CATEHEZĂ

Capitolul IV.
Răscumpărarea trupului

Secţiunea 1.
Etos şi Eros (2)

Platon a definit însă "erosul" ca o forţă interioară care îl atrage pe om către ceea ce este adevărat, bun şi frumos. O atracţie plină de poftă trupească a unui bărbat către o femeie sau a unei femei către un bărbat constituie o reducere sau chiar o negare a ceea ce este cu adevărat bun şi frumos în celălalt. Pofta trupească se concentrează asupra unei singure valori şi nu vede profunzimea şi amploarea a ceea ce Dumnezeu a sădit în fiecare fiinţă umană. Aşadar, pofta trupească este o reducere a unei alte fiinţe umane la o singură valoare. Cel care pofteşte nu vede pădurea de copaci, să spunem aşa. Şi ceea ce este mai rău, pentru a continua analogia, cel care pofteşte doreşte să ia copacul pentru propriul său folos. Cu alte cuvinte, cel care pofteşte doreşte să dobândească acea valoare pe care o vede, valoarea sexuală, luând-o şi folosind-o. Pofta trupească nu doar îl reduce pe celălalt la o singură valoare, ci îl şi face un obiect pentru a fi folosit. "Erosul", aşa cum a fost definit de Platon, este o atracţie către întreaga constelaţie de bunuri prezente în celălalt şi o dorinţă profundă de a-l trata pe celălalt în conformitate cu demnitatea şi valoarea pe care aceste bunuri le constituie împreună. Apelul lui Cristos, departe de a nega iubirea erotică, este o chemare la a acţiona în conformitate cu adevăratul erotism, adică la a fi atras de totalitatea valorilor prezente în cealaltă persoană. "Forma a ceea ce este 'erotic' trebuie să fie în acelaşi timp forma 'etosului', adică a ceea ce este 'etic'" [4].

Papa Ioan Paul al II-lea a rezumat aceasta foarte bine când a scris: "Este necesar să redescoperim în mod continuu în ceea ce este 'erotic' semnificaţia nupţială a trupului şi adevărata demnitate a darului. Acesta este rolul spiritului uman, un rol de o natură etică. Dacă nu îşi asumă acest rol, atracţia simţurilor şi pasiunile trupului se pot opri la o simplă poftă trupească lipsită de valoare etică, şi omul, bărbat şi femeie, nu experimentează acea deplinătate a 'erosului', care înseamnă aspiraţia spiritului uman spre ceea ce este adevărat, bun şi frumos... Este aşadar absolut necesar ca etosul să devină forma constitutivă a erosului" [5].

Problema cu această noţiune este însă, aşa cum a arătat Papa, aceea că valorile etice necesită gândire şi analiză. Acest fel de gândire şi analiză par a se opune spontaneităţii - a te lăsa condus de impuls, mai degrabă decât de gândire şi reflecţie. Totuşi, a privi problema în acest fel înseamnă a înţelege greşit spontaneitatea. Papa Ioan Paul al II-lea învăţa că singura spontaneitate demnă de persoanele umane este aceea care izvorăşte din ceea ce el numea o "ierarhie adecvată", adică este o spontaneitate care rezultă nu din simpla pasiune şi emoţie, ci din voinţa liberă inspirată de cunoaşterea propriei demnităţi şi a demnităţii celuilalt. "Tocmai cu preţul auto-controlului omul ajunge la acea mai profundă şi mai matură spontaneitate cu care 'inima' sa, stăpânind instinctele lui, redescoperă frumuseţea spirituală a semnului pe care îl constituie trupul uman în masculinitatea şi feminitatea lui... Inima umană devine participant, să spunem aşa, la o altă spontaneitate pe care 'omul carnal' o cunoaşte foarte puţin sau deloc" [6].

Iubirea cu adevărat spontană implică întotdeauna recunoaşterea propriei demnităţi şi a demnităţii celuilalt. Ea implică conştientizarea semnificaţiei nupţiale a trupului şi alege să acţioneze în conformitate cu această semnificaţie. Noi toţi trebuie să devenim ceea ce Papa numea persoane "interioare", pentru ca să conformăm întotdeauna actele noastre externe cu cerinţele interioare ale conştientizării semnificaţiei nupţiale a trupului uman. Trebuie să fim asemenea unor "gardieni" care păzesc un izvor ascuns, discernând care deplasări ale acelui izvor sunt compatibile cu demnitatea umană şi cu semnificaţia nupţială a trupului şi care nu. Acest proces de discernere devine treptat un tipar consecvent care în timp devine aproape o a doua natură. Odată ce se întâmplă aceasta, poate exista o adevărată spontaneitate, care nu este doar rezultatul pasiunii şi al emoţiei, ci o spontaneitate din interior bazată pe preţuirea demnităţii umane şi a semnificaţiei nupţiale a trupului.

Atracţia sexuală este incredibil întărită şi adâncită atunci când izvorăşte nu doar din pasiune şi emoţie, ci din "expresia totală a feminităţii şi masculinităţii" [7]. Acest adevăr explică parţial cum cupluri în vârstă, căsătorite de mult timp, sunt mult mai îndrăgostiţi decât în ziua căsătoriei lor, chiar dacă alţii, văzând un astfel de cuplu, nu pot înţelege cum este posibil să se mai simtă atraşi fizic unul de celălalt. Atunci când conştiinţa noastră interioară şi alegerile sunt în conformitate cu semnificaţia nupţial a trupului, şi această atitudine a devenit aproape o a doua natură, suntem capabili de o iubire spontană incredibilă care ne dă o bucurie şi o plăcere extraordinare nouă şi celor pe care îi iubim. Desigur, uneori intervine păcatul, dar, cu ajutorul harului lui Cristos, putem ajunge la această plăcută spontaneitate pe care Papa ne-o prezintă.