CATEHISM

ARTICOLUL 2
«Şi în Isus Cristos, Fiul său unic, Domnul nostru»

I. Isus

430.    Isus înseamnă în ebraică: «Dumnezeu mântuieşte». La Bunavestire, îngerul Gabriel îi dă ca nume propriu numele de Isus, care exprimă în acelaşi timp şi identitatea şi misiunea lui [519]. Pentru că «numai Dumnezeu poate ierta păcatele» (Mc 2, 7), El este cel care, în Isus, Fiul său veşnic făcut om, «va mântui poporul său de păcatele lui (Mt 1, 21)». În Isus, Dumnezeu recapitulează astfel toată istoria mântuirii oamenilor.

431.    În istoria mântuirii, Dumnezeu nu s-a mulţumit să-l mântuiască pe Israel din «casa robiei» (Dt 5, 6) scoţându-l din Egipt. Îl mântuieşte şi de păcatul său. Deoarece păcatul este totdeauna o jignire adusă lui Dumnezeu [520], numai El îl poate dezlega [521]. De aceea Israel, devenind tot mai conştient de universalitatea păcatului, nu va mai putea să caute mântuirea decât în invocarea numelui lui Dumnezeu Răscumpărătorul [522].

432.    Numele de Isus înseamnă că numele lui Dumnezeu însuşi este prezent în persoana Fiului [523] său făcut om pentru răscumpărarea universală şi definitivă din păcate. Este numele divin care singur aduce mântuirea [524], şi de acum înainte poate fi invocat de toţi pentru că, prin Întrupare, s-a unit cu toţi oamenii [525] astfel încât «nu este un alt nume dat oamenilor sub cer prin care să putem fi mântuiţi» (Fapte 4, 12) [526].

433.    Numele lui Dumnezeu Mântuitorul era invocat o singură dată pe an de către marele preot pentru ispăşirea păcatelor lui Israel, când stropea propiţiatoriul din Sfânta Sfintelor cu sângele jertfei [527]. Propiţiatoriul era locul prezenţei lui Dumnezeu [528]. Când Sfântul Paul spune despre Isus că «Dumnezeu l-a rânduit să fie propiţiatoriu prin propriul său sânge» (Rom 3, 25), el vrea să spună că, în umanitatea lui, «Dumnezeu era cel care, în Cristos, împăca lumea cu sine» (2 Cor 5, 19).

434.    Învierea lui Isus preamăreşte numele lui Dumnezeu Mântuitorul [529] pentru că, de acum înainte, numele lui Isus este cel care manifestă din plin puterea supremă a «numelui mai presus de orice nume» (Fil 2, 9-10). Duhurile rele se tem de numele lui [530] şi în numele lui ucenicii lui Isus fac minuni [531], pentru că tot ce îi cer Tatălui în numele lui, acesta le dă (In 15, 16).

435.    Numele lui Isus este în inima rugăciunii creştine. Toate rugăciunile liturgice se termină prin formula «prin Isus Cristos, Domnul nostru». «Bucură-te Marie» culminează în «binecuvântat este rodul trupului tău, Isus». Rugăciunea inimii obişnuită la orientali, numită «rugăciunea lui Isus», spune: «Doamne Isuse Cristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul.» Mulţi creştini (ca Ioana d'Arc) mor cu numele lui Isus pe buze.

II. Cristos

436.    Cristos vine din traducerea grecească a termenului ebraic «Mesia» care înseamnă «uns». El nu devine numele propriu al lui Isus decât pentru că El îndeplineşte desăvârşit misiunea divină pe care o semnifică acest cuvânt. În Israel erau unşi în numele lui Dumnezeu cei care îi erau consacraţi pentru o misiune ce venea de la El. Era cazul regilor [532], al preoţilor [533] şi, rareori, al profeţilor [534]. Trebuia să fie, prin excelenţă, cazul lui Mesia pe care Dumnezeu îl va trimite pentru a instaura definitiv Împărăţia sa [535]. Trebuia ca Mesia să fie uns de Duhul Domnului [536], în acelaşi timp ca rege şi ca preot [537] dar şi ca profet [538]. Isus a împlinit speranţa mesianică a lui Israel în tripla sa funcţie de preot, profet şi rege.

437.    Îngerul a vestit păstorilor naşterea lui Isus ca pe aceea a lui Mesia făgăduit lui Israel: «Vi s-a născut astăzi, în oraşul lui David, un Mântuitor care este Cristos Domnul» (Lc 2, 11). De la început El este «cel pe care Tatăl l-a consacrat şi l-a trimis în lume (In 10, 36), zămislit ca «sfânt» (Lc 1, 35) în sânul feciorelnic al Mariei. Iosif a fost chemat de Dumnezeu «să o ia la sine pe Maria, soţia sa» care purta «ceea ce a fost zămislit în ea de Duhul Sfânt» (Mt 1, 20) pentru ca Isus «care se numeşte Cristos» să se nască din soţia lui Iosif în descendenţa mesianică a lui David (Mt 1, 16) [539].

