CATEHISM

PARAGRAFUL 7. Căderea

385.    Dumnezeu este nesfârşit de bun şi toate lucrările lui sunt bune. Totuşi, nimeni nu este ocolit de experienţa suferinţei, a relelor prezente în natură - care apar în legătură cu limitele proprii creaturilor - şi mai ales de problema răului moral. De unde vine răul? «Quaerebam unde malum et non erat exitus - Căutam de unde vine răul, dar nu găseam răspunsul», spune Sfântul Augustin [459], iar căutarea sa dureroasă nu va găsi ieşire decât în convertirea la Dumnezeul cel viu. Căci «misterul fărădelegii» (2 Tes 2, 7) se limpezeşte doar la lumina «misterului pietăţii» (1 Tim 3, 16). Revelaţia iubirii divine în Cristos a manifestat în acelaşi timp înmulţirea răului şi prisosirea harului [460]. E necesar, deci, să privim problema originii răului cu ochii credinţei aţintiţi asupra Celui care este unicul Biruitor al răului [461].

I. Acolo unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul

Realitatea păcatului

386.    Păcatul este prezent în istoria omului: ar fi zadarnic să încercăm a-l ignora sau a da acestei sumbre realităţi alte nume. Pentru a încerca să înţelegem ce este păcatul, trebuie să recunoaştem mai întâi legătura profundă a omului cu Dumnezeu, căci în afara acestei relaţii răul păcatului nu poate fi demascat în adevărata sa identitate de refuz şi împotrivire faţă de Dumnezeu, deşi el continuă să apese asupra vieţii omului şi asupra istoriei.

387.    Realitatea păcatului, în mod deosebit a păcatului originar, se clarifică numai la lumina Revelaţiei divine. Fără cunoaşterea pe care această Revelaţie ne-o oferă despre Dumnezeu, nu putem recunoaşte cu claritate păcatul şi suntem tentaţi să-l explicăm doar ca un defect de creştere, ca o slăbiciune psihologică, o eroare, consecinţa necesară a unei structuri sociale inadecvate etc. Numai prin cunoaşterea planului lui Dumnezeu în privinţa omului înţelegem că păcatul înseamnă o abuzare de libertatea pe care Dumnezeu o dăruieşte persoanelor create ca să-l poată iubi pe El şi să se iubească între ele.

Păcatul strămoşesc - un adevăr esenţial de credinţă

388.    O dată cu evoluţia Revelaţiei, se clarifică şi realitatea păcatului. Deşi Poporul lui Dumnezeu din Vechiul Testament a abordat suferinţa condiţiei umane în lumina istoriei căderii relatate în Geneză, el nu putea ajunge la semnificaţia ultimă a acestei istorii, care se descoperă doar la lumina Morţii şi Învierii lui Isus Cristos [462]. Ca să-l recunoaştem pe Adam ca izvor al păcatului, trebuie să-l cunoaştem pe Cristos ca izvor al harului. Duhul Sfânt Paracletul, trimis de Cristos cel înviat, a venit «să vădească lumea de păcat» (In 16, 8), revelându-l pe Cel care îi este Răscumpărătorul.

389.    Doctrina păcatului originar este - să spunem - «reversul» Veştii celei Bune că Isus este Mântuitorul tuturor oamenilor, că toţi au nevoie de mântuire şi că, datorită lui Cristos, mântuirea este oferită tuturor oamenilor. Biserica, având gândul lui Cristos [463], ştie că nu se poate ataca revelaţia păcatului strămoşesc fără a atenta la Misterul lui Cristos.

Pentru a citi istorisirea căderii

390.    Istorisirea căderii (Gen 3) foloseşte un limbaj metaforic, însă ea ilustrează un eveniment primordial, un fapt care a avut loc la începutul istoriei omului [464]. Revelaţia ne dă certitudinea de credinţă că întreaga istorie umană este marcată de greşeala originară liber comisă de primii noştri părinţi [465].

II. Căderea îngerilor

391.    În spatele opţiunii de neascultare a primilor noştri părinţi, se află o voce înşelătoare, ostilă lui Dumnezeu [466], care, din invidie, îi aruncă în moarte [467]. Scriptura şi Tradiţia Bisericii văd în această fiinţă un înger decăzut, numit Satana sau Diavolul [468]. Biserica învaţă că la început el a fost un înger bun, creat de Dumnezeu. «Diabolus enim et alii daemones a Deo quidem natura creati sunt boni, sed ipsi per se facti sunt mali. - Diavolul şi ceilalţi demoni au fost creaţi de Dumnezeu din fire buni, dar ei singuri s-au făcut răi [469].»

