CATEHISM

PARAGRAFUL 2. «S-a zămislit de la Duhul Sfânt, s-a născut din Maria Fecioara»

I. S-a zămislit de la Duhul Sfânt…

484.    Buna Vestire făcută Mariei inaugurează «plinirea timpului» (Gal 4, 4), adică împlinirea făgăduinţelor şi a pregătirilor. Maria este chemată să-l zămislească pe Acela în care va locui «în trup plinătatea dumnezeirii» (Col 2, 9). Răspunsul divin la întrebarea ei: «Cum va fi aceasta de vreme ce eu nu cunosc bărbat?» (Lc 1, 34) este dat prin puterea Duhului: «Duhul Sfânt se va coborî peste tine» (Lc 1, 35).

485.    Misiunea Duhului Sfânt este mereu legată de cea a Fiului şi orânduită în vederea ei [621]. Duhul Sfânt e trimis să sfinţească sânul Fecioarei Maria şi să-i dea rodnicie în chip dumnezeiesc, El, «Domnul de viaţă dătător», făcând-o să-l zămislească pe Fiul veşnic al Tatălui într-o fire omenească luată dintr-a ei.

486.    Fiul unul-născut al Tatălui fiind zămislit ca om în sânul Fecioarei Maria, este «Cristos», adică Cel uns de Duhul Sfânt [622], încă de la începutul existenţei sale omeneşti, chiar dacă manifestarea sa nu are loc decât progresiv: păstorilor [623], magilor [624], lui Ioan Botezătorul [625], ucenicilor [626]. Toată viaţa lui Isus Cristos va manifesta deci «cum Dumnezeu l-a uns cu Duh Sfânt şi cu putere» (Fapte 10, 38).

II. ... s-a născut din Maria Fecioara

487.    Ceea ce credinţa catolică afirmă despre Maria se întemeiază pe ceea ce ea afirmă despre Cristos, dar ceea ce învaţă ea despre Maria luminează la rându-i conţinutul credinţei în Cristos.

Predestinarea Mariei

488.    «Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său» (Gal 4, 4), dar, pentru a-i «întocmi un trup [627]», El a voit libera cooperare a unei făpturi. De aceea, din veşnicie Dumnezeu a ales să fie Mama Fiului său o fiică a lui Israel, o tânără evreică din Nazaretul Galileei, «o fecioară logodită cu un bărbat numit Iosif, din casa lui David, iar numele fecioarei era Maria» (Lc 1, 26-27):

489.    De-a lungul Vechiului Legământ, misiunea Mariei a fost pregătită de aceea a femeilor sfinte. La început este Eva: în ciuda neascultării ei, primeşte făgăduinţa unei descendenţe care-l va învinge pe cel Viclean [629] şi pe aceea de a fi mamă a tuturor celor vii [630]. În virtutea acestei făgăduinţe Sara zămisleşte un fiu, în ciuda vârstei sale înaintate [631]. Împotriva oricărei aşteptări omeneşti, Dumnezeu alege ceea ce era considerat neputincios şi slab [632] pentru a-şi arăta fidelitatea faţă de făgăduinţă: Ana, mama lui Samuel [633], Debora, Ruth, Iudita şi Estera şi multe alte femei. Maria «se află în fruntea celor smeriţi şi săraci ai Domnului care nădăjduiesc de la El cu încredere mântuirea şi o primesc. Cu ea, fiica Sionului prin excelenţă, după îndelunga aşteptare a făgăduinţei, se împlinesc timpurile şi se instaurează noua economie [634]».

Neprihănita Zămislire

490.    Pentru a fi Mama Mântuitorului, Maria «a fost înzestrată de Dumnezeu cu daruri vrednice de o asemenea menire [635]». Îngerul Gabriel, în momentul Buneivestiri, o salută ca «plină de har» (Lc 1, 28). Într-adevăr, pentru a-şi putea da consimţământul liber al credinţei la vestirea chemării ei, trebuia să fie întru totul purtată de harul lui Dumnezeu.

491.    De-a lungul secolelor Biserica a înţeles că Maria, «cea plină de har» de la Dumnezeu (Lc 1, 28), fusese răscumpărată încă de la zămislirea ei. Acest lucru îl mărturiseşte dogma Neprihănitei Zămisliri, proclamată de Papa Pius al IX-lea în 1854:

492.    Această «strălucire a unei sfinţenii unice» cu care este «împodobită din primul moment al zămislirii sale [637]» îi vine în întregime de la Cristos: ea a fost «răscumpărată în mod eminent în vederea meritelor Fiului ei [638]. Mai mult decât pe oricare altă persoană creată, Tatăl «a binecuvântat-o cu toată binecuvântarea spirituală în ceruri, întru Cristos» (Ef 1, 3). «A ales-o în El înainte de întemeierea lumii, pentru a fi sfântă şi neprihănită în faţa lui, în iubire [639]».