438.    Consacrarea mesianică a lui Isus arată misiunea lui divină. «De altfel, este ceea ce indică însuşi numele lui, pentru că în numele lui Cristos este subînţeles Cel care l-a uns, Cel care a fost uns şi însăşi ungerea cu care a fost uns: Cel care a uns este Tatăl, Cel care a fost uns este Fiul, şi a fost uns în Duhul, care este ungerea [540].» Consacrarea lui mesianică veşnică s-a revelat în timpul vieţii lui pământeşti la botezul dat de Ioan când «Dumnezeu l-a uns cu Duh Sfânt şi cu putere» (Fapte 10, 38) «spre a se arăta lui Israel» (In 1, 31) ca Mesia. Faptele şi cuvintele lui îl vor face cunoscut ca «sfântul lui Dumnezeu» (Mc 1, 24; In 6, 69; Fapte 3, 14).

439.    Mulţi iudei şi chiar unii păgâni care le împărtăşeau speranţa au recunoscut în Isus trăsăturile fundamentale ale «Fiului lui David» mesianic, făgăduit de Dumnezeu lui Israel [541]. Isus a acceptat titlul de Mesia la care avea dreptul [542], dar nu fără rezerve, pentru că acesta era înţeles de o parte dintre contemporanii săi într-o concepţie prea omenească [543], esenţialmente politică [544].

440.    Isus a primit mărturisirea de credinţă a lui Petru care îl recunoştea ca Mesia, vestind apropiata pătimire a Fiului Omului [545]. El a dezvăluit astfel conţinutul autentic al regalităţii sale mesianice în acelaşi timp în identitatea transcendentă a Fiului Omului «care a coborât din cer» (In 3, 13) [546] precum şi în misiunea sa mântuitoare ca Slujitor care suferă: «Fiul Omului nu a venit să fie slujit, ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi» (Mt 20, 28) [547]. De aceea, adevăratul sens al regalităţii lui s-a manifestat numai de la înălţimea Crucii [548]. Numai după Înviere regalitatea lui mesianică va putea fi proclamată de Petru în faţa Poporului lui Dumnezeu: «Să ştie cu siguranţă toată casa lui Israel că Dumnezeu l-a făcut Domn şi Cristos pe acest Isus pe care voi l-aţi răstignit» (Fapte 2, 36).

III. Fiul lui Dumnezeu unul-născut

441.    În Vechiul Testament, titlul de Fiu al lui Dumnezeu este dat îngerilor [549], poporului ales [550], fiilor lui Israel [551] şi regilor lor [552]. În aceste cazuri, el înseamnă o înfiere care stabileşte între Dumnezeu şi creatura sa relaţii de o intimitate deosebită. Când Regele-Mesia făgăduit este numit «fiu al lui Dumnezeu [553]» aceasta, după sensul literal al textului, nu înseamnă neapărat că El ar fi mai mult decât un om. Cei care l-au numit astfel pe Isus ca Mesia lui Israel [554] poate că nu au vrut să spună mai mult [555].

442.    Nu e acelaşi lucru cu Petru când mărturiseşte că Isus este «Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu» (Mt 16, 16), pentru că Isus răspunde solemn: «Nu trupul şi sângele ţi-au descoperit aceasta, ci Tatăl meu care este în ceruri» (Mt 16, 17). În paralel, Paul, vorbind despre convertirea lui pe drumul Damascului, va spune: «Cel care m-a pus de-o parte din pântecele mamei mele şi m-a chemat prin harul său a găsit cu cale să descopere în mine pe Fiul său ca să-l vestesc între neamuri (Gal 1, 15-16)». «Numaidecât a început să-l predice pe Isus în sinagogi, spunând că El este Fiul lui Dumnezeu» (Fapte 9, 20). Acesta va fi de la început [556] centrul credinţei apostolice [557] mărturisită mai întâi de Petru ca temelie a Bisericii [558].

443.    Dacă Petru a putut recunoaşte caracterul transcendent al filiaţiei divine a lui Isus-Mesia, este pentru că acesta l-a lăsat să se înţeleagă limpede. În faţa Sinedriului, la întrebarea acuzatorilor săi: «Deci tu eşti Fiul lui Dumnezeu?», Isus a răspuns: «Bine spuneţi, Eu sunt» (Lc 22, 70) [559]. Deja cu mult înainte, se desemnase pe sine ca «Fiul» care îl cunoaşte pe Tatăl [560], care este deosebit de «slujitorii» pe care Dumnezeu i-a trimis înainte poporului său [561], superior chiar şi îngerilor [562]. El a deosebit propria sa filiaţie de cea a ucenicilor săi nespunând niciodată «Tatăl nostru» [563] decât pentru a le porunci: «Voi să vă rugaţi astfel: Tatăl nostru» (Mt 6, 9); şi a subliniat această distincţie: «Tatăl Meu şi Tatăl vostru» (In 20, 17).

