CATEHEZĂ

8. De la cateheza copiilor la cateheza familială

a. Cateheza copiilor în comunitatea parohială

a.1. Educaţia creştină pentru copii - o necesitate absolută astăzi

Vârsta preşcolară şi şcolară mică reprezintă o etapă importantă pentru deschiderea anumitor posibilităţi de edificare pentru Biserică şi societate; copilul, fiu al lui Dumnezeu prin botez şi membru privilegiat al Împărăţiei Lui (Mc. 10, 14), are nevoie astăzi, mai mult ca altădată, de ajutor în creşterea sa umană şi spirituală: cateheza nu poate lipsi nici unui copil creştin. Cei care au dat copilului viaţă, îmbogăţind-o cu darul botezului, au datoria de a o hrăni în continuare. Orice cateheză va ţine cont de situaţia concretă de viaţă a catehizaţilor. Deoarece această vârstă a copilăriei este perioada în care are loc prima socializare şi educare umană - în familie, la şcoală şi la biserică - ea constituie un moment decisiv pentru viitorul credinţei. Copilăria este perioada în care se împlineşte iniţierea creştină începută la botez: fiind pregătit pentru primirea sacramentelor, copilul trece printr-o primă etapă a formării organice la credinţă şi este introdus în viaţa Bisericii. Procesul catehetic va fi eminamente educativ, dezvoltând resursele umane ce constituie fundamentul credinţei: simţul încrederii, al generozităţii, al dăruirii de sine, al împărtăşirii. Formarea propriu-zis creştină va avea în vedere iniţierea la rugăciune şi la Sfânta Scriptură.

De ce este absolut necesară educaţia la credinţă încă de la vârsta preşcolară? De ce trebuie ea să-l însoţească permanent pe copil? De ce este util ca factorii implicaţi în această acţiune să lucreze împreună? Deoarece contextul socio-cultural actual influenţează cel mai adesea negativ creşterea copiilor; totul, de la mediul ambiant la mentalităţi şi comportamente, impune astăzi doar stiluri de viaţă de tip consumist, o perspectivă comercială asupra oricărui lucru sau asupra oricărei persoane: cum nu se mai crede în nimic nici viaţa nu are valoare, totul fiind permis; de aici se naşte violenţa, individualismul şi nihilismul impuse drept stiluri naturale de viaţă. Mijloacele de informare în masă sunt oglinda acestei realităţi. Locurile în care copiii îşi petrec timpul lor liber promovează aceeaşi mentalitate consumistă şi nu au nici pe departe preocupări serioase de educare totală a persoanei. Din păcate şi şcoala a pierdut această dimensiune de educaţie globală, în favoarea unei simple instruiri, în funcţie de diferitele discipline; în plus, ea promovează fără discernământ experimentele ştiinţifice, cibernetice, informatice, exaltând în mod exagerat puterea inteligenţei. Majoritatea adulţilor sunt puternic marcaţi de această criză a societăţii noastre; ei trăiesc adesea sentimente de frică, neîncredere, resemnare, individualism. Cum nu vor fi copiii la rândul lor marcaţi de toate aceste probleme?! Ei sunt foarte vulnerabili la aceste asalturi şi nu pot doar prin propriile forţe duce lupta cu cei de o vârstă cu ei; faptul de a nu se conforma modelelor impuse de grup, faptul de a refuza idolii grupului, valorile sale, va face din copil un marginalizat. Soluţia se impune de la sine: copilul are nevoie astăzi, mai mult ca oricând, de o educaţie autentică, a întregii persoane, la care să contribuie cât mai mulţi factori avizaţi.

a.2. Rolul parohiei şi locul ei în cateheza copiilor

Se pune problema modalităţii de dezvoltare din perspectiva unei pedagogii religioase a unei instruiri şi formări a copilului în aşa fel încât să se obţină efectul dublu al formării complete şi serioase şi, respectiv, suscitarea entuziasmului şi a înţelegerii intime a valorilor religioase şi supranaturale. Se impune dezvoltarea precoce a simţului comunitar la copil, a capacităţii sale de a exersa o funcţie adevărată, efectivă şi recunoscută de toţi - dincolo de joc sau ficţiune - în cadrul activităţii liturgice şi caritabile.