493.    Părinţii tradiţiei orientale o numesc pe Maica lui Dumnezeu «cea Preasfântă» (Panaghia) şi o celebrează ca «neatinsă de vreo prihană a păcatului, fiind plăsmuită de Duhul Sfânt ca o făptură nouă [640]». Prin harul lui Dumnezeu, Maria a rămas curată de orice păcat personal în toată viaţa sa.

«Fie mie după cuvântul tău...»

494.    La vestea că-l va naşte pe «Fiul Celui Preaînalt» fără să cunoască bărbat, prin «puterea Duhului Sfânt» (Lc 1, 28-37), Maria a răspuns prin «ascultarea credinţei» (Rom 1, 5), convinsă că «la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă»: «Iată slujitoarea Domnului; fie mie după cuvântul tău» (Lc 1, 37-38). Astfel, dându-şi consimţământul la cuvântul lui Dumnezeu, «Maria devine Mama lui Isus şi, îmbrăţişând din toată inima, fără a fi împiedicată de vreun păcat, voinţa mântuitoare a lui Dumnezeu, s-a oferit total pe sine (...) persoanei şi lucrării Fiului său, punându-se în slujba misterului Răscumpărării, în dependenţă de Cristos şi împreună cu El, prin harul Dumnezeului atotputernic [641]»:

Maternitatea divină a Mariei

495.    Numită în Evanghelii «Mama lui Isus» (In 2, 1; 19, 25) [643], Maria este aclamată, la îndemnul Duhului, încă înainte de naşterea Fiului ei, ca «Maica Domnului meu» (Lc 1, 43). Într-adevăr, cel pe care Maria l-a zămislit ca om de la Duhul Sfânt şi care a devenit într-adevăr Fiul ei după trup nu este altul decât Fiul veşnic al Tatălui, a doua Persoană a Sfintei Treimi. Biserica mărturiseşte că Maria este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu (Theotókos) [644].

Fecioria Mariei

496.    Încă de la primele formulări ale credinţei [645], Biserica a mărturisit că Isus a fost zămislit numai prin puterea Duhului Sfânt în sânul Fecioarei Maria, afirmând şi aspectul trupesc al acestui eveniment: Isus a fost zămislit fără sămânţă, «de la Duhul Sfânt [646]». Părinţii văd în zămislirea feciorelnică semnul că cel care a venit într-o umanitate ca a noastră este într-adevăr Fiul lui Dumnezeu:

497.    Relatările evanghelice [650] consideră zămislirea feciorelnică o lucrare divină ce depăşeşte orice înţelegere şi orice posibilităţi omeneşti [651]: «Ceea ce s-a zămislit în ea vine de la Duhul Sfânt», îi spune Îngerul lui Iosif despre Maria, logodnica lui (Mt 1, 20). Biserica vede în aceasta împlinirea făgăduinţei divine făcute prin profetul Isaia: «Iată, Fecioara va zămisli şi va naşte un fiu» (Is 7, 14), după traducerea greacă din Mt 1, 23.

498.    Tăcerea Evangheliei după Marcu şi a Scrisorilor din Noul Testament despre zămislirea feciorelnică a Mariei a fost uneori motiv de tulburare. S-a putut chiar pune întrebarea dacă nu e vorba aici de legende sau de construcţii teologice fără pretenţie istorică. La acestea trebuie răspuns: credinţa în zămislirea feciorelnică a lui Isus a întâmpinat o vie împotrivire, batjocuri sau neînţelegeri din partea necredincioşilor, evrei sau păgâni [652]: ea nu era motivată de mitologia păgână sau de vreo adaptare la ideile timpului. Sensul acestui eveniment nu este accesibil decât credinţei, care îl vede «în legătura ce uneşte misterele între ele [653]», în ansamblul misterelor lui Cristos, de la Întruparea până la Paştele lui. Sfântul Ignaţiu de Antiohia dă mărturie deja despre această legătură: «principele lumii acesteia n-a cunoscut fecioria şi naşterea Mariei, ca şi moartea Domnului: trei mistere răsunătoare care au fost împlinite în tăcerea lui Dumnezeu» (Eph. 19, 1) [654].

