CATEHISM

PARAGRAFUL 5. Cerul şi pământul

325.    Simbolul apostolilor mărturiseşte că Dumnezeu este «Creatorul cerului şi al pământului», iar Simbolul de la Niceea-Constantinopol explicitează: «... văzutelor tuturor şi nevăzutelor».

326.    În Sfânta Scriptură, expresia «cer şi pământ» înseamnă: tot ce există, creaţia în întregime. Ea sugerează de asemenea legătura, în interiorul creaţiei, care uneşte şi totodată desparte cerul şi pământul: «Pământul» este lumea oamenilor [373]. «Cerul» sau «cerurile» poate desemna tăria [374], dar şi «locul» propriu al lui Dumnezeu: «Tatăl nostru cel din ceruri» (Mt 5, 16) [375] şi, deci, «cerul» ca glorie eshatologică. În sfârşit, cuvântul «cer» arată «locul» făpturilor spirituale - îngerii - care îl înconjoară pe Dumnezeu.

327.    Profesiunea de credinţă a celui de-al patrulea Conciliu din Lateran afirmă că Dumnezeu «încă de la începutul timpurilor», a creat toate făpturile, una după alta, spirituale şi trupeşti, adică îngerii şi lumea pământească; şi apoi făptura umană care ţine de amândouă, fiind alcătuită din suflet şi trup [376].»

I. Îngerii

Existenţa îngerilor - un adevăr de credinţă

328.    Existenţa fiinţelor spirituale, netrupeşti, pe care Sfânta Scriptură le numeşte în mod obişnuit îngeri, este un adevăr de credinţă. Mărturia Scripturii este la fel de clară ca şi caracterul unanim al Tradiţiei.

Cine sunt ei?

329.    Sfântul Augustin spune despre ei: «Angelus officii nomen est, non naturae. Quaeris nomen huius naturae, spiritus est; quaeris officium, angelus est: ex eo quod est, spiritus est, ex eo quod agit, angelus. - ''Înger'' desemnează rolul, nu natura. Întrebi cum se numeşte această natură? Spirit. Întrebi despre rolul ei? Înger; după ceea ce este - spirit, după ceea ce face - înger [377].» Cu toată fiinţa lor, îngerii sunt slujitori şi mesageri ai lui Dumnezeu. Pentru că «văd pururea faţa Tatălui... care este în ceruri» (Mt 18, 10), ei sunt «înfăptuitorii cuvântului lui, cei ce ascultă glasul poruncilor lui (Ps 103, 20).»

330.    Ca făpturi pur spirituale, ei au inteligenţă şi voinţă: sunt făpturi personale [378] şi nemuritoare [379]. Întrec în desăvârşire toate făpturile văzute. Este mărturie strălucirea slavei lor [380].

Cristos «împreună cu toţi îngerii săi»

331.    Cristos este centrul lumii îngereşti. Îngerii sunt ai săi: «Când va veni Fiul Omului în slava sa şi toţi îngerii împreună cu El» (Mt 25, 31). sunt ai lui fiindcă au fost creaţi prin El şi pentru El; «Pentru că în El toate au fost create, şi cele din cer şi cele de pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute, tronurile şi domniile, căpeteniile şi puterile; toate prin El şi pentru El au fost create» (Col 1, 16). sunt şi mai mult ai săi fiindcă i-a făcut mesageri ai planului său de mântuire. «Nu sunt toţi oare duhuri slujitoare, trimise ca să slujească, pentru cei ce vor fi moştenitorii mântuirii?» (Evr 1, 14).

332.    Ei sunt prezenţi încă de la creaţie [381] şi de-a lungul întregii istorii a mântuirii, vestind de departe sau de aproape această mântuire şi slujind împlinirea planului mântuitor al lui Dumnezeu: ei închid paradisul pământesc [382], îl ocrotesc pe Lot [383], o salvează pe Agar şi pe copilul ei [384], opresc mâna lui Abraham [385], prin mijlocirea lor este transmisă legea [386], ei călăuzesc Poporul lui Dumnezeu [387], vestesc naşterile [388] şi vocaţiile [389], îi asistă pe profeţi [390], ca să nu amintim decât câteva exemple. În sfârşit, naşterea Înaintemergătorului şi a lui Isus însuşi este vestită de Îngerul Gabriel [391].