Această educare la credinţă începe în parohie şi abia apoi la şcoală; odată cu integrarea copiilor în şcoală este necesară însă o colaborare permanentă între cateheţii parohiali, profesorii de religie de la şcoală şi părinţi, spre binele copiilor. În acelaşi sens, preoţii trebuie să realizeze că datoria lor este de a-i ajuta pe părinţi şi educatori în activitatea lor pentru că, atunci când îi susţin în îndeplinirea misiunii lor, Biserica însăşi este edificată.

Comunitatea are rolul şi posibilitatea de a integra şi pe copiii dezavantajaţi, care nu beneficiază de sprijinul familiei în credinţă, copiii fără familie, sau cei nebotezaţi, promovând un dialog cu ei sau cu familia. Dacă părinţii rămân străini de educaţia religioasă a copiilor lor, este necesar ca aceştia să aibă un prieten care să-i însoţească şi susţină de-a lungul întregului parcurs.

a.3. Implicarea părinţilor - o premisă a reuşitei catehezei copiilor

Parohia este coordonatoarea pregătirii copiilor la primirea sacramentelor; în această calitate ea poate să-i motiveze pe părinţi să colaboreze la cateheza copiilor, conştientizând faptul că, pe drumul lor, copiii au mereu nevoie de sprijinul credinţei celor din jur. Părinţi şi copii, cu toţii sunt invitaţi să răspundă chemării lui Isus şi să primească sacramentele în comunitate, în deplină libertate, atunci când se consideră pregătiţi, dincolo de prejudecăţi (un părinte poate să aleagă momentul în care copilul său să primească împărtăşania solemnă, independent de un anume obicei - de pildă la o anumită vârstă). Asumându-şi rolul de educatori la credinţă, părinţii îşi vor îndeplini responsabilitatea asumată la botez, îşi vor reconsidera propria viaţă de credinţă, aprofundând sensul sacramentelor. Cateheţii afirmă că este de o importanţă capitală implicarea părinţilor, deoarece lor le revine sarcina fundamentală în a-i pregăti pe copii la primirea sacramentelor, dar şi de a-i însoţi în întreaga lor educaţie la credinţă; a nu-i determina să-şi ia în serios această responsabilitate înseamnă a-i priva pe copii de un sprijin indispensabil în trezirea şi maturizarea credinţei lor, ca şi pe ei toţi de o ocazie de dialog. Totodată, aceasta ar fi şi un mod de a pune credinţa şi chestiunea Biserică în afara vieţii cotidiene şi a educaţiei, ca un capitol aparte, fără legătură cu acestea. În majoritatea comunităţilor se constată dificultăţi serioase în a se găsi drumul spre părinţi şi a-i determina să perceapă întreaga importanţă a participării lor la procesul catehetic.

O posibilitate de contact cu părinţii poate fi chiar momentul în care ei vin la comunitatea parohială să ceară admiterea copilului lor la pregătirea pentru momentul solemn al primirii împărtăşaniei. Deşi acest eveniment şi-a pierdut în mare parte conţinutul de credinţă, fiind considerat drept o etapă necesară în viaţa copilului, dar fără legătură cu viaţa sa de credinţă, o ceremonie frumoasă, totuşi multe familii ţin la el. Este de înţeles că accentul nu trebuie să cadă pe această latură ci, că, încă de la început, părinţilor trebuie să li se transmită chemarea permanentă a Domnului la Masa Lui. Li se poate chiar impune într-un sens colaborarea, spre binele copiilor şi viitorul credinţei acestora.

Pregătirea pentru primirea sacramentelor iniţierii creştine şi-o pot asuma chiar părinţii, coordonaţi, susţinuţi, de o echipă catehetică. Prima lor întâlnire cu cateheţii este deosebit de importantă; aceştia trebuie să depăşească formalităţile, să le propună o reflecţie asupra implicaţiilor vieţii de credinţă a familiei, cu insistenţă asupra adevăratei co-responsabilităţi ce o avem cu toţii, şi să-i invite la a se angaja să trăiască un parcurs catehetic împreună cu copiii lor. Anumite parohii au experimentat în acest sens o astfel de colaborare, organizând lunar întâlniri cu părinţii pentru discuţii asupra problemelor întâmpinate de ei în pregătirea copiilor, asupra realizărilor; altele au organizat întâlniri comune cu părinţii şi copiii (sau tinerii) pentru împărtăşirea credinţei lor şi acestea au constituit o sursă de îmbogăţire reciprocă. O altă posibilitate este aceea de a se organiza trei întâlniri: prima se constituie într-o invitaţie a comunităţii ce se adresează părinţilor; la această întâlnire părinţilor li se aduce la cunoştinţă proiectul pastoral ce îi priveşte şi pe copiii lor; a doua este o discuţie de aprofundare a sensului sacramentului ce urmează să-l primească copiii şi asupra implicaţiilor sale (rolul părinţilor este de a-l aprofunda la rândul lor cu copiii); iar a treia întâlnire reuneşte pe părinţi, copii şi naşi, cu puţin înaintea evenimentului propriu-zis, pentru pregătirea la celebrarea în care toţi sunt chemaţi să se implice activ.

