CATEHISM

PARAGRAFUL 3. Misterele vieţii lui Cristos

512.    Simbolul credinţei nu vorbeşte, cu privire la viaţa lui Cristos, decât de misterele Întrupării (zămislirea şi naşterea) şi de Paşte (patimă, răstignire, moarte, înmormântare, coborâre în iad, înviere, înălţare). El nu spune nimic explicit despre misterele vieţii ascunse şi ale vieţii publice a lui Isus, însă articolele de credinţă privind Întruparea şi Paştele lui Isus luminează toată viaţa pământească a lui Cristos. «Tot ce a făcut şi a învăţat Isus, de la început şi până în ziua în care (...) a fost înălţat la cer» (Fapte 1, 1-2) trebuie privit în lumina misterelor Crăciunului şi Paştelui.

513.    Cateheza, după împrejurări, va dezvolta toată bogăţia misterelor lui Isus. Aici este destul să indicăm câteva elemente comune tuturor misterelor vieţii lui Cristos (I), pentru a schiţa apoi principalele mistere ale vieţii ascunse (II) şi publice (III) a lui Isus.

514.    Multe lucruri care interesează curiozitatea omenească cu privire la Isus nu figurează în Evanghelii. Nu se spune aproape nimic despre viaţa sa la Nazaret şi chiar o mare parte a vieţii sale publice nu este relatată [679]. Ceea ce s-a scris în Evanghelii a fost scris «pentru ca voi să credeţi că Isus este Cristos, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, să aveţi viaţă în numele lui» (In 20, 31).

515.    Evangheliile sunt scrise de oameni care au fost printre primii care au crezut [680] şi care vor să-şi împărtăşească şi altora credinţa. După ce au cunoscut în credinţă cine este Isus, au putut vedea şi arăta şi altora urmele misterului lui în toată viaţa lui pământească. De la scutecele naşterii lui [681] şi până la oţetul pătimirii [682] şi la giulgiul Învierii [683], totul în viaţa lui Isus este semn al misterului său. Prin gesturile, minunile, cuvintele sale, a fost revelat că «în El locuieşte în trup toată plinătatea dumnezeirii» (Col 2, 9). Firea sa omenească apare astfel ca «sacramentul», adică semnul şi instrumentul dumnezeirii sale şi al mântuirii pe care o aduce El: ceea ce era vizibil în viaţa sa pământească duce la misterul invizibil al filiaţiunii sale divine şi al misiunii sale răscumpărătoare.

Trăsăturile comune ale misterelor lui Isus

516.    Toată viaţa lui Cristos este o Revelare a Tatălui: cuvintele şi faptele sale, tăcerile şi suferinţele, felul său de a fi şi de a vorbi. Isus poate spune: «Cine mă vede îl vede pe Tatăl» (In 14, 9), iar Tatăl: «Acesta este Fiul meu preaiubit; pe El să-l ascultaţi» (Lc 9, 35). Pentru că Domnul nostru s-a făcut om spre a împlini voinţa Tatălui [684], cele mai mici trăsături ale misterelor sale manifestă «iubirea lui Dumnezeu pentru noi» (1 In 4, 9).

517.    Toată viaţa lui Cristos este mister de Răscumpărare. Răscumpărarea ne vine înainte de toate prin sângele Crucii [685], dar acest mister acţionează în toată viaţa lui Cristos, încă de la Întruparea sa, prin care, făcându-se sărac, ne îmbogăţeşte prin sărăcia sa [686]; în viaţa sa ascunsă, care prin supunerea sa [687] repară nesupunerea noastră; în cuvântul său, care îi purifică pe cei care îl ascultă [688], în vindecările şi exorcismele sale, prin care «a luat asupră-şi slăbiciunile noastre şi cu suferinţele noastre s-a împovărat» (Mt 8, 17) [689]; în Învierea sa, prin care ne face drepţi [690].