392.    Scriptura vorbeşte de un păcat al acestor îngeri [470]. Această «cădere» constă în faptul că, prin alegere liberă, aceste spirite create l-au refuzat în chip radical şi irevocabil pe Dumnezeu şi Împărăţia lui. Un reflex al acestei răzvrătiri îl întâlnim în cuvintele ispititorului către primii noştri părinţi: «Veţi fi ca Dumnezeu» (Gen 3, 5). Diavolul este «cel care de la început păcătuieşte» (1 In 3, 8), «tatăl minciunii» (In 8, 44).

393.    Faptul că păcatul lor nu poate fi iertat se datorează caracterului irevocabil al opţiunii îngerilor şi nu unei carenţe a nesfârşitei îndurări divine. «După cădere, nu există căinţă pentru ei, aşa cum nici pentru oameni nu există căinţă după moarte [471].»

394.    Scriptura atestă influenţa nefastă a celui pe care Isus îl numeşte «ucigaş de oameni de la început» (In 8, 44) şi care a căutat chiar să-l întoarcă pe Isus de la misiunea primită de la Tatăl [472]. «Pentru aceasta s-a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să strice lucrările diavolului» (1 In 3, 8). Dintre aceste lucrări, cea mai gravă în urmări a fost ademenirea mincinoasă care l-a determinat pe om să nu se supună lui Dumnezeu.

395.    Puterea Satanei nu este totuşi infinită. El nu e decât o creatură, puternică prin faptul că este spirit pur, dar totuşi o creatură: nu poate împiedica edificarea Împărăţiei lui Dumnezeu. Chiar dacă Satana acţionează în lume din ură împotriva lui Dumnezeu şi a Împărăţiei lui în Isus Cristos, iar acţiunea sa provoacă serioase pagube - de natură spirituală şi, indirect, şi de natură fizică - pentru orice om şi pentru societate, această acţiune este îngăduită de Providenţa divină care cârmuieşte istoria omului şi a lumii cu putere şi blândeţe. Faptul că Dumnezeu îngăduie acţiunea diavolului este un mare mister, însă «noi ştim că Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor care îl iubesc» (Rom 8, 28).

III. Păcatul strămoşesc

Punerea la încercare a libertăţii

396.    Dumnezeu l-a creat pe om după chipul său şi l-a statornicit în prietenia sa. Făptură spirituală, omul nu poate trăi această prietenie decât sub forma supunerii de bunăvoie faţă de Dumnezeu. Acest lucru îl exprimă interdicţia pentru om de a mânca din pomul cunoaşterii binelui şi răului, «căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri» (Gen 2, 17). «Pomul cunoaşterii binelui şi răului» (Gen 2, 17) evocă în chip simbolic graniţa de netrecut pe care omul, în calitate de creatură, trebuie să o recunoască în mod liber şi să o respecte cu încredere. Omul depinde de Creator; el este supus legilor creaţiei şi normelor morale care reglementează folosirea libertăţii.

Cel dintâi păcat al omului

397.    Omul, ispitit de diavol, a lăsat să se stingă în inima sa încrederea faţă de Creatorul său [473] şi, abuzând de libertatea proprie, nu s-a supus poruncii lui Dumnezeu. În aceasta a constat cel dintâi păcat al omului [474]. Ca urmare, orice păcat va fi o nesupunere faţă de Dumnezeu şi o lipsă de încredere în bunătatea lui.

398.    Prin acest păcat, omul s-a preferat pe sine lui Dumnezeu şi prin aceasta l-a dispreţuit pe Dumnezeu: s-a ales pe sine împotriva lui Dumnezeu, împotriva exigenţelor condiţiei sale de creatură şi, deci, împotriva propriului bine. Creat într-o stare de sfinţenie, omul era destinat să fie pe deplin «îndumnezeit» de Dumnezeu în glorie. Sedus de diavol, el a voit «să fie ca Dumnezeu» [475], dar «fără Dumnezeu şi punându-se pe sine înaintea lui Dumnezeu, nu conform cu Dumnezeu [476]».

399.    Scriptura arată consecinţele dramatice ale acestei prime neascultări. Adam şi Eva pierd de îndată harul sfinţeniei originare [477]. Le e teamă de acest Dumnezeu [478], despre care şi-au creat o imagine falsă, aceea a unui Dumnezeu gelos de prerogativele sale [479].

