CATEHEZĂ

Capitolul IV.
Răscumpărarea trupului

Secţiunea 3.
Trupul uman în artă

Un muzician a spus odată că arta este nepoata lui Dumnezeu [38]. Dumnezeu a creat persoanele umane şi acestea realizează arta. Însă arta este nepoata lui Dumnezeu şi în alt fel. Dumnezeu a creat lumea şi arta ia din lume materiale: pietre pentru arhitectură, sunete pentru muzică, culori pentru picturi etc. Arta de asemenea îşi ia din lume subiecte. Pictorul înfăţişează peisaje sau scene cu animale. Arhitectul ia forme plăcute găsite în Creaţie şi le combină pentru a realiza clădiri. Dumnezeu a creat lumea şi artistul îşi realizează opera din lumea creată.

Totuşi, cel mai interesant subiect pentru artă, pentru oricare artă, este persoana umană, deoarece este cea mai fascinantă fiinţă creată de Dumnezeu pe pământ. Este interesant că unele dintre cele mai apreciate capodopere ale artei umane sunt reprezentări ale persoanei umane: David al lui Michelangelo, Mona Lisa a lui Leonardo da Vinci, operele Nunta lui Figaro sau Don Giovanni ale lui Mozart, tragediile lui Shakespeare etc. Toate aceste capodopere au ca subiect persoana umană. Mai mult, deoarece arta este percepută prin cele cinci simţuri, capodoperele artistice care privesc persoana umană reprezintă întotdeauna aspectul vizibil, material al persoanei umane, trupul uman.

Reprezentând trupul uman, arta desparte trupul de persoană. Făcându-l un subiect pentru artă, artistul ia trupul uman şi, să spunem aşa, îl dezrădăcinează de semnificaţia lui, adică de rolul lui ca semn şi mijloc al unei personale dăruiri de sine a persoanei (al cărei trup este reprezentat) către o altă persoană. După cum spunea Papa, în artă "trupul uman îşi pierde acea semnificaţie subiectivă profundă de dar, şi devine un obiect destinat pentru cunoaşterea mai multora" [39]. Într-un alt pasaj, Papa susţinea acelaşi lucru: el scria că în reprezentarea artistică a trupului uman "acel 'element al darului' [prezent în trupul uman] este, să spunem aşa, suspendat în dimensiunea unei receptări necunoscute şi a unui răspuns neprevăzut, şi în consecinţă este într-un fel 'ameninţat' în ordinea intenţiei, în sensul că poate deveni un obiect anonim de 'însuşit', un obiect al abuzului" [40]. Cu alte cuvinte, trupul uman vorbeşte limbajul unei personale dăruiri de sine a unei persoane către o altă persoană. Când trupul este îndepărtat de persoană şi făcut un obiect pentru a fi văzut de mai mulţi, îşi poate pierde semnificaţia: poate înceta să vorbească limbajul dăruirii personale de sine.

În situaţia de după păcatul originar, sentimentul de ruşine ne ajută pe noi toţi cei supuşi păcatului originar şi efectelor lui să înţelegem că trupul uman nu vorbeşte întotdeauna limbajul unei dăruiri personale de sine. Acelaşi sentiment de ruşine ne conduce de asemenea la a încerca să păstrăm acest dar preţios al Creatorului. Ruşinea alături de curăţie şi evlavie ne ajută să ne păstrăm trupul în sfinţenie şi cinste şi astfel ne acoperim părţile trupului "de care ne ruşinăm". Desigur, arta doreşte adesea să reprezinte trupul uman dezgolit. Reprezentarea trupului uman dezgolit în artă poate fi aşadar o violare a sfinţeniei şi cinstei datorate trupului. Oare fiecare încercare de reprezentare a trupului uman dezgolit este o astfel de violare? Nu. Arta violează integritatea unităţii trup-persoană doar atunci când "în lucrarea de artă sau prin intermediul mijloacelor de redare audiovizuală este violat dreptul la intimitate al trupului în masculinitatea sau feminitatea lui... când sunt violate acele profunde reguli călăuzitoare ale darului şi dăruirii reciproce, care sunt înscrise în această feminitate şi masculinitate prin întreaga structură a fiinţei umane" [41].