518.    Toată viaţa lui Cristos este mister de Recapitulare. Tot ce a făcut, a spus şi a suferit Isus avea drept scop să-l reaşeze în vocaţia lui dintâi pe omul căzut:

Comuniunea noastră cu misterele lui Isus

519.    Întreaga bogăţie a lui Cristos «este destinată fiecărui om şi constituie un bun al fiecăruia [693]». Cristos nu şi-a trăit viaţa pentru sine însuşi, ci pentru noi, de la întruparea sa «pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire» până la moartea sa «pentru păcatele noastre» (1 Cor 15, 3) şi la Învierea sa «pentru îndreptăţirea noastră» (Rom 4, 25). Şi chiar şi acum este «mijlocitorul nostru la Tatăl» (1 In 2, 1), «fiind pururi viu ca să mijlocească pentru noi» (Evr 7, 25). Cu tot ce a trăit şi a suferit pentru noi o dată pentru totdeauna, El rămâne de-a pururi «în faţa lui Dumnezeu pentru noi» (Evr 9, 24).

520.    În toată viaţa sa Isus se arată ca modelul nostru [694]. El este «omul desăvârşit [695]» care ne cheamă să-i devenim ucenici şi să-l urmăm: prin înjosirea sa, ne-a dat un exemplu de imitat [696], prin rugăciunea sa, El cheamă la rugăciune [697], prin sărăcia sa, ne cheamă să acceptăm de bunăvoie sărăcia şi prigoana [698].

521.    Tot ce a trăit Cristos, El ne face să putem trăi şi noi în El, iar El să trăiască în noi. «Prin întruparea sa, Fiul lui Dumnezeu s-a unit într-un fel cu fiecare om [699]». suntem chemaţi să fim una cu El; El ne face să luăm parte ca membre ale trupului său la ceea ce a trăit El în carnea sa pentru noi şi ca model al nostru:

II. Misterele copilăriei şi ale vieţii ascunse a lui Isus

Pregătirile

522.    Venirea Fiului lui Dumnezeu pe pământ este un eveniment atât de imens, încât Dumnezeu a vrut să-l pregătească timp de secole. Rituri şi sacrificii, figuri şi simboluri din «Primul Legământ» (Evr 9, 15) - pe toate le face convergente spre Cristos; îl vesteşte prin gura profeţilor care se succed în Israel; trezeşte, pe de altă parte, în inima păgânilor, o aşteptare nelămurită a acestei veniri.

523.    Sfântul Ioan Botezătorul este Înaintemergătorul [701] direct al Domnului, trimis pentru a-i pregăti calea [702]. «Proroc al Celui Preaînalt» (Lc 1, 76), el e cel mai mare dintre toţi profeţii [703] şi ultimul dintre ei [704]; el inaugurează Evanghelia [705]; salută venirea lui Cristos încă din sânul mamei sale [706] şi îşi află bucuria în a fi «prietenul Mirelui» (In 3, 29), pe care îl numeşte «Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii» (In 1, 29). Mergând înaintea lui Isus «cu duhul şi cu puterea lui Ilie» (Lc 1, 17), îi dă mărturie prin predicarea sa, prin botezul său de pocăinţă, şi, în cele din urmă, prin martiriul său [707].

524.    Sărbătorind în fiecare an liturgia Adventului, Biserica actualizează această aşteptare a lui Mesia: punându-se în comuniune cu îndelunga pregătire a primei veniri a Mântuitorului, credincioşii îşi reînnoiesc dorinţa arzătoare după cea de a doua Venire [708]. Prin celebrarea naşterii şi martiriului Înaintemergătorului, Biserica se uneşte cu dorinţa lui: «Trebuie ca El să crească iar eu să mă micşorez» (In 3, 30).

