CATEHISM

PARAGRAFUL 3. Biserica este una, sfântă, catolică şi apostolică

811.    «Aceasta este Biserica unică a lui Cristos, pe care o mărturisim în Crez ca una, sfântă, catolică şi apostolică [1333].» Aceste patru atribute, inseparabil legate între ele [1334], indică nişte trăsături esenţiale ale Bisericii şi ale misiunii ei. Biserica nu le are de la ea însăşi; Cristos este cel care, prin Duhul Sfânt, îi dă Bisericii sale să fie una, sfântă, catolică şi apostolică şi tot El o cheamă să realizeze fiecare din aceste caracteristici.

812.    Numai credinţa poate recunoaşte că Biserica are aceste proprietăţi din izvorul ei divin. Dar manifestările lor istorice sunt semne ce vorbesc limpede şi raţiunii umane. «Biserica, aminteşte Conciliul Vatican I, datorită sfinţeniei sale preaînalte, a unităţii sale catolice, a stabilităţii sale neînvinse, este ea însăşi un mare şi perpetuu motiv de credibilitate şi o dovadă incontestabilă a misiunii sale divine [1335].»

I. Biserica este una

«Misterul sacru al Unităţii Bisericii [1336]»

813.    Biserica este una datorită izvorului său: «Supremul model şi principiul acestui mister este unitatea, în Treimea persoanelor, a unicului Dumnezeu Tatăl şi Fiul în Duhul Sfânt [1337]». Biserica este una prin Întemeietorul său: «Căci Fiul întrupat i-a împăcat pe toţi oamenii cu Dumnezeu prin Crucea sa şi a restabilit unitatea tuturor într-un singur popor şi într-un singur trup [1338]». Biserica este una prin «sufletul» său: «Duhul Sfânt care locuieşte în cei ce cred, care umple şi conduce întreaga Biserică, înfăptuieşte acea minunată comuniune a credincioşilor şi îi uneşte atât de intim pe toţi în Cristos încât este Principiul unităţii Bisericii [1339]». Deci, faptul de a fi una ţine de însăşi esenţa Bisericii:

       Ce taină uimitoare! Există un singur Tată al universului, un singur Logos al universului şi, de asemenea, un singur Duh Sfânt, pretutindeni acelaşi; este şi o singură fecioară care a devenit mamă, şi îmi place să o numesc Biserica [1340].

814.    De la început, această Biserică «una» se prezintă totuşi cu o mare diversitate ce provine atât din varietatea darurilor lui Dumnezeu cât şi din multitudinea persoanelor care le primesc. În unitatea Poporului lui Dumnezeu sunt adunate diversităţile popoarelor şi culturilor. Între membrii Bisericii există o diversitate de daruri, funcţii, stări şi moduri de viaţă; «în comuniunea eclezială există în mod legitim Biserici particulare, înzestrate cu tradiţii proprii [1341]». Marea bogăţie a acestei diversităţi nu se opune unităţii Bisericii. Totuşi, păcatul şi greutatea consecinţelor sale ameninţă fără încetare darul unităţii. De aceea apostolul trebuie să îndemne la a «păstra unitatea Duhului prin legătura păcii» (Ef 4, 3).

815.    Care sunt aceste legături ale unităţii? «Deasupra tuturor se află dragostea, care este legătura desăvârşirii» (Col 3, 14). Dar unitatea Bisericii peregrine este asigurată şi prin legăturile vizibile ale comuniunii:
- mărturisirea unei singure credinţe primite de la apostoli;
- celebrarea comună a cultului divin, mai ales a sacramentelor;
- succesiunea apostolică prin sacramentul Preoţiei, care păstrează buna înţelegere frăţească a familiei lui Dumnezeu [1342].

