent şi nu se lasă pradă unei robii vinovate [1521].

909.    «Pe lângă aceasta, laicii trebuie să-şi unească eforturile pentru a însănătoşi instituţiile şi condiţiile de viaţă din lume dacă acestea conţin elemente ce i-ar îndemna la păcat; astfel, toate acestea vor ajunge conforme cu normele dreptăţii şi, în loc să stânjenească, vor favoriza practicarea virtuţilor. Acţionând astfel, ei vor impregna cu valoare morală cultura şi lucrarea omului [1522].»

910.    «Şi laicii se pot simţi chemaţi sau pot fi chemaţi să colaboreze cu păstorii în slujba comunităţii bisericeşti, pentru creşterea şi viaţa acesteia, exercitând slujiri foarte variate, după harul şi carismele cu care Domnul va binevoi să-i dăruiască [1523].»

911.    În Biserică, «laicii pot colabora, conform dreptului, la exercitarea puterii de conducere [1524]». De exemplu, prin prezenţa lor în Conciliile particulare [1525], în Sinoadele diecezane [1526], în Consiliile pastorale [1527]; în exercitarea in solidum (împreună) a păstoririi unei parohii [1528]; prin colaborarea la consiliile cu probleme economice [1529]; prin participarea la tribunalele bisericeşti [1530] etc.

912.    Credincioşii trebuie «să distingă corect între drepturile şi îndatoririle ce le revin ca membri ai Bisericii şi acelea care le incumbă ca membri ai societăţii umane. Să se străduiască să le armonizeze între ele, amintindu-şi că în orice lucru pământesc trebuie să fie călăuziţi de conştiinţa creştină, deoarece nici o activitate umană, nici chiar în sfera celor vremelnice, nu poate fi sustrasă stăpânirii lui Dumnezeu [1531].»

913.    «Astfel, orice laic, în virtutea darurilor primite, este martor şi în acelaşi timp instrument viu al misiunii Bisericii înseşi, «după măsura darului lui Cristos» (Ef 4, 7) [1532].»

III. Viaţa consacrată

914.    «Starea de viaţă constituită de profesiunea sfaturilor evanghelice, chiar dacă nu ţine de structura ierarhică a Bisericii, se află totuşi în legătură nezdruncinată cu viaţa şi sfinţenia ei [1533].»

Sfaturi evanghelice, viaţă consacrată

915.    Sfaturile evanghelice, în multiplicitatea lor, sunt propuse oricărui ucenic al lui Cristos. Perfecţiunea iubirii la care sunt chemaţi toţi creştinii comportă pentru cei care-şi asumă în mod liber chemarea la viaţa consacrată obligaţia de a practica curăţia în celibat pentru Împărăţie, sărăcia şi ascultarea. Profesiunea acestor sfaturi într-o stare de viaţă stabilă recunoscută de Biserică este ceea ce caracterizează «viaţa consacrată» lui Dumnezeu [1534].

916.    Starea călugărească apare deci ca unul dintre modurile de a cunoaşte o consacrare «mai intimă», care se înrădăcinează în botez şi dăruieşte total lui Dumnezeu [1535]. În viaţa consacrată, creştinii îşi propun, sub acţiunea Duhului Sfânt, să-l urmeze pe Cristos mai îndeaproape, să se dăruiască lui Dumnezeu iubit mai presus de toate şi, urmărind perfecţiunea iubirii în slujba Împărăţiei, să semnifice şi să vestească în Biserică slava lumii viitoare [1536].

Un copac mare, cu multe ramuri

917.    «Ca dintr-un copac care, dintr-o sămânţă dată de Dumnezeu, odrăsleşte în chip minunat şi îmbelşugat ramuri în ogorul Domnului, au crescut diferite forme de viaţă solitară sau comună şi diferite familii, care se dezvoltă atât spre progresul membrilor lor cât şi spre binele întregului Trup al lui Cristos. [1537]»

918.    «Încă de la începuturile Bisericii, au existat bărbaţi şi femei care, prin practicarea sfaturilor evanghelice, au căutat să-l urmeze cu mai multă libertate şi să-l imite mai îndeaproape pe Cristos şi au dus, fiecare în felul său, o viaţă consacrată lui Dumnezeu; mulţi dintre aceştia, sub inspiraţia Duhului Sfânt, au trăit în singurătate sau au întemeiat familii călugăreşti, pe care Biserica le-a primit cu bucurie şi le-a aprobat cu autoritatea ei [1538].»

919.    Episcopii se vor strădui întotdeauna să discearnă noile daruri de viaţă consacrată încredinţate de Duhul Sfânt Bisericii sale; aprobarea a noi forme de viaţă consacrată este rezervată Scaunului apostolic [1539].

Viaţa eremitică

920.    Fără a face întotdeauna profesiunea publică a celor trei sfaturi evanghelice, sihaştrii «într-o retragere mai strictă din lume, în tăcerea singurătăţii, în rugăciune asiduă şi pocăinţă, îşi dedică viaţa spre lauda lui Dumnezeu şi mântuirea lumii [1540]».

921.    Ei arată oricui acel aspect interior al misterului Bisericii care este intimitatea personală cu Cristos. Ascunsă de ochii oamenilor, viaţa pustnicului este propovăduire tăcută a Celui căruia şi-a închinat viaţa, pentru că El îi este totul. Este o chemare specială de a găsi în pustiu, în însăşi lupta spirituală, slava Celui răstignit.

Fecioarele consacrate

922.    Încă din timpurile apostolice, fecioare creştine, chemate de Domnul să se ataşeze exclusiv de El [1541] într-o mai mare libertate a inimii, a trupului şi a spiritului, au luat hotărârea, aprobată de Biserică, de a trăi în starea fecioriei «pentru Împărăţia cerurilor» (Mt 19, 12).