Astăzi responsabilitatea catehezei trece cu precădere în sarcina familiei - şi aceasta într-o perioadă când ea pare că este mai slabă ca oricând din cauza unor probleme ca divorţul, secularizarea, influenţa mijloacelor de informare în masă etc. - ea fiind chemată să trăiască zi de zi Evanghelia acasă şi să o celebreze în comunitate; comunitatea parohială îşi asumă pregătirea ei, susţinerea ei şi organizarea celebrărilor care devin o cateheză specială.

b. Rolul de neînlocuit al părinţilor în educaţia la credinţă a fiilor

b.1. Părinţii - primii educatori ai credinţei copiilor

"Un moment adesea hotărâtor (pentru credinţa copilului) este acela în care el... primeşte de la părinţi sau de la mediul familial cele dintâi elemente ale catehezei, care nu vor fi poate altceva decât simpla revelare a Tatălui ceresc, bun şi grijuliu, către care învaţă să-şi îndrepte inima. Rugăciunile scurte pe care copilul va învăţa să le îngâne vor fi începutul unui dialog în iubire cu acest Dumnezeu ascuns al cărui Cuvânt va începe mai apoi să-l asculte. N-aş putea să insist destul pe lângă părinţii creştini asupra necesităţii iniţierii precoce, în care facultăţile copilului sunt integrate într-un raport vital cu Dumnezeu: operă capitală, care cere o mare iubire şi un profund respect faţă de copil, care are dreptul la o prezenţă simplă şi adevărată a credinţei creştine", scria Papa Ioan Paul al II-lea.

Părinţii au primit prin însuşi sacramentul căsătoriei harul şi responsabilitatea educaţiei fiilor lor, în sensul transmiterii valorilor umane şi religioase. Însăşi viaţa familiei trebuie aşadar să devină o şcoală de viaţă creştină. Mărturia de viaţă întru credinţă a părinţilor marchează copilul şi are un caracter de nesubstituit. Iniţierea religioasă a copiilor are loc prin explicarea anumitor evenimente din viaţa familiei în sens creştin; ea este aprofundată când părinţii se arată interesaţi de ce au învăţat copiii la cateheza metodică pe care o primesc când mai cresc în comunitate. Educaţia credinţei trebuie să înceapă în familie de la cea mai fragedă vârstă a copilului; ea este deja îndeplinită când se poate vedea cum membrii familiei se ajută unii pe alţii să crească în credinţă, graţie mărturiei perseverente, în lucrurile mărunte ale vieţii cotidiene. Ea se realizează însă şi cu ocazia unor evenimente din viaţa familiei ca: sărbători, naşterea unui copil, doliul, primirea sacramentelor etc., prin explicarea conţinutului lor religios. Cateheza în familie precede, însoţeşte şi îmbogăţeşte orice altă formă de cateheză.

Acţiunea evanghelizatoare a familiei se înscrie în linia de apostolat evanghelizator al laicilor; în unele momente dificile ale istoriei, datorită acestei slujiri, familia şi-a meritat pe bună dreptate apelativul de Biserică domestică, Biserica cea mică. Familia trebuie să fie un spaţiu unde Evanghelia este transmisă şi de unde Evanghelia se răspândeşte. "Toţi membrii familiei evanghelizează şi sunt evanghelizaţi, toţi dăruiesc şi primesc (inclusiv părinţii primesc uneori de la copii lecţii de adevărată trăire a Evangheliei) şi o astfel de familie devine evanghelizatoare a multor altora."