816.    «Biserica unică a lui Cristos» este aceea pe care «Mântuitorul nostru, după învierea sa, a încredinţat-o lui Petru pentru a o păstori, dându-i acestuia şi celorlalţi apostoli misiunea de a o răspândi şi călăuzi (...). Această Biserică, orânduită şi organizată în această lume ca societate, subzistă în Biserica Catolică, cârmuită de succesorul lui Petru şi de episcopii în comuniune cu el [1343]»:

Rănile unităţii

817.    De fapt, «în această Biserică unică şi unitară a lui Dumnezeu au apărut încă de la începuturi anumite sciziuni pe care Apostolul le condamnă cu asprime; în secolele următoare s-au ivit dezbinări mai mari, iar comunităţi considerabile ca număr s-au despărţit de comuniunea deplină a Bisericii catolice, uneori nu fără vina unor oameni de ambele părţi [1345]». Rupturile ce rănesc unitatea Trupului lui Cristos (erezia, apostazia şi schisma [1346]) nu se fac fără păcatele oamenilor:

818.    Cei care se nasc astăzi în comunităţi apărute din asemenea rupturi «şi care trăiesc credinţa în Cristos, nu pot fi acuzaţi de păcatul despărţirii, iar Biserica catolică îi îmbrăţişează cu respect şi iubire frăţească (...). Îndreptăţiţi prin credinţa primită la Botez, sunt încorporaţi lui Cristos şi de aceea poartă pe drept numele de creştini, iar fiii Bisericii catolice îi recunosc pe bună dreptate ca fraţi în Domnul [1348]».

819.    În plus, «multe elemente de sfinţire şi de adevăr [1349]» există în afara limitelor vizibile ale Bisericii catolice: «cuvântul scris al lui Dumnezeu, viaţa harului, credinţa, speranţa şi iubirea, alte daruri interioare ale Duhului Sfânt şi alte elemente vizibile [1350]». Duhul lui Cristos se foloseşte de aceste Biserici şi comunităţi ecleziale ca mijloace de mântuire a căror forţă vine din plinătatea harului şi adevărului pe care Cristos a încredinţat-o Bisericii catolice. Toate aceste bunuri provin de la Cristos şi conduc la El [1351] şi cheamă de la sine «unitatea catolică [1352]».

Spre unitate

820.    «Cristos a dăruit de la început Bisericii sale» unitatea. «Noi credem că ea dăinuie în Biserica catolică fără a se putea pierde şi sperăm că va creşte din zi în zi până la sfârşitul veacurilor [1353]». Cristos dăruieşte întotdeauna Bisericii sale darul unităţii, dar Biserica trebuie întotdeauna să se roage şi să lucreze pentru a menţine, a întări şi a desăvârşi unitatea pe care Cristos o doreşte pentru ea. De aceea, Isus s-a rugat El însuşi în ceasul pătimirii sale, şi nu încetează să se roage Tatălui pentru unitatea ucenicilor săi: «... Ca toţi să fie una. După cum Tu, Tată, eşti în mine şi Eu în tine, şi ei să fie una în Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu m-ai trimis» (In 17, 21). Dorinţa de a regăsi unitatea tuturor creştinilor este un dar al lui Cristos şi o chemare a Duhului Sfânt [1354].

821.    Pentru a răspunde în mod adecvat la aceasta, este nevoie de:
- o înnoire permanentă a Bisericii într-o fidelitate mai mare faţă de vocaţia sa. Această înnoire este forţa mişcării spre unitate [1355];
- convertirea inimii «pentru a trăi mai curat după Evanghelie»,  [1356] căci infidelitatea membrilor faţă de darul lui Cristos este cauza dezbinărilor;
- rugăciunea în comun, căci «convertirea inimii şi sfinţenia vieţii, împreună cu rugăciunile individuale şi publice pentru unitatea creştinilor trebuie socotite sufletul întregii mişcări ecumenice şi pot fi numite pe drept cuvânt «ecumenism spiritual» [1357];
- cunoaşterea frăţească reciprocă [1358];
- formarea ecumenică a credincioşilor şi în special a preoţilor [1359];
- dialogul între teologi şi întâlnirile între creştinii diferitelor Biserici şi comunităţi [1360];
- colaborarea între creştini în diferitele domenii ale slujirii oamenilor [1361].

822.    Grija de a realiza unirea «priveşte întreaga Biserică, credincioşi şi păstori [1362]». Dar trebuie şi să existe conştiinţa faptului «că năzuinţa sfântă de a-i împăca pe toţi creştinii în unitatea Bisericii lui Cristos, una şi unică, depăşeşte puterile şi capacitatea omului». De aceea ne punem întreaga speranţă «în rugăciunea lui Cristos pentru Biserică, în iubirea Tatălui faţă de noi şi în puterea Duhului Sfânt [1363]».

