CATEHEZĂ

Capitolul V.
Învierea trupului

Secţiunea 3.
În cer vom fi complet cuceriţi de vederea lui Dumnezeu

Spiritualizarea fiecărui aspect al persoanei umane îşi are ca izvor harul, care ne va face pe noi, şi fiecare aspect al persoanelor noastre, părtaşi la divinitate. Această divinizare a tuturor aptitudinilor şi capacităţilor naturii umane include trupul. "'Divinizarea' în 'lumea cealaltă' va aduce spiritului uman o asemenea 'gamă a experienţei' adevărului şi iubirii la care omul nu a putut să ajungă vreodată în viaţa pământească" [13]. Descrierea făcută de Papa bucuriei persoanei umane în unitatea ei trup-suflet în cer este dificil de înţeles, deoarece nimeni din cei de pe pământ nu a trăit-o vreodată şi nici nu a experimentat ceva asemănător. Mai mult, chiar şi viziunea Papei despre învierea trupului este în mod necesar incompletă, deoarece nu ni s-a revelat totul despre această stare. Cu toate acestea, este clar din ceea ce descria Papa că vom fi atât de cuceriţi de vederea lui Dumnezeu, atât de pătrunşi de divin, încât fiecare aptitudine şi capacitate pe care o avem va fi complet şi pentru totdeauna orientată spre El. Nimic altceva nu ne va interesa sau atrage. Pentru momente scurte şi într-un mod mult mai puţin intens, aici pe pământ, cei mai mulţi dintre noi am experimentat ceva asemănător cu ceea ce descria Papa. Putem să ne pierdem în frumuseţea naturii; să fim copleşiţi de puterea unei furtuni, a unui vulcan sau a unui cutremur de pământ; să fim atât de absorbiţi de persoana iubită încât nimic să nu poată deranja concentrarea noastră. Acestea sunt reflecţii foarte vagi, imperfecte ale ceea ce Papa încerca să descrie. În termeni teologici, putem înţelege cuvintele lui Cristos despre învierea trupului ca împlinirea totală a semnificaţiei nupţiale a trupului. Trupul uman le dezvăluie persoanelor umane prin semnificaţia lui nupţială faptul că suntem chemaţi la iubire, la a ne dărui pe noi înşine după modelul Preasfintei Treimi. Semnificaţia nupţială a trupului este înţelegerea de către fiecare dintre noi în intelectul nostru a faptului că suntem creaţi pentru a ne dărui pe noi înşine altuia într-o dăruire de sine asemenea celei a lui Dumnezeu, o iubire care susţine şi dăruieşte viaţa. Soţii şi soţiile dau o realitate concretă semnificaţiei nupţiale a trupului trăind o uniune de iubire exprimată în şi prin dăruirea lor de sine trupească. Actul conjugal dintre soţi şi soţii nu doar este o expresie a iubirii lor, ci şi îmbogăţeşte uniunea lor şi permite iubirii lor reciproce să crească şi să se intensifice.

În cer, semnificaţia nupţială a trupului, adică faptul că existăm pentru a iubi, va fi exprimat şi trăit nu prin uniunea trupească cu un soţ, ci prin "pătrunderea a ceea ce este esenţial uman de către ceea ce este esenţial divin" [14]. Odată stabilită, uniunea dintre fiecare persoană şi Dumnezeu nu va mai avea nevoie să crească sau să se intensifice deoarece îşi atinge culmea încă din primul moment al uniunii şi rămâne la acest nivel. (Aşadar, unul dintre aspectele actului conjugal, intensificarea uniunii de iubire dintre soţi, nu va mai fi necesar.) Trupul uman va participa la această uniune deoarece fiecare capacitate trupească va fi complet orientată spre uniune. Bucuria divinizării se va traduce printr-o expresie trupească ce va absorbi complet fiecare capacitate trupească umană. "Se va naşte în ea [în persoana umană care experimentează învierea în cer] o iubire cu o asemenea profunzime şi putere de concentrare asupra lui Dumnezeu Însuşi încât va absorbi total întreaga sa subiectivitate psihosomatică" [15].

Ca o imagine imperfectă a absorbţiei cu trupul în uniunea cu Dumnezeu, ne putem gândi la un copil care aude o veste extraordinară, de exemplu că familia va merge în vacanţă la Disney Land, şi nu poate face altceva decât să danseze învârtindu-se nebuneşte timp de câteva minute. Acest copil este total concentrat asupra bucuriei provocate de această veste şi nu se gândeşte deloc la membrii familiei din jurul său. Aceeaşi absorbire are loc adesea la copii de Crăciun. Ei se concentrează total asupra cadourilor astfel încât aproape ignoră orice cerere pe care le-ar adresa-o părinţii sau alţi adulţi. În mod similar, bucuria constantă absolută şi incredibilă a unirii cu Dumnezeu va absorbi într-atât fiecare capacitate a trupului uman încât fiecare simţ, fiecare aptitudine se va concentra asupra lui Dumnezeu. Absorbţia în Dumnezeu va fi atât de intensă încât nu ne vom mai gândi la nimic altceva. Experienţele mistice ale unor sfinţi care au fost atât de absorbiţi în rugăciune, adică în unirea cu Dumnezeu, încât au uitat de timp, de zgomotele din jurul lor, chiar şi de durerile fizice, prefigurează, din nou în mod vag, această absorbţie a capacităţilor trupeşti în uniunea cu Dumnezeu.