333.    De la Întrupare la Înălţare, viaţa Cuvântului întrupat este înconjurată de adoraţia şi de slujirea îngerilor. Când «îl aduce în lume pe Cel întâi născut, Dumnezeu spune: ''Să i se închine lui toţi îngerii lui Dumnezeu''» (Evr 1, 6). Cântarea lor de laudă la naşterea lui Cristos a răsunat fără încetare în lauda Bisericii: «Mărire în cer lui Dumnezeu ... » (Lc 2, 14). Ei ocrotesc copilăria lui Isus [392], îl slujesc în pustiu [393], îl mângâie în agonie [394], deşi ei l-ar fi putut elibera din mâinile duşmanilor [395], ca pe Israel odinioară [396]. Tot îngerii sunt cei care «evanghelizează» (Lc 2, 10), aducând Vestea cea Bună a Întrupării [397] şi a Învierii lui Cristos [398]. Ei vor fi de faţă la întoarcerea lui Cristos, pe care o vestesc [399], în slujba judecăţii sale [400].

Îngerii în viaţa Bisericii

334.    Tot astfel, întreaga viaţă a Bisericii se bucură de ajutorul tainic şi puternic al îngerilor [401].

335.    În liturgia sa, Biserica se uneşte cu îngerii pentru a-l adora pe Dumnezeul cel de trei ori sfânt [402]; ea invocă sprijinul lor (astfel în Supplices te rogamus ... «Te rugăm cu umilinţă...» din Canonul Roman sau In Paradisum deducant te angeli... «Îngerii să te conducă în Paradis» din liturgia pentru răposaţi sau în «Imnul heruvic» din liturgia bizantină) şi celebrează în mod deosebit comemorarea anumitor îngeri (Sfântul Mihail, Sfântul Gabriel, Sfântul Rafael, îngerii păzitori).

336.    Din copilărie [403] până în ceasul morţii [404], viaţa omului este înconjurată de ocrotirea [405] şi de mijlocirea lor [406]. «Fiecare credincios are alături un înger ca apărător şi păstor care să-l îndrume la viaţă [407]». Încă de pe pământ, viaţa creştină participă, în credinţă, la comunitatea preafericită a îngerilor şi a oamenilor, uniţi în Dumnezeu.

II. Lumea văzută

337.    Dumnezeu însuşi a creat lumea văzută, în toată bogăţia, diversitatea şi ordinea ei. Scriptura prezintă lucrarea Creatorului în mod simbolic, ca o înlănţuire de şase zile de «muncă» divină care se încheie cu «odihna» din ziua a şaptea (Gen 1, 1-2, 4). În legătură cu creaţia, textul sacru învaţă adevăruri revelate de Dumnezeu pentru mântuirea noastră [408], care fac posibilă «recunoaşterea naturii intime a creaţiei, a valorii şi a menirii ei, care este lauda lui Dumnezeu [409]»:

338.    Nu există nimic care să nu-şi datoreze existenţa Dumnezeului creator. Lumea a început în momentul când a fost scoasă din neant de cuvântul lui Dumnezeu; toate fiinţele existente, întreaga natură, întreaga istorie omenească îşi au rădăcinile în acest eveniment primordial: este însăşi geneza prin care lumea a fost întemeiată şi a început timpul [410].

339.    Fiecare creatură îşi are bunătatea şi desăvârşirea proprie. Pentru fiecare dintre lucrările din cele «şase zile», se spune: «Şi a văzut Dumnezeu că era bine.» «Din însăşi condiţia lor de creatură, toate lucrurile sunt înzestrate cu consistenţa, cu adevărul şi cu bunătatea lor proprie, cu propria organizare şi cu propriile legi [411].» Diferitele creaturi, voite în fiinţa lor proprie, reflectă, fiecare în felul ei, o rază din înţelepciunea şi bunătatea fără margini a lui Dumnezeu. De aceea omul trebuie să respecte bunătatea proprie fiecărei creaturi, pentru a evita folosirea dezordonată a lucrurilor, care ar arăta dispreţul faţă de Creator şi ar determina consecinţe nefaste pentru oameni şi pentru mediul înconjurător.