II. Biserica este sfântă

823.    «Noi credem că Biserica (...) este, în mod imuabil, sfântă. Într-adevăr, Cristos, Fiul lui Dumnezeu, care împreună cu Tatăl şi cu Duhul este proclamat ''unul Sfânt'', a iubit Biserica sa ca pe o mireasă şi s-a dat pe sine pentru ea ca să o sfinţească; a unit-o cu sine ca pe trupul său şi a copleşit-o cu darul Duhului Sfânt, spre mărirea lui Dumnezeu [1364].» Biserica este deci «Poporul sfânt al lui Dumnezeu [1365]», iar membrii ei sunt numiţi «sfinţi [1366]».

824.    Biserica, unită cu Cristos, este sfinţită de El; prin El şi în El ea devine şi sfinţitoare. Toate acţiunile Bisericii «se îndreaptă, ca spre scopul lor, spre sfinţirea oamenilor şi preamărirea lui Dumnezeu în Cristos [1367]». În Biserică se află «plinătatea mijloacelor de mântuire [1368]». În ea «noi dobândim sfinţenia prin harul lui Dumnezeu [1369]».

825.    «Biserica, încă de pe pământ, este încununată cu sfinţenie adevărată, chiar dacă nedesăvârşită [1370].» În membrii săi, sfinţenia desăvârşită trebuie încă să fie dobândită: «Întăriţi cu atâtea mijloace puternice de mântuire, toţi credincioşii, de orice condiţie şi stare, sunt chemaţi de Domnul, fiecare pe calea sa, la perfecţiunea sfinţeniei Tatălui [1371].»

826.    Iubirea este sufletul sfinţeniei la care toţi sunt chemaţi: ea «guvernează toate mijloacele de sfinţire, le dă formă şi le duce la scop [1372]»:

827.    «În vreme ce Cristos, sfânt, nevinovat şi fără pată nu a cunoscut păcatul, ci a venit pentru a ispăşi doar păcatele poporului, Biserica, incluzând în sânul ei oameni păcătoşi, deopotrivă sfântă şi având mereu nevoie de purificare, practică neîncetat pocăinţa şi înnoirea [1374].» Toţi membrii Bisericii, inclusiv slujitorii ei, trebuie să se recunoască păcătoşi [1375]. În toţi, neghina păcatului se află încă amestecată cu grâul Evangheliei până la sfârşitul timpurilor [1376]. Deci, Biserica reuneşte păcătoşi la care a ajuns mântuirea lui Cristos dar care au mereu nevoie de sfinţire:

828.    Canonizând pe anumiţi credincioşi, adică proclamând în mod solemn că aceşti credincioşi au practicat eroic virtuţile şi au trăit în fidelitate faţă de harul lui Dumnezeu, Biserica recunoaşte puterea Duhului sfinţeniei care se află în ea şi susţine speranţa credincioşilor dându-i pe sfinţi ca modele şi mijlocitori [1378]. «Sfinţii şi sfintele au fost întotdeauna izvor de înnoire în momentele cele mai dificile ale istoriei Bisericii [1379].» Într-adevăr, «sfinţenia este izvorul tainic şi măsura infailibilă a activităţii sale apostolice şi a elanului său misionar [1380]».

829.    «În timp ce Biserica îşi atinge în Preacurata Fecioară desăvârşirea care o face să fie fără pată şi zbârcitură, credincioşii se străduiesc încă să crească în sfinţenie învingând păcatul; de aceea, ei îşi ridică ochii spre Maria [1381]»: în ea, Biserica este deja cea preasfântă.

III. Biserica este catolică

Ce înseamnă «catolic»?

