CATEHEZĂ

Capitolul III.
Păcatul şi ruşinea

Secţiunea 3.
A. Experienţa goliciunii a lui Adam şi a Evei (2)

Papa scria că ruşinea lui Adam şi a Evei "dezvăluie o dificultate specifică în a percepe calitatea esenţială umană a propriului trup" [13]. Papa afirma că experienţele lui Adam şi ale Evei cu privire la propriile lor trupuri după păcat dezvăluie "o ruptură constitutivă înăuntrul persoanei umane, aproape o ruptură a unităţii spirituale şi somatice originare a omului. El înţelege pentru prima oară că trupul său a încetat să mai fie condus de puterea spiritului... Ruşinea lui originară poartă în ea semnul unei umilinţe specifice mijlocite de trupul său" [14]. Există o schimbare fundamentală în unitatea trup-spirit a persoanei umane. Adam şi Eva ştiu că nu aşa ar trebui să fie şi le este ruşine de ei înşişi pentru lipsa de unitate din lăuntrul lor. Ei sunt de asemenea ruşinaţi din cauza rezultatelor acestei lipse de unitate: pofta trupească pe care ei o simt uneori în prezenţa celuilalt şi lipsa de control asupra ordinii naturale. Teama însoţeşte această ruşine deoarece ei ştiu că sunt responsabili (din cauza păcatului lor) pentru că nu au unitatea trup-spirit pe care o aveau înainte. Această teamă şi ruşine atestă ceea ce Papa Ioan Paul al II-lea numea "neliniştea conştiinţei" [15]. Ei se tem de asemenea de felul în care natura le-ar putea face rău şi de faptul de a-l pierde pe celălalt: Adam să o piardă pe Eva şi Eva să îl piardă pe Adam.

"Ruptura constitutivă din lăuntrul persoanei umane" a fost o pierdere a auto-controlului. După păcat, Adam şi Eva nu mai îşi controlau propriile trupuri "în acelaşi fel, cu aceeaşi simplitate şi 'naturaleţe' cu care o făcea omul inocenţei originare. Structura de stăpânire de sine esenţială pentru persoană, este, într-un anumit fel, zguduită din temelii în el" [16]. Dacă o persoană este constituită în primul rând din puterile raţiunii şi voinţei, de a gândi şi de a alege, atunci în persoanele umane, deoarece trupul uman trebuie să exprime şi să reveleze persoana, raţiunea şi voinţa trebuie să fie puterile dominante. Raţiunea şi voinţa trebuie să stăpânească şi să controleze trupul. Când Dumnezeu i-a creat pe Adam şi Eva, ei s-au bucurat de această stăpânire de sine. Raţiunile şi voinţele lor aveau capacitatea de a conduce puterile lor trupeşti pentru ca trupurile lor să exprime fără greşeală şi întotdeauna ceea ce ei cunoşteau şi alegeau. Ruptura în persoana umană după păcat constă tocmai în lipsa de control a raţiunii şi a voinţei asupra trupului.

Cu toţii trăim experienţa acestei "rupturi" în noi înşine. Ştim cu toţii că ne putem hotărî să mâncăm doar câteva chipsuri, sau doar o bomboană, dar adesea ne trezim că am mâncat mai mult decât ne-am hotărât. Ne auzim adesea spunând: "M-am răzgândit". De fapt dorinţele trupului, stimulate de hrană, au exercitat presiuni asupra raţiunii şi voinţei. Slăbite cum sunt în urma păcatului originar, raţiunea şi voinţa adesea cedează. Ne gândim: "Încă unul/una n-o să-mi facă rău" şi apoi alegem cu voinţa noastră să mai mâncăm. Ne schimbăm alegerea - ne răzgândim - din cauza presiunii dorinţelor trupeşti asupra raţiunii şi voinţei noastre. Autorul Epistolei către Romani face referire la lipsa de stăpânire de sine în noi toţi (cu excepţia Fecioarei Maria şi a lui Cristos) când scrie că "Văd o altă lege în mădularele mele, care luptă împotriva legii minţii mele şi mă ţine sclav prin legea păcatului care se află în mădularele mele" [17]. Acest scenariu nu s-a întâmplat cu Adam şi Eva înainte de păcat deoarece se bucurau de stăpânirea de sine. Raţiunile şi voinţele lor conduceau întotdeauna puterile lor trupeşti, şi nu invers.

Ruşinea lui Adam şi a Evei după păcat indică spre o realitate care zguduie "temeliile existenţei lor" [18]. Însă nu doar existenţa lor este zguduită din temelii, ci fiecare fiinţă umană care este moştenitoare a păcatului originar - întreaga rasă umană cu excepţia Mariei şi a lui Cristos. Noi toţi suferim "ruptura constitutivă din lăuntrul persoanei umane". Tuturor ne lipseşte stăpânirea de sine pe care ar trebui să o avem. Conştiinţa lui Adam şi a Evei cu privire la experienţele lor le dezvăluie ce s-a întâmplat cu ei. Dar deoarece noi toţi împărtăşim efectele păcatului originar, conştiinţa experienţelor lor redate în paginile Genezei ne dezvăluie şi nouă propria noastră situaţie. Examinarea pe care Papa Ioan Paul al II-lea a făcut-o cu privire la conştiinţa lui Adam şi a Evei nu a fost un simplu exerciţiu de analiză biblică. A fost făcută pentru a ilumina situaţia fiecărei persoane umane supuse păcatului originar şi efectelor acestuia.

Noi experimentăm "ruptura constitutivă" din noi înşine, care ne îndepărtează de la a acţiona aşa cum ar trebui. Experimentăm ostilitatea naturii şi cu aceasta vine teama, cel puţin uneori, că forţele naturii ne vor dăuna. (Deoarece suntem atât de obişnuiţi cu răsturnarea ordinii originare a relaţiei omului cu natura, majoritatea dintre noi probabil nu suntem în general "ruşinaţi" de acest lucru. Cu toate acestea, există ocazii în care simţim o anume frustrare asemănătoare cu ruşinea atunci când nu suntem capabili să conducem natura aşa ne-am dori.) Cu siguranţă experimentăm pofta trupească în moduri sexuale şi teama care însoţeşte această poftă.

"Ruptura constitutivă din lăuntrul persoanei umane", rezultatul păcatului originar, ne-a distrus capacitatea noastră de a iubi aşa cum ar trebui să o facem, adică de a ne dărui pe noi înşine în mod altruist în şi prin trupurile noastre în căsătorie. Aşa după cum scria Papa, după păcat, capacitatea de a exprima iubirea autentică în şi prin trupul uman "a fost răvăşită". Este ca şi când trupul uman "în masculinitatea şi feminitatea lui ar fi încetat să mai constituie fundamentul 'demn de încredere' al comuniunii persoanelor, ca şi când funcţia lui originară ar fi fost 'pusă la îndoială' în conştiinţa bărbatului şi a femeii" [19].