Maria - «pururea Fecioara»

499.    Aprofundarea credinţei în maternitatea virginală a făcut Biserica să mărturisească fecioria reală şi perpetuă a Mariei [655] chiar la naşterea Fiului lui Dumnezeu făcut om [656]. Într-adevăr, naşterea lui Cristos «nu a micşorat, ci a consfinţit integritatea feciorelnică» a Mamei sale [657]. Liturgia Bisericii o celebrează pe Maria ca Aeiparthénos, «pururea Fecioara» [658].

500.    La aceasta se obiectează uneori că Scriptura vorbeşte despre fraţii şi surorile lui Isus [659]. Biserica a înţeles întotdeauna că aceste texte nu desemnau alţi copii ai Fecioarei Maria: într-adevăr, Iacob şi Iosif, «fraţii lui Isus» (Mt 13, 55) sunt fiii unei Marii, «ucenică a lui Cristos [660]», care este desemnată în mod semnificativ ca «cealaltă Marie» (Mt 28, 1). Este vorba de rude apropiate ale lui Isus, după o expresie cunoscută în Vechiul Testament [661].

501.    Isus este Fiul unic al Mariei. Dar maternitatea spirituală a Mariei [662] se extinde la toţi oamenii pe care El a venit să-i mântuiască: «Ea l-a născut pe Fiul pe care Dumnezeu l-a rânduit ''primul născut dintr-o mulţime de fraţi'' (Rom 8, 29), adică dintre credincioşi, la naşterea şi creşterea cărora ea conlucrează cu iubire de mamă [663]».

Maternitatea feciorelnică a Mariei în planul lui Dumnezeu

502.    Privirea credinţei poate descoperi, în legătură cu ansamblul Revelaţiei, motivele tainice pentru care Dumnezeu, în planul său de mântuire, a voit ca Fiul său să se nască dintr-o Fecioară. Aceste motive privesc atât persoana şi misiunea răscumpărătoare a lui Cristos cât şi primirea acestei misiuni de către Maria pentru toţi oamenii:

503.    Fecioria Mariei manifestă iniţiativa absolută a lui Dumnezeu în Întrupare. Isus nu are alt Tată decât pe Dumnezeu [664]. «Firea omenească pe care a luat-o nu l-a îndepărtat niciodată de Tatăl (...); în mod firesc Fiu al Tatălui prin dumnezeirea sa, în mod firesc fiu al mamei sale prin umanitatea sa, dar în mod propriu Fiu al lui Dumnezeu prin amândouă firile sale [665].»

504.    Isus este zămislit de la Sfântul Duh în sânul Fecioarei Maria pentru că El este noul Adam [666] care inaugurează noua creaţie: «Primul om ieşit din pământ este pământesc, însă cel de-al doilea om vine din cer» (1 Cor 15, 47). Firea omenească a lui Cristos este, încă de la zămislirea sa, plină de Duhul Sfânt, căci Dumnezeu «îi dă Duhul fără măsură» (In 3, 34). Iar «din plinătatea lui», Capul omenirii răscumpărate [667], «noi toţi am primit har peste har» (In 1, 16).

505.    Isus, Noul Adam, inaugurează prin zămislirea sa feciorelnică noua naştere, a fiilor adoptivi, în Duhul Sfânt, prin credinţă. «Cum se va face aceasta?» (Lc 1, 34) [668]. Participarea la viaţa divină «nu vine din sânge, nici din voinţă trupească, nici din voinţă bărbătească, ci de la Dumnezeu» (In 1, 13). Primirea acestei vieţi este feciorelnică, fiindcă ea este în întregime dată omului de Duhul Sfânt. Sensul de «logodnă» al chemării omului în relaţie cu Dumnezeu [669] este perfect împlinit în maternitatea feciorelnică a Mariei.

506.    Maria este fecioară pentru că virginitatea ei este semnul credinţei ei «pe care nici o îndoială nu o tulbură [670]» şi al dăruirii ei neîmpărţite faţă de voinţa lui Dumnezeu [671]. Credinţa sa îi dă să devină Maica Mântuitorului: «Beatior est Maria percipiendo fidem Christi quam concipiendo carnem Christi. - Mai fericită e Maria pentru că a primit credinţa lui Cristos decât pentru că a zămislit trupul lui Cristos [672]».

507.    Maria este în acelaşi timp Fecioară şi Mamă pentru că ea este figura şi cea mai desăvârşită realizare a Bisericii [673]. «Prin primirea cu credinţă a Cuvântului lui Dumnezeu, Biserica devine şi ea Mamă: prin predicare şi Botez naşte la o viaţă nouă şi nepieritoare pe fiii zămisliţi de la Duhul Sfânt şi născuţi din Dumnezeu. Ea este şi Fecioara care păzeşte neatinsă şi curată credinţa faţă de Mirele ei [674]».

PE SCURT

Note