CATEHISM

CAPITOLUL AL DOILEA
Dumnezeu în întâmpinarea omului

50.    Prin raţiunea naturală, omul îl poate cunoaşte pe Dumnezeu cu certitudine pornind de la lucrările lui. Dar există un alt ordin de cunoaştere, la care omul nu se poate ridica prin propriile-i forţe, şi anume acela al Revelaţiei divine [34]. Printr-o hotărâre total liberă, Dumnezeu se revelează şi se dăruieşte omului. O face revelându-şi misterul, planul său binevoitor, făcut din veşnicie, în Cristos, în favoarea tuturor oamenilor. El îşi revelează pe deplin planul trimiţându-l pe Fiul său preaiubit, Domnul nostru Isus Cristos, şi pe Duhul Sfânt.

ARTICOLUL 1
Revelaţia lui Dumnezeu

I. Dumnezeu revelează «planul bunăvoinţei sale»

51.    «I-a plăcut lui Dumnezeu, în bunătatea şi înţelepciunea sa, să se dezvăluie şi să facă cunoscut misterul voinţei sale: prin Cristos, Cuvântul făcut trup, oamenii pot ajunge la Tatăl în Duhul Sfânt şi se fac părtaşi la firea dumnezeiască [35].»

52.    Dumnezeu care «locuieşte în lumina cea neapropiată» (1 Tim 6, 16) vrea să-şi împărtăşească propria viaţă divină oamenilor creaţi de El în mod liber, pentru a face din ei fii adoptivi, în Fiul său unic [36]. Revelându-se pe sine, Dumnezeu vrea să-i facă pe oameni în stare să-i răspundă, să-l cunoască şi să-l iubească, mult peste tot ceea ce ar fi ei în stare prin propriile puteri.

53.    Planul divin al Revelaţiei se realizează «prin fapte şi cuvinte legate strâns între ele şi care se luminează reciproc» [37]. El comportă o «pedagogie divină» specială: Dumnezeu se comunică treptat omului, îl pregăteşte în etape să primească Revelaţia supranaturală pe care o face despre sine însuşi şi care culminează în Persoana şi misiunea Cuvântului Întrupat, Isus Cristos.

II. Etapele Revelaţiei

De la începutul începutului, Dumnezeu se face cunoscut

54.    «Dumnezeu, care creează şi ţine toate prin Cuvântul său, oferă oamenilor, în lumea creată, o mărturie permanentă despre sine. Pe lângă aceasta, voind să deschidă calea mântuirii de sus, s-a descoperit pe sine însuşi încă de la început protopărinţilor noştri» [39]. I-a chemat la o comuniune intimă cu El, înveşmântându-i în splendoare de har şi de dreptate.

55.    Această Revelaţie n-a fost întreruptă de păcatul primilor noştri părinţi. Într-adevăr, Dumnezeu «după căderea lor, făgăduindu-le răscumpărarea, i-a ridicat din nou în speranţa mântuirii şi a purtat neîntrerupt de grijă neamului omenesc, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora care caută mântuirea, fiind statornici în a face binele [40]».

Legământul cu Noe

56.    După ce unitatea neamului omenesc a fost fărâmiţată prin păcat, Dumnezeu caută în primul rând să mântuiască omenirea trecând prin fiecare din părţile ei. Legământul cu Noe după potop [42] exprimă principiul economiei divine faţă de «neamuri», adică faţă de oamenii grupaţi «după ţările lor, fiecare după limba sa, şi după seminţiile lor» (Gen 10, 5) [43].

57.    Această ordine în acelaşi timp cosmică, socială şi religioasă a pluralităţii neamurilor [44], aşezată de Providenţa divină sub paza îngerilor [45], este destinată să limiteze orgoliul unei omeniri decăzute, care, solidară în nelegiuire [46], ar vrea să-şi construiască prin ea însăşi unitatea în felul turnului Babel [47]. Dar, din cauza păcatului [48], politeismul şi idolatria poporului şi a conducătorului ameninţă neîncetat cu o pervertire păgână această economie provizorie.

58.    Legământul cu Noe este în vigoare cât ţine timpul neamurilor [49], până la proclamarea universală a Evangheliei. Biblia venerează câteva figuri mari din aceste «neamuri», cum sunt «dreptul Abel», regele-preot Melchisedec [50], prefigurarea lui Cristos [51], sau drepţii «Noe, Danel şi Iob» (Ez 14, 14). Astfel, Scriptura exprimă la ce înălţime de sfinţenie pot ajunge cei care trăiesc conform legământului cu Noe, aşteptând ca Cristos «să adune laolaltă pe toţi fiii lui Dumnezeu care erau risipiţi» (In 11, 52).