830.    Cuvântul «catolic» înseamnă «universal» în două sensuri: «după totalitate» şi «după integralitate». Biserica este catolică într-un dublu sens:

       Ea este catolică deoarece în ea este prezent Cristos. «Unde este Cristos Isus, acolo este Biserica catolică [1382].» În ea subzistă plinătatea Trupului lui Cristos unit cu Capul său [1383], ceea ce implică faptul că ea primeşte de la El «plinătatea mijloacelor de mântuire [1384]» pe care El le-a voit: mărturisire de credinţă dreaptă şi completă, viaţă sacramentală integrală şi slujire conferită prin hirotonire în succesiunea apostolică. Biserica era, în acest sens fundamental, catolică în ziua Rusaliilor [1385], şi ea va fi astfel întotdeauna până în ziua Parusiei.

831.    Ea este catolică pentru că e trimisă în misiune de Cristos către toţi oamenii [1386]:

Fiecare Biserică particulară este «catolică»

832.    «Biserica lui Cristos este cu adevărat prezentă în toate comunităţile locale legitime ale credincioşilor care, adunate în jurul Păstorilor lor, sunt şi ele numite în Noul Testament Biserici (...). În ele, prin predicarea Evangheliei lui Cristos, se adună credincioşii şi se celebrează misterul Cinei Domnului (...). În aceste comunităţi, adesea mici, sărace, izolate, este prezent Cristos care, prin puterea sa, adună Biserica, una, sfântă, catolică şi apostolică [1388].»

833.    Prin Biserica particulară, care este dieceza (sau eparhia), se înţelege o comunitate de credincioşi creştini în comuniune în credinţă şi sacramente cu episcopul lor consacrat în succesiunea apostolică [1389]. Aceste Biserici particulare sunt formate «după chipul Bisericii universale; în ele şi din ele este constituită Biserica catolică, una şi unică [1390]».

834.    Bisericile particulare sunt pe deplin catolice prin comuniunea cu una dintre ele: Biserica Romei «întâistătătoare în iubire [1391]». «Căci cu această Biserică, pentru originea ei deosebită, este necesar să se armonizeze întreaga Biserică, adică credincioşii de pretutindeni [1392].» «Într-adevăr, încă de la coborârea la noi a Cuvântului întrupat, toate Bisericile creştine de pretutindeni au socotit şi socotesc marea Biserică ce se află aici (la Roma) ca unica bază şi temelie pentru că, după făgăduinţele Mântuitorului, porţile iadului nu au învins-o niciodată [1393].»

835.    «Biserica universală nu trebuie înţeleasă ca o simplă însumare sau federaţie de Biserici particulare. Ci, mai degrabă, Biserica, universală prin vocaţie şi misiune, se înrădăcinează într-o varietate de elemente culturale, sociale şi umane, luând în fiecare parte a lumii aspecte şi forme de exprimare diferite [1394].» Bogata varietate de discipline ecleziastice, de rituri liturgice, de patrimonii teologice şi spirituale proprii Bisericilor locale, «demonstrează şi mai limpede catolicitatea Bisericii nedespărţite, prin convergenţa lor în unitate [1395]».

Cine aparţine Bisericii catolice?

836.    «La această unitate catolică a Poporului lui Dumnezeu (...) sunt chemaţi toţi oamenii; cu ea se află în relaţie, în diferite feluri, şi pentru ea sunt meniţi atât credincioşii catolici cât şi ceilalţi care cred în Cristos, precum şi absolut toţi oamenii, chemaţi la mântuire prin harul lui Dumnezeu [1396]»:

837.    «Fac parte pe deplin din comunitatea Bisericii aceia care, având Duhul lui Cristos, acceptă întreaga ei structură şi toate mijloacele de mântuire instituite în ea şi sunt uniţi, în organismul ei vizibil - prin legătura mărturisirii de credinţă, a sacramentelor, a conducerii şi comuniunii bisericeşti - cu Cristos, care o conduce prin Suveranul Pontif şi prin episcopi. Totuşi nu se mântuieşte acela care, deşi încorporat în Biserică, nu perseverează în dragoste rămânând astfel în sânul Bisericii ''cu trupul'', dar nu ''cu inima'' [1397].»