Ca loc de cateheză, familia are o sarcină unică: aceea de a transmite Evanghelia, înrădăcinând-o în contextul valorilor umane profunde. Iniţierea la viaţa creştină va presupune: trezirea simţului prezenţei lui Dumnezeu, realizarea primilor paşi în rugăciune, educarea conştiinţei morale, formarea sensului creştin în iubirea umană. Ea va avea un caracter mai mult ocazional decât sistematic, permanent şi cotidian; mai mult de mărturie decât de învăţătură. La botez, părinţii s-au angajat să-şi ajute copilul în slalomul existenţei, sprijinindu-l pentru a înţelege câte ceva din aceasta. Ei îi vor vorbi de Cristos, fără a-l constrânge, îl vor duce la liturghie, aşa cum se preocupă să-l ducă la medic. Ei nu vor lăsa pe mâna altora problema educaţiei sale creştine, căci credinţa nu este ceva ce se învaţă ci o viaţă ce se comunică; nu este o conduită impusă, ci o experienţă de făcut împreună.

"Pentru părinţii creştini, misiunea educativă, inserată... în participarea lor la opera creatoare a lui Dumnezeu, are un izvor nou şi specific în sacramentul căsătoriei, care îi consacră la opera de educare propriu-zis creştină a copiilor, îi cheamă adică să participe la aceeaşi autoritate şi la aceeaşi iubire a lui Dumnezeu Tatăl şi a lui Cristos Păstorul, precum şi la iubirea de mamă a Bisericii, îi îmbogăţeşte cu înţelepciune, sfat, tărie şi cu oricare altul din darurile Duhului Sfânt pentru a-i ajuta pe copii în creşterea lor umană şi creştină". Misiunea educativă a familiei este o "adevărată slujire preoţească, prin care este transmisă lumina Evangheliei, astfel încât însăşi viaţa de familie devine un itinerar de credinţă, o iniţiere creştină şi o şcoală a urmării lui Cristos."

b.2. Sugestii pentru o educaţie creştină în familie

Părinţilor le este uneori teamă în privinţa educaţiei copilului lor; ei se întreabă: "ce va fi cu el?", "dar dacă va lega prietenii greşite?", "cu ce să începem pentru a evita greşelile ce le-au făcut părinţii noştri cu noi?", "cum să facem să inventăm din nou lucrurile frumoase pe care ni le-au dăruit şi nouă părinţii noştri?" S-ar putea lua în considerare două principii pentru evitarea acestor frământări: în primul rând, părinţii ar trebui să aibă grijă de ceea ce sunt şi nu atât să se preocupe de ce trebuie să facă, căci un copil îşi reproduce părinţii prin asimilare şi imitaţie; în al doilea rând, ei trebuie să creadă că, dacă îşi vor încredinţa constant copilul lui Dumnezeu, Acesta îi va purta de grijă.

Copiii de azi trebuie pregătiţi să trăiască în secolul XXI: să înveţe să citească, să scrie, să utilizeze calculatorul... Dar, a nu le oferi nimic peste toate acestea este totuna cu a ne preocupa doar de detaliile existenţei, uitându-i esenţialul; or, a căuta întâi esenţialul înseamnă, pur şi simplu, a învăţa să fim oameni. Este vorba aici de o problemă de mare actualitate, foarte serioasă, chiar dacă nu se vorbeşte des de ea... Aceasta nu înseamnă că în familie trebuie să se facă nici mai mult nici mai puţin decât lecţii de catehism; mai degrabă însă, aici este locul în care copilul trebuie să trăiască sensul unor cuvinte ca: Tată, iubire, iertare, aşteptare, frângerea pâinii, înviere, dar, har, pe care mai târziu le va auzi la cateheză sau la ora de religie. Dacă atunci ele vor fi cuvinte goale de sens, vor fi repede abandonate. Prea mult s-a uitat că familiei îi revine sarcina de a umple de sens marile cuvinte religioase. În familie se face experienţa Dumnezeului nevăzut, prin gesturi de iubire, iertare, acceptare; experienţa este aceea care face aici posibilă transmiterea credinţei, educaţia spirituală născându-se în şi din viaţa de zi cu zi. Familia este cea care imprimă copilului modelul de comportament şi viziunea asupra vieţii. Este locul unde trebuie să se înveţe speranţa, în pofida experienţelor urâte ale vieţii şi lumii.