400.    Armonia în care erau, datorată dreptăţii de la început, este distrusă; stăpânirea facultăţilor spirituale ale sufletului asupra trupului este nimicită [480]; unirea dintre bărbat şi femeie este supusă tensiunilor [481]; relaţiile lor vor fi marcate de poftă şi tendinţa de dominare [482]. Armonia cu creaţia este ruptă: creaţia vizibilă a devenit pentru om străină şi ostilă [483]. Din cauza omului, făptura e supusă «deşertăciunii» (Rom 8, 20). În sfârşit, consecinţa vestită în mod explicit pentru ipoteza neascultării se va înfăptui [484]: omul «se va întoarce în ţărâna din care a fost luat» (Gen 3, 19). Moartea îşi face intrarea în istoria omenirii [485].

401.    După acest prim păcat, o adevărată «invazie» a păcatului inundă lumea: fratricidul lui Cain asupra lui Abel [486]; corupţia generală ca urmare a păcatului [487]; apoi, în istoria lui Israel, păcatul se manifestă adesea mai ales ca infidelitate faţă de Dumnezeul legământului şi ca încălcare a Legii lui Moise; şi după Răscumpărarea adusă de Cristos, printre creştini, păcatul se manifestă în multiple feluri [488]. Scriptura şi Tradiţia Bisericii reamintesc necontenit prezenţa şi universalitatea păcatului în istoria omului:

Consecinţele păcatului lui Adam pentru omenire

402.    Toţi oamenii sunt implicaţi în păcatul lui Adam. Sfântul Paul afirmă acest lucru: «Prin neascultarea unui singur om, s-au făcut păcătoşi cei mulţi (adică toţi oamenii)» (Rom 5, 19): «După cum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, tot astfel moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el...» (Rom 5, 12). Universalităţii păcatului şi a morţii, apostolul îi opune universalitatea mântuirii în Cristos: «Precum prin greşeala unuia a venit pedeapsa pentru toţi oamenii, tot astfel prin dreptatea adusă de unul (Cristos) a venit pentru toţi oamenii îndreptăţirea care dă viaţă» (Rom 5, 18).

403.    Pe urmele Sfântului Paul, Biserica a învăţat întotdeauna că nemărginita mizerie ce îi apasă pe oameni şi înclinaţia lor spre rău şi spre moarte nu pot fi înţelese în afara legăturii lor cu păcatul lui Adam şi cu faptul că acesta ne-a transmis un păcat de care toţi ne naştem atinşi şi care înseamnă «moartea sufletului» [490]. În virtutea acestei certitudini de credinţă, Biserica dăruieşte Botezul pentru iertarea păcatelor chiar şi copiilor care nu au săvârşit nici un păcat personal [491].

404.    Cum a devenit păcatul lui Adam păcatul tuturor urmaşilor săi? Întregul neam omenesc este în Adam «sicut unum corpus unius hominis - ca un singur trup al unui singur om [492]». Prin această «unitate a neamului omenesc», toţi oamenii sunt implicaţi în păcatul lui Adam, aşa cum toţi sunt implicaţi în dreptatea lui Cristos. Totuşi, transmiterea păcatului originar este un mister pe care nu-l putem înţelege pe deplin. Ştim însă prin Revelaţie că Adam primise sfinţenia şi dreptatea de la început nu numai pentru el, ci pentru întreaga natură umană: cedând în faţa ispititorului, Adam şi Eva săvârşesc un păcat personal, însă acest păcat afectează natura umană pe care ei o vor transmite într-o condiţie decăzută [493]. E un păcat ce se va transmite prin propagare la toată omenirea, adică prin transmiterea unei naturi umane private de sfinţenia şi de dreptatea de la început. De aceea, păcatul strămoşesc este numit «păcat» în mod analogic: este un păcat «contractat», nu «săvârşit»; o stare, nu un act.

405.    Deşi propriu fiecăruia [494], păcatul originar nu are în nici unul dintre descendenţii lui Adam un caracter de greşeală personală. E privarea de sfinţenia şi de dreptatea de la început, însă natura umană nu este total alterată: este rănită în propriile-i forţe naturale, supusă ignoranţei, suferinţei şi stăpânirii morţii şi înclinată spre păcat (această înclinaţie spre rău se numeşte «concupiscenţă»). Botezul, dăruind viaţa harului lui Cristos, şterge păcatul strămoşesc şi îl întoarce pe om spre Dumnezeu, însă consecinţele acestui păcat asupra naturii slăbite şi înclinate spre rău persistă în om şi îl provoacă la luptă spirituală.