838.    «Cu aceia care, fiind botezaţi, poartă numele de creştini dar nu mărturisesc întreaga credinţă sau nu păstrează unitatea comuniunii sub conducerea succesorului lui Petru, Biserica se ştie unită din mai multe puncte de vedere [1398].» «Aceia care cred în Cristos şi au primit în mod valid Botezul se află într-o anumită comuniune, deşi imperfectă, cu Biserica catolică [1399].» Cu Bisericile ortodoxe, această comuniune este atât de profundă, «încât lipseşte foarte puţin ca ea să-şi atingă plenitudinea care să permită o celebrare comună a Euharistiei Domnului [1400]».

Biserica şi necreştinii

839.    «În sfârşit, cei care nu au primit încă Evanghelia se raportează în diferite moduri la Poporul lui Dumnezeu [1401]»:

       Raporturile Bisericii cu poporul evreu. Biserica, poporul lui Dumnezeu în Noul Legământ, descoperă, scrutându-şi propriul mister, legătura sa cu poporul evreu [1402], «căruia Dumnezeu i-a vorbit mai întâi [1403]». Spre deosebire de celelalte religii necreştine, credinţa iudaică este deja un răspuns la revelaţia lui Dumnezeu în Vechiul Legământ. Ale poporului evreu «sânt înfierea şi slava şi legămintele şi Legea şi închinarea şi făgăduinţele, şi părinţii şi din el s-a născut, după trup, Cristos» (Rom 9, 4-5) căci «darurile şi chemarea lui Dumnezeu sunt fără întoarcere» (Rom 11, 29).

840.    Pe de altă parte, dacă se ia în considerare viitorul, poporul lui Dumnezeu din Vechiul Legământ şi noul popor al lui Dumnezeu tind spre ţeluri analoage: aşteptarea venirii (sau a întoarcerii) lui Mesia. Dar pentru unii aşteptarea se referă la întoarcerea lui Mesia, mort şi înviat, recunoscut ca Domn şi Fiu al lui Dumnezeu, iar pentru ceilalţi se referă la venirea unui Mesia, ale cărui trăsături rămân ascunse, la sfârşitul timpurilor, aşteptare însoţită de drama ignorării sau a necunoaşterii lui Cristos Isus.

841.    Relaţiile Bisericii cu musulmanii. «Planul mântuirii îi îmbrăţişează şi pe aceia care îl recunosc pe Creator şi, printre ei, în primul rând pe musulmani, care, declarând că ţin credinţa lui Abraham, adoră împreună cu noi pe Dumnezeul unic, milostiv, care va judeca pe oameni în ziua de apoi [1404].»

842.    Legătura Bisericii cu religiile necreştine este în primul rând cea a originii comune şi a scopului comun al neamului omenesc:

843.    Biserica recunoaşte în celelalte religii căutarea, «încă în umbre şi chipuri», a Dumnezeului necunoscut dar apropiat «deoarece El dăruieşte tuturor viaţă, suflare şi orice lucru şi (...) vrea ca toţi oamenii să fie mântuiţi». Astfel, Biserica socoteşte «tot ceea ce este bun şi adevărat» în diferitele religii «drept o pregătire la Evanghelie şi un dar al Aceluia care luminează pe tot omul ca să ajungă să aibă viaţă [1406]».

844.    Însă în comportamentul lor religios oamenii arată şi limite şi erori care desfigurează în ei chipul lui Dumnezeu:

845.    Pentru a-i aduna din nou pe toţi fiii săi, pe care păcatul i-a risipit şi rătăcit, Tatăl a voit să cheme întreaga omenire în Biserica Fiului său. Biserica este locul unde neamul omenesc trebuie să-şi regăsească unitatea şi mântuirea. Ea este «lumea reconciliată [1408]». Ea este acea corabie ce «navighează bine în această lume cu vela Crucii Domnului umflată de suflarea Duhului Sfânt [1409] - pleno dominicae crucis velo Sancti Spiritus flatu in hoc bene navigat mundo»; după o altă imagine dragă Părinţilor Bisericii, ea este înfăţişată prin Arca lui Noe care singură salvează din potop [1410].