Misterul Crăciunului

525.    Isus s-a născut în umilinţa unui staul, într-o familie săracă [709]; nişte simpli păstori sunt primii martori ai evenimentului. Tocmai în această sărăcie se manifestă gloria cerească [710]. Biserica nu încetează să cânte slava acestei nopţi:

526.    «Să te faci copil» în faţa lui Dumnezeu este condiţia pentru a intra în Împărăţie [712]; pentru aceasta, trebuie să te smereşti [713], să te faci mic, ba mai mult: trebuie «să te naşti de sus» (In 3, 7), «să fii născut din Dumnezeu» (In 1, 13), «pentru a deveni copii ai lui Dumnezeu» (In 1, 12). Misterul Crăciunului se împlineşte în noi când Cristos «ia chip» în noi (Gal 4, 19). Crăciunul este misterul acestui «schimb minunat»:

       O, admirabile commercium! Creator generis humani, animatum corpus sumens, de Virgine nasci dignatus est; et procedens homo sine semine, largitus est nobis suam deitatem. - O, schimb minunat! Ziditorul neamului omenesc a luat trup însufleţit, binevoind să se nască dintr-o Fecioară; fără lucrare omenească făcându-se om, ne-a dăruit nouă dumnezeirea sa [714].

Misterele copilăriei lui Isus

527.    Tăierea împrejur a lui Isus, a opta zi după naşterea sa [715], este semnul intrării sale în rândul urmaşilor lui Abraham, în poporul Legământului, semnul supunerii sale faţă de Lege [716] şi al împuternicirii sale pentru cultul lui Israel, la care va participa în tot timpul vieţii. Acest semn prefigurează «tăierea împrejur a lui Cristos» - Botezul (Col 2, 11-13).

528.    Epifania este manifestarea lui Isus ca Mesia al lui Israel, Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul lumii. Împreună cu Botezul lui Isus în Iordan şi nunta din Cana [717], ea celebrează adorarea lui Isus de către «magii» veniţi din Răsărit (Mt 2, 1). În aceşti «magi», reprezentanţi ai religiilor păgâne din regiunile învecinate, Evanghelia vede pârga neamurilor care primesc Vestea cea Bună a mântuirii prin Întrupare. Venirea magilor la Ierusalim «pentru a se închina regelui iudeilor» (Mt 2, 2) arată că ei caută în Israel, la lumina mesianică a stelei lui David [718], pe Acela care va fi împăratul neamurilor [719]. Venirea lor înseamnă că păgânii nu pot să-l descopere pe Isus şi să-l adore ca pe Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul lumii decât îndreptându-se spre iudei [720] şi primind de la ei făgăduinţa lor mesianică, aşa cum este ea cuprinsă în Vechiul Testament [721]. Epifania manifestă că «plinătatea păgânilor intră în familia patriarhilor [722]» şi dobândeşte demnitatea israelită [723].

529.    Prezentarea lui Isus la Templu [724] îl arată ca pe Întâiul născut care aparţine Domnului [725]. În Simeon şi Ana, întreaga aşteptare a lui Israel vine în întâmpinarea Mântuitorului său (aşa numeşte tradiţia bizantină acest eveniment). Isus este recunoscut ca Mesia cel atât de mult aşteptat, «lumina neamurilor» şi «slava lui Israel», dar şi «semn de împotrivire». Sabia durerii, care este prorocită Mariei, vesteşte cealaltă jertfă, desăvârşită şi unică, a Crucii, care va da mântuirea pe care Dumnezeu a «pregătit-o înaintea tuturor popoarelor».

530.    Fuga în Egipt şi uciderea pruncilor nevinovaţi [726] arată împotrivirea întunericului faţă de lumină: «La ai săi a venit şi ai săi nu l-au primit» (In 1, 11). Toată viaţa lui Cristos va fi sub semnul persecuţiei, pe care ai săi o împărtăşesc cu El [727]. Întoarcerea sa din Egipt [728] evocă Exodul [729] şi îl arată pe Isus ca pe eliberatorul definitiv.

Misterele vieţii ascunse a lui Isus

531.    În cea mai mare parte a vieţii sale, Isus a împărtăşit condiţia imensei majorităţi a oamenilor: o viaţă de toate zilele fără măreţie aparentă, viaţă de muncă manuală, viaţă religioasă iudaică supusă Legii lui Dumnezeu [730], viaţă în sânul comunităţii. Din toată această perioadă ne este revelat că Isus era «supus» părinţilor săi şi că «creştea în înţelepciune, în vârstă şi în har înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor» (Lc 2, 51-52).