923.    «Exprimându-şi hotărârea sfântă de a-l urma pe Cristos mai îndeaproape, [fecioarele] sunt consacrate lui Dumnezeu de episcopul diecezan după ritul liturgic aprobat, sunt cununate mistic cu Cristos, Fiul lui Dumnezeu, şi sunt închinate slujirii Bisericii [1542].» Prin acest rit solemn (Consecratio virginum), «fecioara este constituită persoană consacrată, semn transcendent al iubirii Bisericii faţă de Cristos, imagine eshatologică a Miresei cereşti şi a vieţii viitoare [1543]».

924.    «Asimilat celorlalte forme de viaţă consacrată [1544]», ordinul (cinul) fecioarelor o stabileşte pe femeia care trăieşte în lume (sau pe monială) în rugăciune, pocăinţă, slujirea fraţilor şi lucrarea apostolică conform stării şi carismelor respective primite de fiecare [1545]. Fecioarele consacrate pot să se asocieze pentru a-şi păstra cu mai multă fidelitate hotărârea [1546].

Viaţa călugărească

925.    Născută în Răsărit în primele veacuri ale creştinismului [1547] şi trăită în institutele canonic înfiinţate de Biserică [1548], viaţa călugărească se deosebeşte de celelalte forme de viaţă consacrată prin aspectul de cult, prin profesiunea publică a sfaturilor evanghelice, prin viaţa frăţească dusă în comun, prin mărturia dată unirii dintre Cristos şi Biserică [1549].

926.    Viaţa călugărească ţine de misterul Bisericii. Ea este un dar pe care Biserica îl primeşte de la Domnul şi pe care îl oferă ca pe o stare de viaţă stabilă credinciosului chemat de Dumnezeu la profesiunea sfaturilor. În felul acesta Biserica poate să-l arate pe Cristos şi totodată să se recunoască Mireasă a Mântuitorului. Viaţa călugărească este chemată să semnifice, sub feluritele ei forme, însăşi iubirea lui Dumnezeu, în limbajul timpului nostru.

927.    Toţi călugării, fie că sunt sau nu exempţi [1550], se numără printre colaboratorii episcopului diecezan în funcţia lui pastorală [1551]. Implantarea şi răspândirea misionară a Bisericii necesită prezenţa vieţii călugăreşti sub toate formele ei încă de la începuturile evanghelizării [1552]. «Istoria atestă marile merite ale Familiilor călugăreşti în răspândirea credinţei şi în formarea de noi Biserici: de la vechile aşezăminte monastice, trecând prin Ordinele medievale, şi până la Congregaţiile moderne [1553].»

Institutele seculare

928.    «Institutul secular este un institut de viaţă consacrată în care credincioşii, trăind în lume, tind la perfecţiunea iubirii şi se străduiesc să contribuie mai ales din interior la sfinţirea lumii [1554].»

929.    Printr-o «viaţă desăvârşit şi deplin consacrată sfinţirii [1555]», membrii acestor institute participă la funcţia evanghelizatoare a Bisericii, «în lume şi din lume», unde prezenţa lor lucrează «ca un ferment [1556]». «Mărturia lor de viaţă creştină» are drept scop să «rânduiască în funcţie de Dumnezeu realităţile vremelnice şi să pătrundă lumea de puterea Evangheliei». Ei se angajează prin legăminte sfinte să urmeze sfaturile evanghelice şi păstrează între ei comuniunea şi fraternitatea proprii «modului de viaţă secular [1557]».

Societăţile de viaţă apostolică

930.    Diferitelor forme de viaţă consacrată «li se adaugă şi societăţile de viaţă apostolică ai căror membri, fără voturi călugăreşti, urmăresc scopul apostolic propriu societăţii lor şi, ducând viaţă frăţească în comun, tind, conform propriului mod de viaţă, la perfecţiunea iubirii prin păstrarea constituţiunilor. Printre ele există societăţi ai căror membri se angajează la urmarea sfaturilor evanghelice», după constituţiunile lor [1558].

Consacrare şi misiune: vestirea Regelui care vine

931.    Dăruit lui Dumnezeu iubit mai presus de toate, acela care-i fusese deja închinat prin botez se găseşte astfel consacrat mai intim dumnezeieştii slujiri şi dedicat binelui Bisericii. Prin starea de consacrare lui Dumnezeu, Biserica îl manifestă pe Cristos şi arată cum lucrează în ea în chip minunat Duhul Sfânt. Cei care fac profesiunea sfaturilor evanghelice au deci în primul rând drept misiune de a-şi trăi consacrarea. «Dar, de vreme ce se dedică slujirii Bisericii prin însăşi consacrarea lor, ei sunt obligaţi să lucreze în mod deosebit la opera misionară, după modul propriu institutului lor [1559].»

932.    Biserica fiind sacramentul, adică semnul şi instrumentul vieţii lui Dumnezeu, viaţa consacrată apare în ea ca un semn deosebit al misterului Răscumpărării. A-l urma şi a-l imita pe Cristos «mai îndeaproape», a manifesta «mai limpede» nimicirea lui înseamnă a se afla «mai adânc» prezent, în inima lui Cristos, pentru propriii contemporani. Într-adevăr, cei aflaţi pe această cale «mai îngustă» îşi stimulează fraţii prin exemplul lor, dau mărturie luminoasă că «lumea nu poate fi transfigurată şi oferită lui Dumnezeu fără spiritul Fericirilor [1560]».

933.    Fie că această mărturie e publică, aşa cum e în starea călugărească, sau mai discretă, sau chiar tainică, venirea lui Cristos rămâne pentru toţi cei consacraţi izvorul şi ţinta vieţii lor:

PE SCURT

Note