406.    Învăţătura Bisericii despre transmiterea păcatului originar s-a precizat mai ales în secolul al V-lea, în mod deosebit sub impulsul reflecţiei Sfântului Augustin împotriva pelagianismului, şi în secolul al XVI-lea, în opoziţie cu Reforma protestantă. Pelagius susţinea că omul e în stare să ducă o viaţă moralmente bună prin puterea naturală a voinţei sale libere, fără ajutorul necesar al harului lui Dumnezeu; el reducea astfel influenţa greşelii lui Adam la aceea a unui exemplu rău. Primii reformatori protestanţi învăţau, dimpotrivă, că omul e total pervertit şi libertatea lui e anulată prin păcatul originar; ei identificau păcatul moştenit de fiecare om cu înclinaţia spre rău (concupiscenţa), care ar fi de neînvins. Biserica s-a pronunţat asupra sensului datului revelat privind păcatul strămoşesc îndeosebi la cel de-al doilea Conciliu de la Orange din 529 [495] şi la Conciliul Tridentin din 1546 [496].

O luptă grea…

407.    Învăţătura despre păcatul originar - unită cu aceea a Răscumpărării prin Cristos - oferă o imagine desluşită asupra situaţiei omului şi a acţiunii sale în lume. Prin păcatul primilor părinţi, diavolul a câştigat o anumită putere asupra omului, chiar dacă acesta din urmă rămâne liber. Păcatul originar atrage «sclavia sub puterea celui care stăpânea imperiul morţii, adică sub puterea diavolului [497]». A ignora faptul că omul are o natură rănită, înclinată spre rău, dă loc unor grave erori în domeniul educaţiei, al politicii, al acţiunii sociale [498] şi al moravurilor.

408.    Consecinţele păcatului strămoşesc şi ale tuturor păcatelor personale ale oamenilor conferă lumii în ansamblul ei o condiţie păcătoasă ce poate fi definită prin expresia Sfântului Ioan: «păcatul lumii» (In 1, 29). Prin această expresie este semnificată şi influenţa negativă exercitată asupra indivizilor de situaţiile comunitare şi de structurile sociale care sunt rodul păcatelor oamenilor [499].

409.    Această situaţie dramatică a lumii care «zace toată sub puterea celui rău» (1 In 5, 19) [500] face din viaţa omului o luptă:

IV. «Nu l-ai lăsat în puterea morţii»

410.    După căderea sa, omul nu a fost părăsit de Dumnezeu. Dimpotrivă, Dumnezeu îl cheamă [502] şi îi vesteşte în chip misterios că răul va fi biruit şi omul va fi ridicat din cădere [503]. Acest pasaj din Geneză a fost numit «Protoevanghelie», pentru că e prima vestire a lui Mesia Răscumpărătorul, a unei lupte între şarpe şi Femeie şi a biruinţei finale a unui urmaş al ei.

411.    Tradiţia creştină vede în acest pasaj o vestire a «noului Adam» [504] care, prin «ascultarea lui până la moartea pe Cruce» (Fil 2, 8), repară cu prisosinţă neascultarea lui Adam [505]. De altfel, numeroşi Părinţi şi învăţători ai Bisericii recunosc în femeia vestită în «protoevanghelie» pe mama lui Cristos, Maria, «noua Evă». Ea a fost cea care a beneficiat prima şi într-un mod unic de biruinţa asupra păcatului repurtată de Cristos: ea a fost ferită de orice prihană a păcatului strămoşesc [506] şi, printr-un har special al lui Dumnezeu, în toată viaţa sa pământească nu a săvârşit nici un fel de păcat [507].

412.    Dar de ce Dumnezeu nu l-a împiedicat pe primul om să păcătuiască? Sfântul Leon cel Mare răspunde: «Harul negrăit al lui Cristos ne-a dat lucruri mai bune decât acelea pe care ni le-a luat invidia diavolului» [508]. Iar Sfântul Toma de Aquino: «Nimic nu se împotriveşte ca natura umană să fi fost destinată unui scop mai înalt după păcat. Dumnezeu permite, într-adevăr, ca relele să fie săvârşite pentru a scoate din aceasta un bine mai mare. De unde şi cuvintele Sfântului Paul: ''Acolo unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul'' (Rom 5, 20). Şi cântarea Exultet: ''O, fericită vină, care ai avut parte de un atât de mare Răscumpărător!'' [509].»

PE SCURT

Note