532.    Supunerea lui Isus faţă de mama sa şi de tatăl său după lege împlineşte în mod desăvârşit cea de a patra poruncă. Ea este imaginea în timp a ascultării filiale faţă de Tatăl său ceresc. Supunerea de fiecare zi faţă de Iosif şi Maria vesteşte şi anticipează supunerea din Joia Mare: «nu voia mea...» (Lc 22, 42). Ascultarea lui Cristos, în cotidianul vieţii sale ascunse, inaugura încă de pe atunci lucrarea de refacere a ceea ce fusese nimicit de neascultarea lui Adam [731].

533.    Viaţa ascunsă de la Nazaret permite fiecărui om să fie în comuniune cu Isus pe căile cele mai obişnuite ale vieţii de toate zilele:

534.    Regăsirea lui Isus în Templu [733] e singurul eveniment care întrerupe tăcerea Evangheliilor asupra anilor de viaţă ascunsă a lui Isus. Isus lasă să se întrevadă aici misterul consacrării sale totale unei misiuni care decurge din filiaţia sa divină: «Nu ştiaţi voi că întru cele ale Tatălui meu se cade să fiu?» Maria şi Iosif «nu au înţeles» acest cuvânt, dar l-au primit în credinţă, iar Maria «păstra cu grijă toate acestea în inima sa», de-a lungul tuturor anilor în care Isus a rămas cufundat în tăcerea unei vieţi obişnuite.

III. Misterele vieţii publice a lui Isus

Botezul lui Isus

535.    Începutul [734] vieţii publice a lui Isus este Botezul său de către Ioan în Iordan [735]. Ioan proclama «un botez de pocăinţă pentru iertarea păcatelor» (Lc 3, 3). O mulţime de păcătoşi, vameşi şi ostaşi [736], farisei şi saducei [737] şi desfrânate [738] vin să fie botezaţi de el. «Atunci se arată Isus». Botezătorul şovăie, Isus insistă: şi primeşte Botezul. Atunci Duhul Sfânt în chip de porumbel coboară asupra lui Isus, iar glasul din cer proclamă: «Acesta este Fiul meu preaiubit» (Mt 3, 13-17). Aceasta este manifestarea («Epifania») lui Isus ca Mesia al lui Israel şi Fiu al lui Dumnezeu.

536.    Botezul lui Isus este, din partea sa, acceptarea şi inaugurarea misiunii sale de Slujitor care suferă. El se lasă să fie socotit printre cei păcătoşi [739]; este de pe acum «Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii» (In 1, 29): de pe acum anticipează «botezul» morţii sale sângeroase [740]. Vine, de acum, să «împlinească toată dreptatea» (Mt 3, 15), adică se supune pe de-a-ntregul voinţei Tatălui său: El consimte din iubire la acest botez al morţii pentru iertarea păcatelor noastre [741]. Acestei acceptări îi răspunde glasul Tatălui care îşi pune toată bucuria în Fiul său [742]. Duhul, pe care Isus îl posedă pe deplin încă de la zămislirea sa, vine «să se odihnească» asupra lui (In 1, 32-33) [743]. El va fi izvorul Duhului Sfânt pentru întreaga omenire. La Botezul său «s-au deschis cerurile» (Mt 3, 16) pe care le închisese păcatul lui Adam; iar apele sunt sfinţite prin coborârea în ele a lui Isus şi a Duhului, preludiu al noii creaţii.

