CATEHEZĂ

Capitolul VII.
Căsătoria

Secţiunea 6.
Sacramentul Creaţiei şi Sacramentul Răscumpărării

Însă caracterul "marital" al iubirii lui Cristos îşi are izvorul nu doar în "continuitatea" dintre semnul vizibil al trupului uman în Cristos şi în Adam şi Eva, exprimând realitatea ascunsă a lui Dumnezeu, ci şi în faptul că iubirea lui Cristos conferă har, har sfinţitor, sau sfinţenie. Adam şi Eva au fost "aleşi" în Isus Cristos înainte să înceapă lumea. Adam şi Eva ca primii soţi au fost "în stare de har" înainte de păcatul originar şi Cristos ne-a redat această stare nouă celor care trăim după păcat. "Căsătoriei dintre primul soţ şi prima soţie, ca un semn al harului supranatural al omului primit în sacramentul Creaţiei, îi corespunde căsătoria, sau mai degrabă analogia căsătoriei, lui Cristos cu Biserica Sa, ca 'marele' semn fundamental al harului supranatural al omului primit în sacramentul Răscumpărării" [23]. Mai mult, Papa Ioan Paul al II-lea scria: "Astfel misterul ascuns în Dumnezeu din veşnicie - mister care 'la început', în sacramentul Creaţiei, a devenit o realitate vizibilă prin uniunea dintre primul bărbat şi prima femeie în perspectiva căsătoriei - devine în sacramentul Răscumpărării o realitate vizibilă a uniunii indisolubile a lui Cristos cu Biserica, pe care autorul Scrisorii către Efeseni o prezintă asemenea uniunii nupţiale dintre soţ şi soţie" [24].

Caracterul "marital" al iubirii lui Cristos se fundamentează pe acţiunea de a face vizibil în şi printr-un trup uman misterul ascuns în Dumnezeu din veşnicie şi, în al doilea rând, pe starea de har pe care Cristos a desăvârşit-o, comparativ cu starea de har a protopărinţilor noştri. Putem spune că a face vizibil în şi printr-un trup uman ceea ce a fost ascuns din veşnicie în Dumnezeu constituie "scopul" sacramentului Creaţiei (căsătoria dintre Adam şi Eva) şi al sacramentului Răscumpărării (Cristos). Efectul sacramentului Creaţiei şi al sacramentului Răscumpărării este starea de har a omenirii. Căsătoria este aşadar, aşa cum scria Papa, sacramentul primordial, deoarece metoda şi efectele lui au fost reînnoite şi reluate în sacramentul Răscumpărării şi în prezenţa lui continuă prin Biserică. Bazându-ne pe analogia cu sacramentul Creaţiei (căsătoria dintre Adam şi Eva), putem spune că Biserica este mireasa lui Cristos deoarece fiind "un trup" cu Cristos, Biserica îl revelează pe Dumnezeu şi conferă omenirii harul. Căsătoria, sacramentul Creaţiei, a constituit fundamentul pentru cum lucrează Dumnezeu în lume.

Căsătoria este însă şi unul dintre cele şapte sacramente, deoarece Cristos a ridicat această binecuvântare "care nu s-a pierdut prin pedeapsa păcatului strămoşesc" [25] la nivelul unuia dintre cele şapte sacramente, pentru a face posibil pentru toate fiinţele umane să trăiască în căsătorie în felul în care a fost "la început". Harurile sacramentului căsătoriei ajută cuplurile să depăşească rănile păcatului şi să se iubească unul pe altul aşa cum Adam şi Eva s-au iubit unul pe altul în Grădina Edenului înainte ca păcatul să intre în lumea lor. "Aşa cum 'concupiscenţa' întunecă orizontul vederii interioare şi privează inima de claritatea dorinţelor şi aspiraţiilor, în aceeaşi măsură 'viaţa după spirit' (adică harul sacramentului căsătoriei) permit bărbatului şi femeii să regăsească adevărata libertate a darului, unită cu conştientizarea semnificaţiei nupţiale a trupului în masculinitatea şi feminitatea lui" [26]. Trăind după spirit, adică în viaţa de har, soţii sunt capabili să se iubească aşa cum trebuie şi prin acelaşi har au speranţa cerului în şi prin Cristos.

De asemenea, prin voinţa generoasă a lui Dumnezeu, ei au posibilitatea de a da o nouă viaţă la noi persoane care vor popula atât această lume pe pământ cât şi, în cele din urmă, cu voia lui Dumnezeu, împărăţia cerurilor. Căsătoria, pentru că este un sacrament, produce bucurie (deoarece soţii se iubesc unul pe celălalt şi sunt iubiţi la rândul lor) şi speranţă pentru veşnicia cu Dumnezeu în ceruri. Părinţii de asemenea au parte de bucurie în viaţa pământească a copiilor, şi de speranţă pentru ei de a trăi cu Dumnezeu (şi cu părinţii) pentru toată veşnicia. Semnul sacramentului căsătoriei este constituit de intenţia soţilor, indicată de jurămintele lor, de a se dărui pe ei înşişi unul altuia în şi prin masculinitatea şi feminitatea lor. Elementul "material" al sacramentului căsătoriei îl constituie trupurile celor doi soţi. Trupul şi sângele lor, ca un dar al unuia pentru celălalt, pot fi comparate cu apa din Botez sau cu pâinea şi vinul din Euharistie.

Trupurile lor vorbesc un limbaj - limbajul dăruirii de sine reciproce. Dacă acest limbaj exprimă adevărul - dacă ei se dăruiesc unul altuia în şi prin trupurile lor - soţul şi soţia trăiesc sacramentul: trupurile lor devin un semn vizibil al unei realităţi interioare. Dacă limbajul trupurilor lor exprimă un neadevăr, atunci ei "mint". O minciună pe care o spun uneori soţii cu trupurile lor este adulterul, în care unul sau ambii soţi încearcă să "exprime" o dăruire de sine prin propriul trup cu cineva care nu este soţul sau soţia. Fidelitatea conjugală este adevărul şi adulterul este neadevărul, "o falsitate a 'limbajului trupului'... Putem spune aşadar că elementul esenţial pentru căsătorie ca sacrament este 'limbajul trupului' în aspectele lui de adevăr. Tocmai prin intermediul acestuia se constituie, de fapt, semnul sacramental" [27].