444.    Evangheliile vorbesc în două momente solemne, Botezul şi Schimbarea la faţă a lui Cristos, despre glasul Tatălui care Îl desemnează ca «Fiul său preaiubit» [564]. Isus se numeşte pe sine «Fiul unul-născut al lui Dumnezeu» (In 3, 16) şi îşi afirmă prin acest titlu preexistenţa veşnică [565]. El cere credinţa în numele «Fiului unul-născut al lui Dumnezeu» (In 3, 18). Această mărturisire creştină apare deja în exclamaţia centurionului în faţa lui Isus răstignit pe Cruce: «Cu adevărat, acest om era Fiul lui Dumnezeu» (Mc 15, 39). Doar în misterul pascal credinciosul poate să dea titlului de «Fiu al lui Dumnezeu» semnificaţia definitivă.

445.    După Înviere, filiaţia divină apare în puterea umanităţii sale glorificate: El a fost «statornicit Fiu al lui Dumnezeu cu putere, după Duhul sfinţeniei, prin Învierea sa din morţi (Rom 1, 4) [566].» Apostolii vor putea să mărturisească: «Noi am văzut mărirea lui, mărirea Celui Unul-născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr» (In 1, 14).

IV. Domnul

446.    În traducerea grecească a cărţilor Vechiului Testament, numele inefabil sub care Dumnezeu s-a revelat lui Moise [567], YHWH, este redat prin Kyrios («Domn»). De atunci, Domnul devine numele cel mai obişnuit pentru a desemna însăşi divinitatea Dumnezeului lui Israel. Noul Testament foloseşte în acest sens forte titlul de «Domnul» pentru Tatăl, dar, şi aceasta este noutatea, şi pentru Isus, recunoscut astfel şi El ca Dumnezeu [568].

447.    Isus însuşi îşi atribuie în mod voalat acest titlu atunci când discută cu fariseii despre sensul Psalmului 110 [569], dar şi în mod explicit, adresându-se apostolilor săi [570]. De-a lungul vieţii sale publice, gesturile de dominare asupra naturii, a bolilor, a demonilor, a morţii şi a păcatului demonstrează suveranitatea sa divină.

448.    Foarte des în Evanghelii, unii oameni se adresează lui Isus numindu-l «Doamne». Acest titlu aduce mărturie despre respectul şi încrederea celor care se apropie de Isus aşteptând de la El ajutor şi vindecare [571]. Sub inspiraţia Duhului Sfânt, el exprimă recunoaşterea misterului divin al lui Isus [572]. În întâlnirea cu Isus înviat, devine adoraţie: «Domnul meu şi Dumnezeul meu!» (In 20, 28). Capătă atunci o conotaţie de iubire şi de afecţiune care va rămâne caracteristică tradiţiei creştine: «Este Domnul!» (In 21, 7).

449.    Atribuindu-i lui Isus titlul divin de Domn, primele mărturisiri de credinţă ale Bisericii afirmă, încă de la început [573], că puterea, cinstea şi mărirea datorate lui Dumnezeu Tatăl i se cuvin şi lui Isus [574] pentru că El este «din fire Dumnezeu» (Fil 2, 6) şi că Tatăl a arătat această suveranitate a lui Isus înviindu-l din morţi şi înălţându-l în slava sa [575].

450.    De la începutul istoriei creştine, afirmarea domniei lui Isus asupra lumii şi asupra istoriei [576] înseamnă şi recunoaşterea faptului că omul nu trebuie să-şi supună libertatea personală, în mod absolut, nici unei puteri pământeşti, ci numai lui Dumnezeu Tatăl şi Domnului Isus Cristos: Cezarul nu este «Domnul [577]». «Biserica crede (...) că în Domnul şi Învăţătorul său se află cheia, centrul şi scopul întregii istorii umane [578]».

451.    Rugăciunea creştină este marcată de titlul «Domnul», fie că este vorba de invitaţia la rugăciune «Domnul să fie cu voi», fie de încheierea rugăciunii «prin Isus Cristos, Domnul nostru» sau de strigătul plin de încredere şi speranţă: Maran atha («Domnul vine!») sau Marana tha («Vino, Doamne!») (1 Cor 16, 22); «Amin, vino, Doamne Isuse!» (Ap 22, 20).

PE SCURT

Note