340.    Interdependenţa creaturilor este voită de Dumnezeu. Soarele şi luna, cedrul şi floarea, vulturul şi vrabia: priveliştea nenumăratelor lor diferenţe şi inegalităţi arată că nici o creatură nu îşi este suficientă sieşi. Ele nu există decât în dependenţă unele faţă de altele, pentru a se completa reciproc, unele în slujba altora.

341.    Frumuseţea universului: Ordinea şi armonia lumii create rezultă din diversitatea fiinţelor şi din relaţiile care există între ele. Omul le descoperă treptat ca legi ale naturii. Ele trezesc admiraţia oamenilor de ştiinţă. Frumuseţea creaţiei oglindeşte infinita frumuseţe a Creatorului. Ea trebuie să inspire respectul şi supunerea inteligenţei şi a voinţei omului.

342.    Ierarhia creaturilor este exprimată prin ordinea celor «şase zile», care merge de la mai puţin desăvârşit spre mai desăvârşit. Dumnezeu iubeşte toate creaturile [412], şi se îngrijeşte de fiecare, chiar şi de vrăbii. Cu toate acestea, Isus spune: «Voi sunteţi mai de preţ decât multe vrăbii» (Lc 12, 6-7) sau: «Cu cât e mai presus omul de oaie!» (Mt 12, 12).

343.    Omul constituie culmea creaţiei. Relatarea inspirată exprimă acest lucru făcând net distincţia între crearea omului şi cea a celorlalte făpturi [413].

344.    Există o solidaritate între toate creaturile prin faptul că ele au acelaşi Creator şi toate sunt orânduite spre slava sa:

345.    Sabatul - încheierea lucrării celor «şase zile». Textul sacru spune că «Dumnezeu şi-a încheiat în ziua a şaptea lucrarea pe care o făcuse», şi astfel «au fost făcute cerul şi pământul» şi că în ziua a şaptea «Dumnezeu s-a odihnit de toată lucrarea sa», a sfinţit şi a binecuvântat această zi (Gen 2, 1-3). Aceste cuvinte inspirate sunt bogate în învăţături mântuitoare.

346.    Dumnezeu a aşezat în creaţie un fundament şi nişte legi ce rămân neschimbate [415], pe care omul credincios se va putea sprijini cu încredere şi care vor fi pentru el semnul şi zălogul fidelităţii de neclintit a legământului lui Dumnezeu [416]. Omul, la rândul său, va trebui să rămână fidel acestui fundament şi să respecte legile pe care Creatorul le-a înscris în el.

347.    Creaţia s-a înfăptuit în vederea Sabatului şi, deci, a cultului şi a adoraţiei aduse lui Dumnezeu. Cultul este înscris în ordinea creaţiei [417]. «Operi Dei nihil praeponatur. - Nimic să nu puneţi înaintea cultului lui Dumnezeu», spune regula Sfântului Benedict, arătând astfel dreapta ierarhie a preocupărilor omeneşti.

348.    Sabatul se află în centrul legii lui Israel. A păzi poruncile înseamnă a te conforma înţelepciunii şi voinţei lui Dumnezeu exprimate în lucrarea sa de creaţie.

349.    Ziua a opta. Însă, pentru noi, o zi nouă s-a ridicat: ziua Învierii lui Cristos. Ziua a şaptea încheie prima creaţie. Cea de-a opta zi începe noua creaţie. În felul acesta, lucrarea creaţiei culminează în lucrarea, mai măreaţă, a răscumpărării. Prima creaţie îşi află sensul şi apogeul în noua creaţie în Cristos, care o întrece în strălucire pe cea dintâi [418].

PE SCURT

Note