Un artist talentat şi pregătit care priveşte trupul uman cu puritatea inimii poate reprezenta trupul uman dezgolit într-un mod care să îl conducă pe privitor "prin trup la întregul mister personal al omului. În contact cu aceste lucrări, în care nu ne simţim atraşi de conţinutul lor la 'a privi cu dorinţă'... învăţăm într-un fel acea semnificaţie nupţială a trupului" [42]. Mari lucrări de artă având ca subiect trupul uman dezgolit spun adevărul întreg despre trup ca semn şi mijloc al darului unei persoane către o altă persoană. Ele pătrund într-un anumit grad misterul persoanei umane, acesta fiind motivul pentru care ne fascinează şi prezintă interes pentru noi. Uneori, putem privi la o anumită lucrare de artă chiar ore în şir şi să nu ne săturăm. Motivaţia este aceea că lucrarea de artă ne transmite aspectele adevărului deplin despre unitatea trup-persoană - adevărul despre noi înşine.

Desigur, nu doar artistul are responsabilitatea de a-şi folosi talentul şi priceperea pentru a prezenta adevărul deplin despre om, ci şi privitorul trebuie să caute frumuseţea, demnitatea şi sfinţenia subiectului înfăţişat. Chiar şi cea mai mare lucrarea de artă poate fi privită într-un mod necorespunzător. Cu alte cuvinte, chiar şi David al lui Michelangelo poate fi redus la o singură valoare, cea sexuală, de către cineva care îl priveşte doar pentru acea valoare izolată. În mod evident, atât subiectul artistului, adică individul care a "pozat" pentru artist, cât şi artistul sunt ofensaţi printr-o astfel de "folosire" a lucrării de artă. Desigur, cel care priveşte se înjoseşte de asemenea pe sine. Dar dacă persoanele umane vii pot deveni obiecte în mintea celorlalţi, la fel poate deveni şi cea mai mare lucrare de artă. Aşadar, reprezentând trupul uman în artă, semnificaţia umanităţii este într-un fel încredinţată atât artistului cât şi "fiecărui primitor ale lucrării" [43].

Cu aceste ultime reflecţii despre reprezentarea trupului uman în lucrările de artă, Papa Ioan Paul al II-lea şi-a încheiat extensivul ciclu al doilea al seriei Teologiei trupului. În primul ciclu (nn. 1-23), el a analizat cuvintele lui Cristos din răspunsul dat la întrebarea fariseilor despre divorţ. În al doilea ciclu (nn. 24-63), a analizat cuvintele lui Cristos din Predica de pe Munte despre adulter, privirea cu dorinţă şi adulterul în inimă. Al treilea ciclu (nn. 64-72) a analizat cuvintele lui Cristos ca răspuns dat saducheilor care au venit la El şi l-au întrebat despre femeia care s-a căsătorit cu şapte fraţi (şi fiecare frate, la rândul lui, a murit). Saducheii au întrebat: "La înviere, când vor învia, a căruia dintre ei va fi femeia?" [44]. Primele cuvinte ale lui Cristos despre divorţ, în special cu referinţa lui Cristos la "început", l-au condus pe Papa la o analiză despre Adam şi Eva înainte de păcat. Învăţătura lui Cristos cu privire la adulter l-a condus pe Papa la a analiza starea omului istoric, starea noastră a tuturor celor supuşi păcatului originar şi efectelor sale. Cuvintele lui Cristos despre căsătorie şi înviere i-au permis Papei Ioan Paul al II-lea să discute felul în care vom fi în cer după învierea trupului. Primul ciclu a analizat unitatea trup-persoană înainte de păcat. Al doilea ciclu a analizat unitatea trup-persoană după păcat. Al treilea ciclu va analiza unitatea trup-persoană domnind în slavă cu Dumnezeu în cer la sfârşitul lumii. Există aşadar trei feluri în care trupul uman exprimă persoana: în starea de puritate de dinainte de păcat (trecutul îndepărtat); în starea păcatului pe pământ (starea actuală); şi în înviere (viitor). Capitolul următor va analiza remarcile Papei Ioan Paul al II-lea despre unitatea trup-persoană care se va găsi în cer după înviere.