«În afara Bisericii nu există mântuire»

846.    Cum trebuie înţeleasă această afirmaţie deseori repetată de Părinţii Bisericii? Formulată în mod pozitiv, înseamnă că toată mântuirea vine de la Cristos-Capul prin Biserică, Trupul său:

847.    Această afirmaţie nu-i vizează pe cei care, fără vina lor, îl ignoră pe Cristos şi Biserica lui:

848.    «Chiar dacă Dumnezeu, pe căi de El cunoscute, îi poate aduce pe oamenii care nu cunosc, fără vina lor, Evanghelia, la credinţa fără de care este cu neputinţă să-i fim plăcuţi [1413], este totuşi datoria imprescriptibilă a Bisericii şi, în acelaşi timp, dreptul ei sacru de a vesti Evanghelia [1414]» tuturor oamenilor.

Misiunea - o exigenţă a catolicităţii Bisericii

849.    Porunca misionară. «Trimisă de Dumnezeu la popoare pentru a fi ''sacrament universal de mântuire'', Biserica, în virtutea exigenţelor profunde ale propriei catolicităţi şi ascultând de porunca Întemeietorului ei, se străduieşte să vestească tuturor oamenilor Evanghelia [1415]»: «Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit, şi iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii» (Mt 28, 19-20).

850.    Originea şi scopul misiunii. Porunca misionară a Domnului îşi are izvorul ultim în iubirea veşnică a Preasfintei Treimi: «Biserica peregrină este, prin natura sa, misionară, fiindcă ea însăşi îşi are originea în misiunea Fiului şi în misiunea Duhului Sfânt, după planul lui Dumnezeu Tatăl [1416].» Iar scopul ultim al misiunii nu este altul decât a-i face pe oameni să participe la comuniunea care există între Tatăl şi Fiul în Duhul lor de iubire [1417].

851.    Motivul misiunii. Întotdeauna Biserica şi-a aflat obligaţia şi forţa elanului său misionar în iubirea lui Dumnezeu pentru toţi oamenii: «Căci iubirea lui Cristos ne zoreşte...» (2 Cor 5, 14) [1418]. Într-adevăr, «Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoaşterea adevărului» (1 Tim 2, 4). Dumnezeu vrea mântuirea tuturor prin cunoaşterea adevărului. Mântuirea se află în adevăr. Cei care ascultă de îndemnul Duhului adevărului sunt deja pe calea mântuirii; dar Biserica, fiindu-i încredinţat acest adevăr, trebuie să meargă în întâmpinarea dorinţei lor şi să li-l aducă. Tocmai pentru că crede în planul universal de mântuire, Biserica trebuie să fie misionară.

852.    Căile misiunii. «Duhul Sfânt este protagonistul oricărei misiuni ecleziale [1419]». El este cel care călăuzeşte Biserica pe căile misiunii. Aceasta «continuă şi, în decursul istoriei, dezvoltă misiunea lui Cristos însuşi, care a fost trimis să aducă vestea cea bună săracilor; Biserica, sub influenţa Duhului lui Cristos, trebuie să meargă pe acelaşi drum pe care a mers Cristos însuşi şi anume drumul sărăciei, al ascultării, al slujirii şi al jertfirii de sine până la moarte, din care El a ieşit învingător prin Învierea sa [1420]». În acest fel, «sângele martirilor este sămânţa creştinilor [1421]».

853.    Dar în peregrinarea sa Biserica face şi experienţa «distanţei dintre mesajul pe care ea îl dezvăluie şi slăbiciunea omenească a acelora cărora le este încredinţată Evanghelia [1422]». Poporul lui Dumnezeu poate extinde împărăţia lui Cristos [1423] numai înaintând pe calea «pocăinţei şi a înnoirii [1424]» şi «prin poarta strâmtă a Crucii [1425]». Într-adevăr, «după cum Cristos a realizat opera Răscumpărării în sărăcie şi prigoană, tot astfel şi Biserica este chemată să urmeze aceeaşi cale, pentru a împărtăşi oamenilor roadele mântuirii [1426]».