537.    Prin Botez, creştinul este asimilat în mod sacramental lui Isus, care, prin Botez, îşi anticipează moartea şi învierea; El trebuie să intre în acest mister al înjosirii umile şi al căinţei, să coboare în apă cu Isus pentru a se ridica din nou cu El, să se renască din apă şi din Duh pentru a deveni, întru Fiul, fiu preaiubit al Tatălui şi «a umbla întru înnoirea vieţii» (Rom 6, 4):

Ispitirea lui Isus

538.    Evangheliile vorbesc despre un timp de singurătate petrecut de Isus în pustiu, îndată după ce a primit Botezul de la Ioan: «Împins de Duhul» în pustiu, Isus rămâne acolo patruzeci de zile fără să mănânce; trăieşte printre fiarele sălbatice, iar îngerii îi slujesc [746]. La încheierea acestui timp, Satana îl ispiteşte de trei ori, căutând să-i pună la încercare atitudinea filială faţă de Dumnezeu. Isus respinge aceste atacuri, ce recapitulează ispitirile lui Adam în paradis şi ale lui Israel în pustiu, iar diavolul se îndepărtează de El, «pentru a se întoarce la timpul stabilit» (Lc 4, 13).

539.    Evangheliştii arată sensul mântuitor al acestui misterios eveniment. Isus este noul Adam, care rămâne credincios acolo unde cel dintâi a căzut în ispită. Isus împlineşte în mod desăvârşit chemarea lui Israel: spre deosebire de cei care l-au mâniat pe Dumnezeu timp de patruzeci de ani în pustiu [747], Cristos se revelează ca Slujitorul lui Dumnezeu ascultător întru toate de voinţa divină. Prin aceasta, Isus este biruitor asupra diavolului: El a legat pe «cel puternic» pentru a-i lua înapoi prada (Mc 3, 27). Victoria lui Isus asupra ispititorului în pustiu anticipează biruinţa Patimilor, ascultarea supremă a iubirii sale filiale faţă de Tatăl.

540.    Ispitirea lui Isus arată modul în care Fiul lui Dumnezeu este Mesia, spre deosebire de modul pe care i-l propune Satana şi de acela pe care doresc să i-l atribuie oamenii [748]. De aceea, Cristos l-a învins pe ispititor pentru noi: «căci noi nu avem un Mare Preot care să nu poată suferi împreună cu noi în slăbiciunile noastre, căci El a fost ispitit în toate asemenea nouă, afară de păcat» (Evr 4, 15). În fiecare an, Biserica se uneşte cu misterul lui Isus în pustiu prin cele patruzeci de zile ale Postului Mare.

«Împărăţia lui Dumnezeu este aproape»

541.    «După ce Ioan a fost aruncat în închisoare, Isus a mers în Galileea proclamând Vestea cea Bună a lui Dumnezeu şi spunând: ''S-a împlinit timpul şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape: convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie''» (Mc 1, 15). «Spre a împlini voinţa Tatălui, Cristos a pus început Împărăţiei cerurilor pe pământ [749].» Or, voinţa Tatălui este «să-i înalţe pe oameni la participarea la viaţa dumnezeiască [750]». El face aceasta adunând pe toţi oamenii în jurul Fiului său, Isus Cristos. Această adunare este Biserica, ce «constituie pe pământ sămânţa şi începutul Împărăţiei» lui Dumnezeu [751].

542.    Cristos este în centrul acestei adunări a oamenilor în «familia lui Dumnezeu». El îi cheamă în jurul său prin cuvânt, prin «semnele» sale care arată Împărăţia lui Dumnezeu, prin trimiterea ucenicilor. El va realiza venirea Împărăţiei, mai ales prin marele mister al Paştelui său: moartea pe Cruce şi Învierea sa. «Iar Eu, când voi fi ridicat de la pământ, îi voi atrage pe toţi la Mine» (In 12, 32). La această unire cu Cristos sunt chemaţi toţi oamenii [752].