Apartenenţa şi angajarea familiei într-o comunitate de credinţă mai mare - de pildă parohia - este un mod de a-şi exprima identitatea creştină. Participarea părinţilor la euharistie în fiecare duminică pentru a-L lăuda pe Dumnezeu şi a-I mulţumi împreună cu fraţii întru credinţă este esenţială în educarea copiilor; la fel trăirea creştină a duminecii - zi de odihnă în care familia se poate reuni şi copiii pot să se bucure de prezenţa mamei, a tatălui şi a fraţilor, ziua în care se poate trăi cel mai bine dimensiunea păcii. Importantă este şi trăirea în credinţă a marilor sărbători când, de pildă, cadoul pentru copii poate fi semnul iubirii în amintirea nespusei Iubiri a Tatălui pentru oameni. Rugăciunea zilnică a familiei este o şcoală a credinţei; este bine ca părinţii să se roage împreună cu copiii. Dar, până la a se ajunge la rugăciunea comună, copiii trebuie să-i vadă pe părinţi rugându-se, având Biblia în mână. De aici se naşte întâi curiozitatea lor şi apoi dorinţa de a participa. Binecuvântarea cu semnul crucii este la rândul său un gest important care face parte din limbajul familiei creştine; părinţii îşi pot însemna copiii pe frunte cu semnul crucii dimineaţa şi seara, îi pot învăţa să-l facă singuri la începutul oricărei activităţi. Atenţi la trezirea simţului sacrului, părinţii pot celebra prezenţa lui Dumnezeu în viaţa cotidiană, inventând ritualuri: lecturi scurte din Biblie, rugăciuni cu o candelă aprinsă etc.

b.3. Sprijinul comunităţii parohiale - o iniţiativă model

Educarea copiilor la credinţă este o sarcină deosebit de dificilă astăzi pentru familie; de aceea este necesar ca părinţilor să le fie acordată o atenţie specială în comunitatea creştină, care poate stabili cu ei contacte personale sau poate organiza cursuri speciale, o cateheză pentru ei.

Iată în cele ce urmează un mod concret de a sprijini acţiunea educativă a familiei creştine de către o comunitate parohială. Este vorba mai exact de două parohii din nordul Franţei: Sebourg, cu 16.000 locuitori, şi Rombie, cu 600 locuitori, într-o situaţie obişnuită pentru occident - sub conducerea aceluiaşi paroh, ce mai are şi alte sarcini în eparhie şi este, deci, prezent doar pe jumătate. Aici cateheza caută să dezvolte numeroase contacte între părinţi, copii, animatori, adunarea duminicală, diversele grupuri, pornind de la ideea că Biserica nu este doar o lecţie de învăţat, ci şi o experienţă de trăit.

Într-un prim an s-a acordat prioritate familiilor. Cele două parohii organizau două întâlniri lunare comune cu părinţii: una la începutul lunii, pentru schimburi de opinii asupra unor probleme de viaţă, chestiuni de credinţă şi descoperirea importanţei catehezei în familie şi o a doua întâlnire la sfârşitul lunii pentru o celebrare împreună cu copiii. În plus, se mai organiza pe la mijlocul lunii, o întâlnire doar pentru copii, cu scopul de a-şi împărtăşi unii altora experienţele de credinţă ce le-au făcut în familie, a le aprofunda prin citirea Cuvântului lui Dumnezeu, ca şi pentru a pregăti întâlnirea de la sfârşitul lunii - prin învăţarea unor cântece şi rugăciuni.

În anii următori activitatea s-a diversificat. Păstrându-se întâlnirile de la începutul şi sfârşitul lunii cu adulţii, comunitatea este din ce în ce mai implicată; câte un membru al său ia in grijă un copil şi familia lui, pe termen de un an, întreţinând legături de tot mai adâncă prietenie; copiii sunt împărţiţi în grupe de 6-7 şi sunt daţi în grija unui catehet. Se face un efort tot mai mare pentru a se organiza o participare activă a lor la sfânta liturghie. La marile sărbători, celebrările sunt întotdeauna comune.

