CATEHISM

Partea întâi
Mărturisirea de credinţă

SECŢIUNEA ÎNTÂI
«Cred» - «Credem»

26.    Când ne mărturisim credinţa, începem prin a spune: «Cred» sau «Credem». Înainte de a expune credinţa Bisericii aşa cum e mărturisită în Crez, celebrată în liturgie, trăită în practicarea Poruncilor şi în rugăciune, să ne întrebăm, aşadar, ce înseamnă «a crede». Credinţa este răspunsul omului dat lui Dumnezeu care se i se revelează şi i se dăruieşte, aducând în acelaşi timp un belşug de lumină omului aflat în căutarea sensului ultim al vieţii sale. De aceea, tratăm întâi despre această căutare a omului (capitolul întâi), apoi despre Revelaţia divină, prin care Dumnezeu vine în întâmpinarea omului (capitolul al doilea) şi în sfârşit despre răspunsul credinţei (capitolul al treilea).

CAPITOLUL ÎNTÂI
Omul este «capabil» de Dumnezeu

I. Năzuinţa spre Dumnezeu

27.    Năzuinţa spre Dumnezeu este înscrisă în inima omului, căci omul este creat de Dumnezeu şi pentru Dumnezeu; Dumnezeu nu încetează să-l atragă pe om spre sine şi numai în Dumnezeu va găsi omul adevărul şi fericirea pe care nu încetează să le caute:

28.    De-a lungul istoriei lor şi până astăzi, oamenii şi-au exprimat în multe feluri căutarea de Dumnezeu prin credinţe şi comportări religioase (rugăciuni, jertfe, culte, meditaţii etc.). În ciuda ambiguităţilor pe care le pot cuprinde, aceste forme de expresie sunt atât de universale, încât omul poate fi numit o fiinţă religioasă:

29.    Dar această «relaţie intimă şi vitală care îl uneşte pe om cu Dumnezeu [14]» poate fi uitată, ignorată şi chiar respinsă în mod explicit de om. Astfel de atitudini pot avea origini foarte diferite [15]: revolta împotriva răului din lume, ignoranţa sau indiferenţa religioasă, grijile lumii şi preocuparea pentru avuţii [16], exemplul rău dat de credincioşi, curentele de gândire ostile religiei şi, în sfârşit, atitudinea omului păcătos care, de teamă, se ascunde de faţa lui Dumnezeu [17] şi fuge dinaintea chemării Lui [18].

30.    «Să se bucure inimile celor care-l caută pe Domnul» (Ps 105, 3). Dacă omul poate să-l uite sau să-l respingă pe Dumnezeu, Dumnezeu în schimb nu încetează să cheme pe tot omul să-l caute, ca să trăiască şi să găsească fericirea. Dar această căutare pretinde de la om întreg efortul inteligenţei, voinţă dreaptă, «inimă curată» şi, de asemenea, mărturia celorlalţi care să-l îndrume în căutarea lui Dumnezeu.

II. Căile pentru a ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu

31.    Creat după chipul lui Dumnezeu, chemat să-l cunoască şi să-l iubească pe Dumnezeu, omul care îl caută pe Dumnezeu descoperă anumite «căi» pentru a ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu. Ele sunt numite şi «dovezile existenţei lui Dumnezeu», nu în sensul dovezilor pe care le caută ştiinţele naturale, ci în sensul de «argumente convergente şi convingătoare» care îngăduie să se ajungă la adevărate certitudini.

       Aceste «căi» pentru a se apropia de Dumnezeu au drept punct de plecare creaţia: lumea materială şi persoana umană.

32.    Lumea: pornind de la mişcare şi de la devenire, de la contingenţă, de la ordinea şi frumuseţea lumii, Dumnezeu poate fi cunoscut ca originea şi scopul universului.

33.    Omul: cu deschiderea spre adevăr şi spre frumuseţe, cu simţul binelui moral, cu libertatea şi cu glasul conştiinţei lui, cu aspiraţia spre infinit şi spre fericire, omul se întreabă asupra existenţei lui Dumnezeu. Prin toate acestea, el percepe semne ale sufletului său spiritual. «Sămânţă a veşniciei pe care o poartă în sine, care nu se poate reduce la materie [22]», sufletul omului nu îşi poate avea originea decât în Dumnezeu.

34.    Lumea şi omul atestă că nu-şi au în sine nici principiul primordial şi nici scopul ultim, ci participă la Fiinţa în sine, fără origine şi fără sfârşit. Astfel, pe aceste «căi» felurite, omul poate ajunge la cunoaşterea existenţei unei realităţi care este cauza primă şi scopul ultim a toate «şi pe care toţi îl numesc Dumnezeu [23]».

