CATEHEZĂ

Capitolul III.
Păcatul şi ruşinea

Secţiunea 7.
C. Maniheiştii şi maeştrii suspiciunii

Avertismentul lui Cristos poate fi interpretat ca o acuzaţie la adresa tuturor oamenilor "istorici", adică a tuturor oamenilor afectaţi de păcatul originar. Papa a pus această întrebare: "Este acuzată inima?" de către cuvintele lui Cristos [43]. Papa s-a întrebat de asemenea ce trebuie să facă persoana care acceptă cuvintele lui Cristos; cum trebuie să acţioneze o astfel de persoană. Cu alte cuvinte, ce impact trebuie să aibă cuvintele lui Cristos asupra persoanei interioare, asupra inimii fiecăruia dintre noi, şi apoi cum se traduc aceste atitudini interioare ale inimii în acţiuni corespunzătoare.

Deoarece fiecare dintre noi este un agent complet liber, noi toţi acţionăm în conformitate cu propriile noastre gânduri şi valori. Cuvintele lui Cristos trebuie să fie interiorizate şi să devină parte a sistemului de valori al fiecăruia dintre noi. Apoi, tindem să acţionăm în conformitate cu aceste valori. Papa Ioan Paul al II-lea a numit acesta procesul "interpenetraţiei ethos-ului [valorile învăţate de Cristos] şi praxis-ului [actele noastre care urmează după interiorizarea învăţăturii lui Cristos] [44]. Acest proces, care se desfăşoară în mod continuu în inima fiecăruia dintre noi pe măsură ce intrăm într-un dialog cu Cristos şi ne confruntăm cu diferite situaţii aproape zilnic, este în cea mai mare parte individual şi ascuns în lăuntrul fiecărei persoane. Totuşi, sunt intelectuali care au scris despre reacţia lor la cuvintele lui Cristos. Ei şi-au făcut publice întâlnirea şi dialogul cu Cristos. Papa a numit aceste reflecţii ecoul cuvintelor lui Cristos.

Un astfel de ecou l-a constituit interpretarea maniheană care susţinea că nu simpla poftă trupească a fost condamnată, ci obiectul poftei trupeşti, trupul uman în masculinitatea şi feminitatea lui. Nu privirea plină de dorinţă este rea, dezvăluind o atitudine a inimii, ci obiectul privirii pline de dorinţă. În viziunea maniheană, răul a fost mutat de la atitudinea interioară la obiectul care este privit. Această transferare este comună în multe domenii ale acţiunilor umane. De exemplu, unii au sugerat că dacă oamenii beau în exces băuturi alcoolice, nu ei sunt cei care comit o faptă rea. Mai degrabă, băuturile alcoolice în sine sunt rele. În mod similar, cineva ar putea spune că puştile sunt în sine rele deoarece sunt folosite pentru a fi ucişi oameni. În această viziune, nu cel care ucide acţionează nepotrivit, ci obiectul, arma pe care o foloseşte este rea: puşca. Toate acestea sunt exemple ale transferării răului unui act din lăuntrul unei persoane la obiectul exterior. În cazul interpretării maniheene a cuvintelor lui Cristos, însuşi trupul uman este rău. După cum a scris Papa, aceasta este o gravă distorsiune a ceea ce a dorit să spună Cristos.

Cuvintele lui Cristos despre adulter şi adulterul în inimă, departe de a fi o condamnare a trupului, constituie "susţinerea trupului ca un element care, împreună cu spiritul, determină subiectivitatea ontologică a omului şi participă la demnitatea lui ca persoană" [45]. O atitudine maniheană ar conduce la o "anihilare a trupului" [46] ca fiind ceva rău. Cristos face apel la toţi oamenii să înţeleagă incredibila valoare şi demnitate a trupului uman ca expresie a persoanei umane şi mijloc de exprimare a unei profunde uniuni personale de iubire. În "mentalitatea maniheană, trupul şi sexualitatea constituie, să spunem aşa, o anti-valoare; pentru creştinism, dimpotrivă, ele rămân o 'valoare insuficient apreciată'"[47].