Vestirea Împărăţiei lui Dumnezeu

543.    Toţi oamenii sunt chemaţi să intre în Împărăţie. Vestită în primul rând fiilor lui Israel [753], această Împărăţie mesianică este destinată să primească pe oamenii din toate neamurile [754]. Pentru a ajunge la ea, trebuie să primeşti cuvântul lui Isus:

544.    Împărăţia aparţine celor săraci şi celor mici, adică celor care au primit-o cu o inimă smerită. Isus este trimis «să ducă Vestea cea Bună săracilor» (Lc 4, 18) [756]. El îi numeşte fericiţi căci «a lor este Împărăţia cerurilor» (Mt 5, 3); «celor mici» a binevoit Tatăl să le descopere ceea ce rămâne ascuns pentru cei înţelepţi şi iscusiţi [757]. De la iesle şi până la Cruce, Isus împărtăşeşte viaţa celor săraci: cunoaşte foamea [758], setea [759] şi lipsurile [760]. Mai mult, El se identifică cu săracii de toate felurile şi face din iubirea activă faţă de ei condiţie pentru intrarea în Împărăţia sa [761].

545.    Isus îi cheamă la masă, în Împărăţie, pe păcătoşi: «Nu am venit să-i chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi» (Mc 2, 17) [762]. El îi cheamă la convertire, fără de care nu se poate intra în Împărăţie, dar le arată prin cuvânt şi prin faptă nemărginita îndurare a Tatălui faţă de ei [763], nemăsurata «bucurie din cer pentru un singur păcătos care se converteşte» (Lc 15, 7). Dovada supremă a acestei iubiri va fi jertfirea propriei sale vieţi, «spre iertarea păcatelor» (Mt 26, 28).

546.    Isus cheamă la intrarea în Împărăţie slujindu-se de parabole, trăsătură tipică a învăţăturii sale [764]. Prin ele, El cheamă la ospăţul Împărăţiei [765], dar cere şi o alegere radicală: pentru a dobândi Împărăţia, trebuie să dai tot [766]; cuvintele nu sunt deajuns, trebuie fapte [767]. Parabolele sunt pentru om ca nişte oglinzi: primeşte el oare cuvântul ca un pământ pietros sau ca un pământ bun [768]? Şi ce face cu talanţii primiţi [769]? Isus şi prezenţa Împărăţiei în această lume se află tainic în miezul parabolelor. Trebuie să intri în Împărăţie, adică să devii ucenic al lui Cristos, pentru a «cunoaşte tainele Împărăţiei cerurilor» (Mt 13, 11). Pentru cei care rămân «afară» (Mc 4, 11), totul rămâne enigmatic [770].

Semnele Împărăţiei cerurilor

547.    Isus îşi însoţeşte cuvintele prin numeroase «minuni, fapte de putere şi semne» (Fapte 2, 22). care arată că Împărăţia este prezentă în El. Ele atestă că Isus este Mesia cel prevestit [771].

548.    Semnele împlinite de Isus dau mărturie că Tatăl este Cel ce l-a trimis [772]. Ele cheamă la credinţă în El [773]. Celor care i se adresează cu credinţă, le dăruieşte ceea ce-i cer [774]. Atunci minunile întăresc credinţa în Cel care săvârşeşte lucrările Tatălui său: ele dau mărturie că El este Fiul lui Dumnezeu [775]. Dar ele pot fi şi «prilej de poticnire» (Mt 11, 6). Ele nu sunt menite a satisface curiozitatea şi dorinţele după ceva magic. Cu toate minunile sale atât de evidente, Isus este respins de unii [776]; ba chiar este acuzat că lucrează prin diavoli (Cf. Mc 3, 22).

549.    Eliberând pe unii oameni de relele pământeşti, de foame [777], de nedreptate [778], de boală şi de moarte [779], Isus a săvârşit semne mesianice; totuşi, El nu a venit pentru a înlătura toate relele de pe acest pământ [780], ci pentru a-i elibera pe oameni de robia cea mai grea, aceea a păcatului [781], care îi împiedică în chemarea lor de fii ai lui Dumnezeu şi care este cauza tuturor aservirilor omeneşti.