Dumnezeu îl alege pe Abraham

59.    Pentru a aduna omenirea risipită, Dumnezeu îl alege pe Abram, chemându-l «afară din ţara lui, din neamul lui şi din casa lui» (Gen 12, 1), pentru a-l face Abraham, adică «părintele unei mulţimi de neamuri» (Gen 17, 5): «în tine se vor binecuvânta toate neamurile pământului» (Gen 12, 3 LXX) [52].

60.    Poporul născut din Abraham avea să fie depozitarul făgăduinţei făcute patriarhilor, poporul ales [53], chemat să pregătească adunarea, într-o zi, a tuturor fiilor lui Dumnezeu în unitatea Bisericii [54]; el va fi rădăcina pe care se vor grefa păgânii deveniţi credincioşi [55].

61.    Patriarhii şi profeţii şi alte personaje ale Vechiului Testament au fost şi vor fi totdeauna veneraţi ca sfinţi în toate tradiţiile liturgice ale Bisericii.

Dumnezeu îşi formează un popor: Israel

62.    După patriarhi, Dumnezeu l-a format pe Israel ca pe poporul său, izbăvindu-l din robia egipteană. A încheiat cu el Legământul de la Sinai şi i-a dat, prin Moise, legea sa, pentru ca acesta să-l recunoască şi să-l slujească pe El, unicul Dumnezeu viu şi adevărat, Tată prevăzător şi judecător drept, şi să-l aştepte pe Mântuitorul făgăduit [56].

63.    Israel este Poporul preoţesc al lui Dumnezeu [57], cel care «poartă numele Domnului» (Dt 28, 10). Este poporul celor «cărora Dumnezeu le-a vorbit mai întâi» [58], poporul «fraţilor mai mari» în credinţa lui Abraham.

64.    Prin profeţi, Dumnezeu îşi formează poporul în speranţa mântuirii, în aşteptarea unui Legământ nou şi veşnic, destinat tuturor oamenilor [59] şi care va fi înscris în inimi [60]. Profeţii vestesc o răscumpărare radicală a Poporului lui Dumnezeu, purificarea de toate infidelităţile [61], o mântuire care va cuprinde toate neamurile [62]. Mai ales cei săraci şi smeriţi ai Domnului [63] vor fi purtătorii acestei speranţe. Femeile sfinte, ca Sara, Rebeca, Rahela, Miriam, Debora, Ana, Iudita şi Estera au păstrat vie speranţa mântuirii lui Israel. Figura cea mai pură este Maria [64].

III. Cristos Isus - «Mijlocitorul şi Plinătatea întregii Revelaţii [65]»

Dumnezeu a spus totul în Cuvântul său

65.    «După ce, odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu a grăit părinţilor noştri prin proroci, în aceste timpuri din urmă ne-a vorbit nouă prin Fiul său» (Evr 1, 1-2). Cristos, Fiul lui Dumnezeu făcut om, este Cuvântul unic, desăvârşit şi definitiv al Tatălui. În El Tatăl spune totul şi nu va mai exista alt cuvânt decât acesta. Sfântul Ioan al Crucii, după atâţia alţii, exprimă acest lucru în mod luminos comentând Evr 1, 1-2:

Nu va mai fi altă Revelaţie

66.    «Economia creştină a mântuirii, fiind legământ nou şi definitiv, nu va trece niciodată şi nu mai este de aşteptat nici o nouă revelaţie publică înainte de arătarea în glorie a Domnului nostru Isus Cristos [67].» Totuşi, chiar dacă Revelaţia s-a încheiat, ea nu a fost încă pe deplin explicitată; credinţei creştine îi va rămâne să-i descopere treptat întreaga adâncime de-a lungul veacurilor.

67.    Pe parcursul istoriei au existat revelaţii zise «private», dintre care unele au fost recunoscute de autoritatea Bisericii. Ele nu fac parte, însă, din tezaurul credinţei. Rolul lor nu este de a «îmbunătăţi» sau de a «completa» Revelaţia definitivă a lui Cristos, ci de a-i ajuta pe oameni să o trăiască mai viu într-o anumită perioadă a istoriei. Călăuzit de Magisteriul Bisericii, simţul credincioşilor ştie să discearnă şi să primească ceea ce în aceste revelaţii constituie o chemare autentică a lui Cristos sau a sfinţilor lui adresată Bisericii.

       Credinţa creştină nu poate accepta «revelaţii» care pretind să depăşească sau să corecteze Revelaţia a cărei împlinire este Cristos. Este cazul anumitor religii necreştine, precum şi al anumitor secte recente care se bazează pe astfel de «revelaţii».

PE SCURT

Note