854.    Prin însăşi misiunea sa, «Biserica străbate aceeaşi cale cu omenirea întreagă şi împărtăşeşte soarta pământească a lumii; ea constituie, am putea spune, fermentul sau sufletul societăţii omeneşti chemate să se reînnoiască în Cristos şi să se transforme în familia lui Dumnezeu [1427]». Aşadar, efortul misionar cere răbdare. El începe prin vestirea Evangheliei la popoarele şi grupurile care încă nu cred în Cristos [1428]; continuă prin constituirea unor comunităţi creştine care să fie «semne ale prezenţei lui Dumnezeu în lume [1429]» şi prin întemeierea unor Biserici locale [1430]; angajează un proces de inculturare pentru a întrupa Evanghelia în culturile popoarelor [1431]; el va cunoaşte şi eşecuri. «Cât despre oameni, grupuri şi popoare, Biserica nu ajunge la ei şi nu îi pătrunde decât treptat şi astfel îi înglobează în plinătatea catolică [1432].»

855.    Misiunea Bisericii cere efortul spre unitatea creştinilor [1433]. Într-adevăr, «dezbinările dintre creştini împiedică Biserica să realizeze deplina catolicitate, ce-i este proprie, în acei fii ai săi care, deşi îi aparţin prin Botez, sunt despărţiţi de comuniunea deplină cu ea. Mai mult, şi pentru Biserică e mai greu să-şi exprime, sub toate aspectele, plinătatea catolicităţii în realitatea însăşi a vieţii [1434]».

856.    Munca misionară implică un dialog respectuos cu cei care nu acceptă încă Evanghelia [1435]. Credincioşii pot dobândi ei înşişi un profit din acest dialog, învăţând să cunoască mai bine «tot ce era har şi adevăr la neamuri printr-un fel de prezenţă tainică a lui Dumnezeu [1436]». Dacă ei vestesc Evanghelia celor care o ignoră, o fac pentru a consolida, a completa şi a înălţa adevărul şi binele pe care Dumnezeu le-a răspândit printre oameni şi popoare şi pentru a le purifica de eroare şi de rău, «spre slava lui Dumnezeu, spre ruşinarea diavolului şi spre fericirea omului [1437]».

IV. Biserica este apostolică

857.    Biserica este apostolică deoarece este întemeiată pe apostoli, şi acest lucru are un sens triplu:
- ea a fost şi rămâne zidită pe «temelia apostolilor» (Ef 2, 20) [1438], martori aleşi şi trimişi în misiune de Cristos însuşi [1439];
- ea păstrează şi transmite, cu ajutorul Duhului care locuieşte în ea, învăţătura [1440], tezaurul, cuvintele sănătoase auzite de la apostoli [1441];
- până la întoarcerea lui Cristos, ea continuă să fie învăţată, sfinţită şi călăuzită de apostoli prin urmaşii lor în misiunea pastorală: colegiul episcopilor, «asistaţi de preoţi, în unire cu succesorul lui Petru, păstorul suprem al Bisericii [1442]»:

Misiunea apostolilor

858.    Isus este Trimisul Tatălui. Încă de la începutul slujirii sale «i-a chemat la sine pe cei pe care i-a voit şi a rânduit doisprezece ca să fie cu El şi să-i trimită să vestească» (Mc 3, 13-14). De atunci, ei aveau să fie «trimişii» lui (este sensul cuvântului grecesc apostoloi). În ei Isus îşi continuă misiunea: «Precum m-a trimis pe mine Tatăl aşa vă trimit şi Eu pe voi» (In 20, 21) [1444]. Slujirea lor este, deci, continuarea propriei lui misiuni: «Cine vă primeşte pe voi pe mine mă primeşte», le spune El celor Doisprezece (Mt 10, 40) [1445].

859.    Isus îi uneşte la misiunea pe care El a primit-o de la Tatăl: după cum «Fiul nu poate face nimic de la sine» (In 5, 19. 30), ci primeşte totul de la Tatăl care l-a trimis, tot astfel cei pe care-i trimite Isus nu pot face nimic fără El [1446], de la care primesc încredinţarea misiunii şi puterea de a o împlini. Apostolii lui Cristos ştiu deci că sunt înzestraţi de Dumnezeu cu calitatea de «slujitori ai unui legământ nou» (2 Cor 3, 6), «slujitori ai lui Dumnezeu» (2 Cor 6, 4), «ambasadori ai lui Cristos» (2 Cor 5, 20), «slujitori ai lui Cristos şi administratori ai tainelor lui Dumnezeu» (1 Cor 4, 1).