550.    Venirea Împărăţiei lui Dumnezeu este înfrângerea Împărăţiei Satanei [782]: «Dacă prin Duhul lui Dumnezeu îi alung pe diavoli, înseamnă că a sosit pentru voi Împărăţia lui Dumnezeu» (Mt 12, 28). Exorcismele lui Isus îi eliberează pe unii oameni de sub puterea diavolilor [783]. Ele anticipează marea victorie a lui Isus asupra «principelui lumii acesteia» (In 12, 31). Împărăţia lui Dumnezeu va fi definitiv stabilită prin Crucea lui Cristos: «Regnavit a ligno Deus. - Dumnezeu a domnit de pe Lemn [784]».

«Cheile Împărăţiei»

551.    Chiar de la începutul vieţii sale publice, Isus a ales doisprezece bărbaţi, ca să fie cu El şi să participe la misiunea sa [785]. El îi face părtaşi de autoritatea sa şi îi trimite «să vestească Împărăţia lui Dumnezeu şi să vindece» (Lc 9, 2). Ei rămân pentru totdeauna asociaţi la Împărăţia lui Cristos, căci El conduce Biserica prin ei:

552.    În colegiul celor Doisprezece, Simon Petru ocupă primul loc [786]. Isus i-a încredinţat o misiune unică. Datorită unei revelaţii venind de la Tatăl, Petru mărturisise: «Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului celui Viu». Domnul îi declarase atunci: «Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea şi porţile Iadului nu o vor birui» (Mt 16, 18). Cristos, «Piatra cea vie» (1 Pt 2, 4), asigură Bisericii sale clădite pe Petru victoria asupra puterilor morţii. Petru, pentru credinţa mărturisită de el, va rămâne stânca de neclintit a Bisericii. El va avea misiunea de a feri această credinţă de orice slăbiciune şi de a-i întări în ea pe fraţii săi [787].

553.    Isus i-a încredinţat lui Petru o autoritate specifică: «Ţie îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor: orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri» (Mt 16, 19). «Puterea cheilor» desemnează autoritatea de a conduce casa lui Dumnezeu, care este Biserica. Isus, «Bunul Păstor» (In 10, 11), a confirmat această misiune după Învierea sa: «Paşte oile mele» (In 21, 15-17). Puterea de a «lega» şi de a «dezlega» indică autoritatea de a ierta păcatele, de a rosti judecăţi în materie de doctrină şi de a lua hotărâri cu caracter disciplinar în Biserică. Isus a încredinţat această autoritate Bisericii prin slujirea apostolilor [788] şi îndeosebi a lui Petru, singurul căruia i-a încredinţat în mod explicit cheile Împărăţiei.

O anticipare a Împărăţiei: Schimbarea la Faţă

554.    Începând din ziua în care Petru a mărturisit că Isus este Cristos, Fiul Dumnezeului celui Viu, Învăţătorul «a început să le arate ucenicilor săi că El trebuia să meargă la Ierusalim şi acolo să sufere,(...) să fie dat morţii şi a treia zi să învie» (Mt 16, 21). Petru refuză această înştiinţare [789], iar ceilalţi nici măcar nu o înţeleg [790]. În contextul acesta se situează episodul misterios al Schimbării la Faţă a lui Isus [791], pe un munte înalt, în faţa a trei martori aleşi de El: Petru, Iacob şi Ioan. Faţa şi veşmintele lui Isus străfulgeră de lumină, Moise şi Ilie se arată, «vorbindu-i despre plecarea sa pe care urma să o săvârşească la Ierusalim» (Lc 9, 31). Un nor îi acoperă şi un glas din cer rosteşte: «Acesta este Fiul meu, pe care l-am ales: pe El să-l ascultaţi» (Lc 9, 35).