35.    Omul e înzestrat cu facultăţi care îl fac capabil să cunoască existenţa unui Dumnezeu personal. Dar pentru ca omul să poată intra în intimitatea Lui, Dumnezeu a voit să i se reveleze şi să-i dea harul de a putea primi această revelaţie în credinţă. Totuşi, dovezile existenţei lui Dumnezeu îl pot dispune pentru credinţă şi îl pot ajuta să vadă că credinţa nu se opune raţiunii omeneşti.

III. Cunoaşterea lui Dumnezeu în concepţia Bisericii

36.    «Sfânta Maică Biserica ţine şi învaţă că Dumnezeu, începutul şi sfârşitul a toate, poate fi cunoscut cu certitudine din lucrurile create, prin lumina naturală a raţiunii umane [24].» Fără această capacitate, omul nu ar putea primi Revelaţia lui Dumnezeu. Omul are această capacitate pentru că este creat «după chipul lui Dumnezeu [25].»

37.    Totuşi, în condiţiile istorice în care se află, omul întâmpină multe dificultăţi în a-l cunoaşte pe Dumnezeu numai cu lumina raţiunii:

       Deşi raţiunea umană, simplu vorbind, e realmente capabilă, prin puterile şi cu lumina ei naturală, să ajungă la o cunoaştere adevărată şi sigură a unui Dumnezeu personal care ocroteşte şi cârmuieşte lumea prin providenţa lui, precum şi la cunoaşterea unei legi naturale puse de Creator în sufletele noastre, există totuşi multe obstacole care o împiedică să-şi folosească eficient şi rodnic puterea naturală, căci adevărurile referitoare la Dumnezeu şi la relaţiile dintre oameni şi Dumnezeu depăşesc în mod absolut ordinea lucrurilor sensibile şi, atunci când trebuie să se traducă în faptă şi să informeze viaţa, pretind dăruire şi renunţare. În dobândirea unor astfel de adevăruri, spiritul omenesc întâmpină dificultăţi din partea simţurilor şi a imaginaţiei, precum şi din partea înclinaţiilor rele născute din păcatul strămoşesc. De aceea, în această materie, oamenii se conving uşor de falsitatea sau cel puţin de nesiguranţa unor lucruri pe care le-ar vrea să nu fie adevărate [26].

38.    De aceea omul are nevoie să fie luminat de revelaţia lui Dumnezeu nu numai pentru ceea ce îi depăşeşte capacitatea de înţelegere, ci şi pentru «adevărurile religioase şi morale care nu sunt în sine de nepătruns pentru raţiunea umană, pentru ca ele să poată fi cunoscute de toţi, chiar şi în condiţia actuală a neamului omenesc, cu uşurinţă, cu certitudine deplină şi fără amestec de eroare [27].»

IV. Cum să vorbim despre Dumnezeu?

39.    Susţinând capacitatea raţiunii umane de a-l cunoaşte pe Dumnezeu, Biserica îşi exprimă încrederea în posibilitatea de a vorbi despre Dumnezeu tuturor oamenilor şi cu toţi oamenii. Această convingere este punctul de plecare al dialogului său cu celelalte religii, cu filosofia şi cu ştiinţele şi, de asemenea, cu necredincioşii şi cu ateii.

40.    Deoarece cunoaşterea noastră de Dumnezeu este limitată, limitat este şi limbajul nostru referitor la Dumnezeu. Nu putem vorbi despre Dumnezeu decât pornind de la creaturi şi după modul nostru omenesc limitat de a cunoaşte şi de a gândi.

41.    Toate creaturile poartă o anumită asemănare cu Dumnezeu, în mod deosebit omul, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Multiplele perfecţiuni ale creaturilor (adevărul, bunătatea, frumuseţea lor) reflectă deci perfecţiunea infinită a lui Dumnezeu. De aceea putem vorbi despre Dumnezeu pornind de la perfecţiunile creaturilor sale «căci din măreţia şi frumuseţea făpturilor, prin analogie, poate fi contemplat Creatorul lor» (Înţ 13, 5).

42.    Dumnezeu transcende orice făptură. Trebuie deci să ne purificăm neîncetat limbajul de tot ce are el limitat, antropomorfizant, imperfect, pentru a nu-l confunda pe «Dumnezeul cel negrăit, necuprins cu mintea, nevăzut, neajuns [28]» cu reprezentările noastre omeneşti. Cuvintele omeneşti rămân întotdeauna mai prejos de misterul lui Dumnezeu.

43.    Vorbind astfel despre Dumnezeu, limbajul nostru se exprimă desigur în chip omenesc, dar îl atinge realmente pe Dumnezeu însuşi, fără a-l putea totuşi exprima în infinita lui simplitate. Într-adevăr, trebuie să ne amintim că «între Creator şi creatură, oricâte asemănări am afla, deosebirile sunt mult mai mari» [29] şi că «nu putem sesiza despre Dumnezeu ceea ce El este, ci numai ceea ce nu este şi cum se situează celelalte fiinţe în raport cu El» [30].

PE SCURT

Note