860.    În misiunea apostolilor există un aspect ce nu se poate transmite: faptul de a fi martorii aleşi ai Învierii Domnului şi temelia Bisericii. Dar există şi un aspect permanent al misiunii lor. Cristos le-a făgăduit să rămână cu ei până la sfârşitul lumii [1447]. «Misiunea divină încredinţată de Isus apostolilor e menită să continue până la sfârşitul veacurilor, deoarece Evanghelia pe care trebuie să o transmită este pentru Biserică, în orice timp, principiul întregii ei vieţi. De aceea apostolii (...) au avut grijă să-şi instituie urmaşi [1448].»

Episcopii, urmaşi ai apostolilor

861.    «Pentru ca misiunea care le fusese încredinţată să se continue şi după moartea lor, apostolii au lăsat colaboratorilor lor imediaţi, ca pe un testament, misiunea de a desăvârşi şi de a întări lucrarea începută de ei, poruncindu-le să vegheze asupra întregii turme în care Duhul Sfânt i-a aşezat ca să păstorească Biserica lui Dumnezeu. Ei au orânduit astfel de oameni şi au dispus apoi ca după moartea lor alţi oameni încercaţi să le preia slujirea. [1449]»

862.    «După cum misiunea pe care Domnul a încredinţat-o în mod individual lui Petru, primul între apostoli, dăinuie pentru a fi transmisă şi urmaşilor acestuia, tot astfel dăinuie misiunea apostolilor de a păstori Biserica, misiune care trebuie să fie exercitată fără întrerupere de către ordinul sacru al episcopilor.» De aceea Biserica învaţă că «episcopii, în virtutea instituirii divine, au urmat apostolilor ca Păstori ai Bisericii; cine îi ascultă pe Cristos îl ascultă, iar cine îi dispreţuieşte pe Cristos îl dispreţuieşte şi pe Acela care l-a trimis pe Cristos [1450]».

Apostolatul

863.    Întreaga Biserică este apostolică întrucât rămâne, prin urmaşii Sfântului Petru şi ai apostolilor, în comuniune de credinţă şi de viaţă cu originea ei. Întreaga Biserică este apostolică, întrucât este «trimisă» în lumea întreagă; toţi membrii Bisericii, deşi în moduri diferite, sunt părtaşi la această trimitere. «Vocaţia creştină este prin natura ei şi chemare la apostolat.» Se numeşte «apostolat» «orice activitate a Trupului mistic» care tinde să «extindă Împărăţia lui Cristos la tot pământul [1451]».

864.    «Deoarece Cristos, cel trimis de Tatăl, este izvorul şi originea întregului apostolat al Bisericii», e evident că rodnicia apostolatului, atât al celor hirotoniţi cât şi al laicilor, depinde de unirea lor vitală cu Cristos [1452]. În funcţie de vocaţii, de exigenţele timpurilor, de diferitele daruri ale Duhului Sfânt, apostolatul ia formele cele mai diferite. Dar întotdeauna iubirea, dobândită mai ales din Euharistie, «este sufletul întregului apostolat [1453]».

865.    Biserica este una, sfântă, catolică şi apostolică, în identitatea ei profundă şi ultimă, pentru că în ea există deja şi va fi împlinită la sfârşitul timpurilor «Împărăţia cerurilor», «Stăpânirea lui Dumnezeu [1454]», venită în Persoana lui Cristos şi crescând tainic în inima celor care sunt încorporaţi lui, până la deplina ei manifestare eshatologică. Atunci, toţi oamenii răscumpăraţi de El, făcuţi întru El «sfinţi şi neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu în iubire [1455]», vor fi adunaţi în unicul popor al lui Dumnezeu, «Mireasa Mielului» (Ap 21, 9), «Cetatea Sfântă coborând din cer de la Dumnezeu, având în ea Slava lui Dumnezeu» (Ap 21, 10-11); şi «zidul cetăţii are douăsprezece pietre de temelie şi pe ele sunt douăsprezece nume, ale celor doisprezece apostoli ai Mielului» (Ap 21, 14).

PE SCURT

Note