CATEHISM

ARTICOLUL 6
«Isus s-a suit la cer, şade de-a dreapta lui Dumnezeu, Tatăl atotputernicul»

659.    «Domnul Isus, după ce a vorbit cu ei, s-a înălţat la cer şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu» (Mc 16, 19). Trupul lui Cristos a fost glorificat din momentul Învierii sale, după cum o dovedesc însuşirile noi şi supranaturale de care Trupul său se bucură de acum înainte în permanenţă [1030]. Dar în timpul celor patruzeci de zile în care va mânca în mod familiar cu ucenicii săi [1031] şi îi va învăţa despre Împărăţie [1032], slava lui rămâne învăluită sub trăsăturile unei umanităţi obişnuite [1033]. Ultima apariţie a lui Isus se sfârşeşte prin intrarea ireversibilă a umanităţii sale în gloria dumnezeiască simbolizată de norul [1034] şi cerul [1035] în care şade de acum înainte de-a dreapta lui Dumnezeu [1036]. În mod cu totul excepţional şi unic, El i se va arăta lui Paul «ca unuia născut înainte de vreme» (1 Cor 15, 8) într-o ultimă apariţie care îl instituie pe acesta apostol [1037].

660.    Caracterul voalat din acest timp al gloriei Celui Înviat transpare în cuvântul lui tainic către Maria Magdalena: «Încă nu m-am suit la Tatăl meu. Mergi la fraţii mei şi spune-le: mă sui la Tatăl meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul meu şi Dumnezeul vostru» (In 20, 17). Aceasta indică o diferenţă de manifestare între slava lui Cristos cel înviat şi cea a lui Cristos preamărit de-a dreapta Tatălui. Evenimentul, în acelaşi timp istoric şi transcendent, al Înălţării marchează trecerea de la una la cealaltă.

661.    Această ultimă etapă rămâne strâns unită cu cea dintâi: coborârea din ceruri realizată în Întrupare. Numai Cel care «a ieşit de la Tatăl» poate «să se întoarcă la Tatăl»: Cristos [1038]. «Şi nimeni nu s-a suit la cer, decât Cel care s-a coborât din cer, Fiul Omului, care este în cer» (In 3, 13) [1039]. Lăsată pe seama puterilor sale naturale, omenirea nu are acces la «Casa Tatălui» (In 14, 2), la viaţa şi la fericirea lui Dumnezeu. Numai Cristos a putut să-i deschidă omului acest acces dându-ne astfel «încredere că şi noi, făcând parte din Trupul lui, îl vom urma acolo unde a mers înaintea noastră El, Capul şi Începutul [1040]».

662.    «Iar Eu, când mă voi înălţa de pe pământ, îi voi atrage pe toţi la mine» (In 12, 32). Înălţarea pe Cruce semnifică şi vesteşte Înălţarea la cer. Este începutul acesteia. Isus Cristos, Preotul unic al Noului şi veşnicului Legământ, «n-a intrat într-o Sfântă a Sfintelor făcută de mână de om, (...) ci chiar în cer, ca să se înfăţişeze pentru noi înaintea lui Dumnezeu» (Evr 9, 24). În cer Cristos îşi exercită necontenit preoţia, «căci e pururi viu ca să mijlocească pentru cei ce se apropie prin El de Dumnezeu» (Evr 7, 25). În calitate de «mare preot al bunurilor viitoare» (Evr 9, 11), El este centrul şi împlinitorul principal al liturgiei care-l cinsteşte pe Tatăl în ceruri [1041].

663.    De acum înainte, Cristos şade de-a dreapta Tatălui: «Prin dreapta Tatălui înţelegem slava şi cinstea dumnezeirii în care Cel care exista ca Fiu al lui Dumnezeu mai înainte de toţi vecii ca Dumnezeu şi consubstanţial Tatălui s-a aşezat cu trupul după ce s-a întrupat şi după ce trupul lui a fost preaslăvit [1042]».

664.    Şederea de-a dreapta Tatălui semnifică inaugurarea domniei lui Mesia, împlinirea viziunii profetului Daniel despre Fiul Omului: «Şi lui i s-a dat stăpânirea, slava şi împărăţia, şi toate popoarele şi neamurile şi limbile îi slujeau lui. Stăpânirea lui este veşnică, stăpânire care nu va trece, iar împărăţia lui nu va fi nimicită niciodată» (Dan 7, 14). Din acest moment, apostolii au devenit martorii «Împărăţiei care nu va avea sfârşit [1043]».

PE SCURT

Note