Papa a continuat remarcând faptul că cuvintele lui Cristos nu numai că nu sunt o condamnare a trupului, ele nu sunt nici măcar o condamnare a inimii umane. Mai degrabă, Cristos face apel la inima omului. El ne cere fiecăruia dintre noi să nu cedăm în faţa ispitelor trupeşti. "Apelul la a stăpâni pofta trupească izvorăşte tocmai din susţinerea demnităţii personale a trupului şi a sexului, şi slujeşte doar acestei demnităţi" [48].

Papa Ioan Paul al II-lea a argumentat în continuare că cuvintele lui Cristos sunt într-adevăr un apel şi nu o acuzaţie la adresa inimii omului ca în cazul celor pe care el i-a numit "maeştrii suspiciunii": Freud, Marx şi Nietzsche. Aceşti trei oameni au descoperit, spunea Papa Ioan Paul al II-lea, cele trei forme de poftă menţionate în Scriptură. Freud a descoperit în omenire pofta trupească. Marx a descoperit ceea ce Biblia numeşte pofta ochiului, dorinţa de bogăţie şi de a poseda lucruri. Nietzsche a descoperit în omenire ceea ce Biblia numeşte mândria vieţii, dorinţa de a deveni o fiinţă atotputernică. Este o iubire excesivă de sine care îi exclude pe toţi ceilalţi. Freud, Marx şi Nietzsche au acuzat omenirea de aceste forme de pofte, dar nu au oferit nici o soluţie, vreun mod pentru a depăşi aceste slăbiciuni. Astfel, rămânem doar cu acuzaţiile şi nimic mai mult.

Cristos identifică şi El aceste forme de pofte, în particular cea a poftei trupeşti. Însă nu se opreşte la acuzaţie. În acelaşi timp El ne avertizează să nu privim cu dorinţă, face apel la fiecare dintre noi să trăim în conformitate cu planul originar prezentat atât de minunat în Geneză înainte de păcat. El ne cheamă să re-afirmăm demnitatea trupului uman în minunatele diferenţe dintre masculinitate şi feminitate. Cristos face acest apel, şi este unul eficient, deoarece simultan cu apelul, Cristos ne dă mijloacele pentru a răspunde la acesta: Răscumpărarea şi harul care izvorăşte din ea.

"Răscumpărarea este un adevăr, o realitate, în numele căreia omul trebuie să se simtă chemat, şi 'chemat cu eficacitate'". Chemat la ce? Chemat la a "redescoperi, ba chiar mai mult, a realiza semnificaţia nupţială a trupului şi a exprima în acest fel libertatea interioară a darului" [49].

Nu am putea da o încheiere mai bună acestui articol decât cuvintele Papei Ioan Paul al II-lea de la sfârşitul celui de-al patruzeci şi şaselea discurs din seria Teologiei trupului:

Apelul conţinut în cuvintele lui Cristos din Predica de pe munte nu pot constitui un act desprins de contextul existenţei concrete. El semnifică întotdeauna - deşi doar în dimensiunea actului la care se referă - redescoperirea SEMNIFICAŢIEI ÎNTREGII EXISTENŢE, A SEMNIFICAŢIEI VIEŢII, în care este cuprinsă şi semnificaţia trupului, pe care o numim aici 'nupţială'. (...) Aceste cuvinte [ale lui Cristos] dezvăluie nu doar un alt ethos, ci şi o altă viziune asupra posibilităţilor omului. Este important ca el, tocmai în 'inima' sa, să nu se simtă doar irevocabil acuzat şi lăsat pradă poftei trupului, ci şi, în aceeaşi inimă, să se simtă chemat cu putere. Chemat tocmai la acea valoare supremă care este iubirea. Chemat ca persoană în adevărul umanităţii sale, deci şi în adevărul masculinităţii şi feminităţii sale, în adevărul trupului său. Chemat în acel adevăr care este patrimoniul 'începutului', patrimoniul inimii sale, care este mai profund decât păcătoşenia moştenită, mai profund decât pofta în cele trei forme ale sale. Cuvintele lui Cristos, încadrate în întreaga realitate a creaţiei şi mântuirii, reactualizează acea moştenire profundă şi îi dă o forţă reală în viaţa omului [50].