Toate acestea presupun o colaborare deosebită între diversele grupări ale parohiei: cateheţi, cor, echipe liturgice, comitete de animaţie, şi de la membru la membru. Toată lumea este responsabilă şi iniţiativele se înmulţesc: se organizează exerciţii spirituale cu mărturisiri de credinţă pentru părinţi, pentru copii - întâlniri speciale cu alte mişcări sau persoane angajate; câteodată o veghe de rugăciune; anual - sărbătoarea celor botezaţi, în care comunitatea întreagă îi serbează pe copiii botezaţi în anul care a trecut etc.

c. Cateheza familială - o posibilă linie de cateheză în parohie

c.1. Motivaţii şi obiective ale acestei linii catehetice

Responsabilitatea părinţilor în privinţa catehezei se justifică prin însăşi natura misiunii lor, ei fiind chemaţi la a da viaţă copiilor lor şi a-i educa; cateheza este pentru părinţi un drept şi o îndatorire de care nimeni nu-i poate priva şi în care nimeni nu-i poate suplini. Îndatorirea lor în privinţa educaţiei integrale a copiilor presupune şi dimensiunea educaţiei la credinţă; aceasta nu este nici pe departe apanajul profesorilor de religie, după cum cred unii părinţi, credinţa în Isus Cristos, implicând întreaga viaţă, ca mod de a fi şi a gândi. Cateheza familială a apărut în anii '70 în Chile ca urmare a numeroase cereri din partea unor părinţi către diverse parohii şi şcoli în sensul de a li se admite copiii la pregătirea pentru împărtăşania solemnă. Biserica a realizat că şi părinţii trebuie să-şi asume responsabilitatea de a trezi în copiii lor credinţa semănată la botez, constituind un model pentru copii, angajându-se în lucrarea cu Cristos, dar şi că ei trebuie pregătiţi pentru aceasta; Biserica a demonstrat astfel că ceea ce doreşte nu este să dea cu uşurinţă sacramentele, ci să formeze adevăraţi discipoli ai lui Cristos.

Formulat sintetic, obiectivul principal al catehezei familiale este a încreştina întreg nucleul familial (cuplul şi copiii), iar obiectivele secundare privind adulţii ar fi:

- evanghelizarea lor, adică a li se comunica Vestea cea Bună care este Cristos, unicul Domn şi Mântuitor al oamenilor, Învăţătorul şi Eliberatorul care cheamă pe fiecare om la a-L primi şi la a se lăsa transformat de El;

- ameliorarea mediului familial, participanţii la această cateheză fiind ajutaţi în a conştientiza mai bine rolul lor de soţ, soţie şi părinte;

- înscrierea lor într-o viaţă comunitară stabilă, bazată pe ideea că nu există adevarată convertire la Cristos fără a se ajunge la trăirea unei experienţe de Biserică; este necesar să se vegheze ca participarea părinţilor la viaţa comunităţii să nu înceteze imediat după primirea de către copii a împărtăşaniei solemne;

- implicarea lor în construirea unei societăţi drepte; comunitatea nu trebuie să rămână închisă în sine, membrii săi trebuind să se simtă responsabili în a transforma societatea după învăţătura lui Isus;

- implicarea lor în educaţia religioasă a copiilor, prin participarea la întâlnirile săptămânale, pregătirea, transmiterea informaţiilor catehetice copiilor, mărturia permanentă.

Obiectivele privind copiii sunt:

- să devină responsabili, în măsura posibilităţilor vârstei, pentru primirea sfintei împărtăşanii, în sensul de a manifesta disponibilitate în a primi cateheza din partea părinţilor, ca şi interes pentru primirea acestui sacrament, prin completarea conştiincioasă a caietului de lucru propus, şi participarea la celebrările săptămânale pentru copii;

- să adere la Cristos în mod liber şi conştient, deschizându-şi inima.