555.    Timp de o clipă, Isus îşi arată gloria divină, confirmând astfel mărturisirea lui Petru. El arată şi că, pentru «a intra în gloria sa» (Lc 24, 26), trebuie să treacă prin Cruce la Ierusalim. Moise şi Ilie contemplaseră Gloria lui Dumnezeu pe munte; Legea şi Profeţii vestiseră suferinţele lui Mesia [792]. Patima lui Isus este într-adevăr voinţa lui Dumnezeu: Fiul lucrează ca Slujitor al lui Dumnezeu [793]. Norul arată prezenţa Sfântului Duh: «Tota Trinitas apparuit: Pater in voce; Filius in homine; Spiritus in nube clara. - Toată Treimea s-a arătat: Tatăl în glas, Fiul în om, Duhul în norul luminos [794]»:

556.    În pragul vieţii sale publice: Botezul; în pragul Paştelui: Schimbarea la Faţă. Prin Botezul lui Isus «declaratum fuit mysterium primae regenerationis - s-a arătat misterul primei renaşteri»: Botezul nostru; Schimbarea la Faţă este «sacramentum secundae regenerationis - sacramentul celei de-a doua renaşteri»: învierea noastră [796]. Încă de acum, participăm la Învierea Domnului prin Duhul Sfânt care lucrează în Sacramentele Trupului lui Cristos. Schimbarea la Faţă ne dă o pregustare a venirii lui Cristos în glorie, «care va transfigura trupul smereniei noastre făcându-l asemenea trupului măririi sale» (Fil 3, 21). Dar ea ne aminteşte şi că «trebuie să trecem prin multe strâmtorări ca să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu» (Fapte 14, 22):

Urcarea lui Isus la Ierusalim

557.    «Şi când i s-au împlinit zilele suirii sale, Isus şi-a întărit faţa ca să meargă la Ierusalim» (Lc 9, 51) [799]. Prin această hotărâre, El arăta că se suie la Ierusalim pregătit să moară acolo. În trei rânduri, El îşi vestise Patima şi Învierea [800]. Îndreptându-se spre Ierusalim, El spune: «Nu se cuvine ca un proroc să piară afară din Ierusalim» (Lc 13, 33).

558.    Isus aminteşte de martiriul profeţilor care fuseseră ucişi în Ierusalim [801]. Cu toate acestea, El stăruie să cheme Ierusalimul să se strângă în jurul lui: «De câte ori am vrut să-i adun pe fiii tăi, aşa cum găina îşi strânge puii sub aripi, şi voi n-aţi vrut» (Mt 23, 37b). Când Ierusalimul se iveşte în zare, Isus plânge asupra lui şi îşi exprimă încă o dată dorinţa inimii: «O, dacă ai fi înţeles şi tu în ziua aceasta cele spre pacea ta! Dar acum, au rămas ascunse ochilor tăi!» (Lc 19, 41-42).

559.    Cum îl va întâmpina Ierusalimul pe Mesia? Isus, care se ferise întotdeauna de încercările poporului de a-l face rege [802], îşi alege momentul şi îşi pregăteşte intrarea mesianică în oraşul lui «David, tatăl său» (Lc 1, 32) [803]. Este aclamat ca fiul lui David, cel ce aduce mântuirea (Osana înseamnă «mântuieşte!», «dă mântuire!»). Căci «Regele măririi» (Ps 24, 7-10) intră în Oraşul său «călare pe mânzul asinei» (Zah 9, 9): El nu cucereşte pe Fiica Sionului, prefigurarea Bisericii sale, nici prin viclenie, nici prin violenţă, ci prin umilinţa care dă mărturie despre Adevăr [804]. De aceea, supuşii Împărăţiei sale, în acea zi, sunt pruncii [805] şi «săracii lui Dumnezeu», care îl aclamă aşa cum îngerii îl vestiseră păstorilor [806]. Strigătul lor, «Bine este cuvântat cel ce vine în Numele Domnului» (Ps 118, 26), este reluat de Biserică în cântarea Sanctus - «Sfânt» a liturgiei euharistice, ca introducere la memorialul Paştelui Domnului.

560.    Intrarea lui Isus în Ierusalim arată venirea Împărăţiei pe care Regele-Mesia o va împlini prin Paştele Morţii şi Învierii sale. Prin celebrarea ei, în Duminica Floriilor, liturgia Bisericii deschide Săptămâna Mare şi Sfântă.

PE SCURT

Note