CATEHEZĂ

Capitolul III.
Păcatul şi ruşinea

Secţiunea 5.
B. Apelul lui Cristos către inima omului (1)

Cuvintele lui Cristos: "Aţi auzit că s-a spus: 'Să nu comiţi adulter'. Eu însă vă spun că oricine priveşte o femeie, dorind-o, a şi comis adulter cu ea în inima lui" [28] sunt adresate omului "istoric", fiinţelor umane supuse "rupturii constitutive din lăuntrul persoanei umane", cauzate de păcat. Mai mult, aceste cuvinte ale lui Cristos, cu accentul pus pe "adulterul în inimă", constituie un apel adresat omului interior. "Adulterul în inimă" este un act interior. Cristos mută punctul central al moralei de la legi şi precepte externe la izvorul actelor umane, la omul interior. Cristos ne cere fiecăruia dintre noi să interiorizăm învăţătura Sa astfel încât comportamentul bun să izvorască din fiecare dintre noi. Noi nu comitem adulter nu doar pentru că există o lege împotriva lui, ci pentru că valoarea (norma) de a nu comite adulter izvorăşte din fiecare dintre noi, adică din perceperea internă a faptului că a comite adulter înseamnă a viola o profundă preţuire personală a demnităţii persoanei umane. "O morală vie, în sensul existenţial, nu este formată doar din norme care iau forma poruncilor, a preceptelor şi a interdicţiilor, ca în cazul la 'Să nu comiţi adulter'. Morala în care se împlineşte tocmai semnificaţia la a fi om... se formează în perceperea interioară a valorilor, din care izvorăşte datoria ca o expresie a conştiinţei, ca răspunsul eului personal" [29].

Paradoxul de aici este evident. Cristos se adresează fiinţelor umane rănite de "ruptura constitutivă" din lăuntrul lor. Aşa după cum a explicat Papa Ioan Paul al II-lea, această "ruptură" s-a produs "în" fiecare dintre noi şi este percepută lăuntric. Cristos se adresează persoanei interioare şi ne învaţă că această "ruptură" din fiecare dintre noi trebuie să fie depăşită acceptând în interior normele de comportament corespunzătoare stării purităţii originare, şi apoi acţionând în conformitate cu aceste norme. Cristos nu doar identifică problema cu o acurateţe absolută, El identifică cu exactitate şi unde este problema: în acceptarea interioară a situaţiei cauzate de păcat, adică în acceptarea ideii că putem trăi semnificaţia nupţială a trupului doar într-un mod limitat.

Acest fapt a fost recunoscut în legea Vechiului Testament. Când fariseii i-au pus lui Isus întrebări în legătură cu dispoziţiile pentru divorţ în legea lui Moise, Cristos a făcut referire la "împietrirea inimii" fariseilor [30]. Această "împietrire a inimii" este tocmai ideea că efectele păcatului, "ruptura" din lăuntrul persoanei umane, conduc la a nu fi necesar să ne străduim să acţionăm în conformitate cu valorile cunoscute prin experienţele originare din starea de puritate. Referindu-se la "împietrirea inimii", Cristos "acuză, să spunem aşa, întregul 'subiect interior', care este responsabil de distorsiunea Legii [Vechiului Testament]" [31]. Nu doar indivizii îşi permiteau să accepte valori inconsecvente cu adevărul deplin despre demnitatea umană (revelat în experienţele originare din starea de puritate), ci aceste valori limitate erau de fapt cuprinse legile societăţilor întregi! Neacceptând această situaţie, Cristos le cere fariseilor (şi nouă) să depăşească "ruptura" din interior, să re-interiorizeze valorile prezente în starea purităţii originare, şi apoi să trăiască în consecinţă.

Trebuie totuşi să fim exacţi în legătură cu ceea ce ne cere Cristos să facem. În Predica de pe Munte, textul despre adulter are trei părţi. În primul rând, este vorba despre adulter în sine. În al doilea rând, este elementul "a privi cu dorinţă". În al treilea rând, este "adulterul în inimă". Papa analizează fiecare dintre aceste trei fraze în lumina tradiţiei Vechiului Testament (tradiţia cunoscută de cei care îl ascultau pe Cristos) şi în lumina "rupturii constitutive din lăuntrul persoanei umane". În legea evreiască a Vechiului Testament, adulterul consta în a avea femeia altui bărbat. David a fost vinovat de adulter cu Batşeba deoarece aceasta era soţia lui Urie Heteul. David avea multe soţii, dar poligamia nu era contrară legii [32].

Adulterul, "violarea dreptului de posesiune al bărbatului cu privire la fiecare femeie care îi era soţie legală (de obicei existau mai multe)" era împotriva legii [33]. Pe de altă parte, profeţii Vechiului Testament folosesc analogia cu căsătoria pentru a explica relaţia dintre Poporul ales şi Dumnezeu. Profeţii descriu Poporul ales comiţând adulter împotriva lui Dumnezeu, aşa cum o soţie ar comite adulter dacă şi-ar părăsi soţul şi ar merge cu altul, când îl abandonează pe Dumnezeu şi adoră zeităţile false ale popoarelor învecinate. Acest lucru este adulter nu pentru că Dumnezeu are în "posesie" Poporul ales, ci pentru că au renunţat la iubirea lor pentru Dumnezeu, adică au abandonat "comuniunea" lor cu Dumnezeu la care sunt angajaţi prin repetatele legăminte ale Vechiului Testament între Dumnezeu şi poporul Său. Atât tradiţia legală cât şi cea profetică a Vechiului Testament trebuie să fi fost cunoscute celor care îl ascultau pe Cristos. Totuşi, conceptul profetic al comuniunii dintre două persoane în căsătorie (ilustrată de ideea căsătoriei lui Dumnezeu cu Poporul ales) este mult mai aproape de conţinutul învăţăturii lui Cristos. Potrivit profeţilor "adulterul este un păcat deoarece el constituie ruperea legământului personal dintre bărbat şi femeie" [34]. Acesta este sensul în care vorbeşte Cristos despre adulter în faimoasa Sa frază: "oricine priveşte o femeie, dorind-o, a şi comis adulter cu ea în inima lui" [35].