c.2. Sugestii organizatorice

Prima întâlnire cu părinţii este foarte importantă; părinţilor nu trebuie să li se spună scurt că, dacă vor ca fiii lor să fie admişi la sacramente, este necesar să fie înscrişi în programul de cateheză familială, ci trebuie să li se explice motivele acestei decizii a parohiei şi Bisericii locale. Înscrierea în acest program se poate face tocmai cu prilejul cererii părinţilor legate de primirea sacramentelor, pe de altă parte, însuşi catehetul poate să adune copiii şi părinţii pentru această linie de cateheză, prin intermediul unor fluturaşi, scrisori, în care să descrie acest proiect. Grupurile pot să fie formate după diferite criterii; după străzi (grupuri de vecini), în funcţie de orarul de lucru (persoane disponibile seara, dimineaţa), după starea civilă (cupluri, văduve, mame divorţate). Este recomandabil ca grupurile să nu fie mai mari de douăsprezece persoane, întâlnirile grupurilor să fie săptămânale şi să aibă loc într-o casă particulară, eventual în casa animatorului; în felul acesta se poate crea o atmosfera caldă, de familie. În plus, părinţii vor fi invitaţi la toate celebrările pentru adulţi organizate în comunitate. La fiecare întâlnire se propune o temă care va fi discutată apoi cu copiii acasă, în cursul săptămânii următoare, nu ca o lecţie însă, ci mai degrabă într-o conversaţie simplă, dar importantă; despre cum a mers se discută la întâlnirea următoare. De la o săptămână la alta, copiii sunt astfel pregătiţi acasă pentru împărtăşania solemnă, de către chiar părinţii lor. În afară de aceasta, ei trebuie să aibă cu toţii o întâlnire săptămânală, organizată de preferinţă duminica, pentru rugăciune, jocuri, o cateheză de aprofundare, celebrare, la care sunt invitaţi şi unul sau doi părinţi. Este important ca dintr-o familie înscrisă în acest program, ambii părinţi să fie implicaţi, la fel cum este important ca, în orice circumstanţă a vieţii, ei să se ştie pune de acord în orice privinţă; implicarea lor trebuie suscitată prin toate mijloacele de care dispune fantezia.

Iată care ar fi agenţii implicaţi în această linie de cateheză:

- episcopul, a cărui aprobare este indispensabilă şi care poate să stimuleze şi să sprijine acest program de cateheză;

- parohul este persoana cheie în această activitate, de iniţiativa şi sprijinul său depinzând în mare parte reuşita acestui program; lui nu i se cere o participare excesivă la această activitate, ea fiind mai degrabă o lucrare a laicilor în slujba propriei lor credinţe; este important însă ca el să cunoască metoda, să-i poată aprecia mersul şi roadele; în fond, datorită unei astfel de iniţiative care-i ajută pe laici să-şi conştientizeze propria vocaţie la apostolat, parohul va avea mai mult timp pentru a se dedica îndatoririlor sale specifice;

- călugării şi călugăriţele: deşi multe persoane consacrate sunt excelente promotoare ale catehezei familiale, nu este un lucru pozitiv ca ele să se implice în această activitate altfel decât pentru scurt timp, până la formarea unui număr suficient de cateheţi laici;

- coordonatorii-cateheţi; este necesar ca fiecare parohie să conteze pe unul sau mai mulţi coordonatori ai diverselor sectoare ale catehezei care să poată face legătura cu alţi cateheţi din dieceză;

- animatorii, cateheţii fiecărui grup: ei sunt în general creştini maturi care iau în responsabilitatea lor un grup de părinţi cu scopul de a-i ajuta să trăiască şi să împărtăşească experienţa lor de convertire la Cristos; cel mai indicat este ca animatorii unui grup să fie un cuplu cu o bogată experienţă de viaţă; aceşti cateheţi - îndrumători trebuie să fie în orice caz caracterizaţi de o sinceră adeziune la Cristos, spirit de slujire, temperament stabil, amabilitate, înţelegere, deschidere la dialog, responsabilitate în propria familie, spirit de grup, spirit de iniţiativă, capacitate de autocritică;

- animatorul celebrărilor pentru copii - şi nu vorbim despre catehetul copiilor în acest caz, deoarece acesta este rolul specific al părinţilor - poate fi un tânăr sau un adult care are sarcina de a aprofunda învăţătura săptămânală a copiilor alături de părinţi, de a-i reuni pentru o celebrare comună duminica, într-o atmosferă de sărbătoare şi rugăciune şi de a-i călăuzi spre o implicare în serviciul fraţilor prin activităţi individuale sau colective.

c.3. Importanţa acestui gen de proiect pentru parohie

Părinţii creştini, în faţa demnităţii şi misiunii lor, au rolul specific de a-i educa pe copii la rugăciune, de a-i introduce în descoperirea progresivă a tainei lui Dumnezeu şi în colocviul personal cu Dumnezeu, aşa cum învaţă Conciliul Vatican II: "În familia creştină - îmbogăţită de harul şi misiunea sacramentului căsătoriei - copiii trebuie să înveţe a percepe, din fragedă pruncie, pe Dumnezeu, şi a-L iubi, precum şi a-l iubi pe aproapele în spiritul credinţei pe care au primit-o la botez" sau "Seviciul făcut de soţii şi părinţii creştini pentru Evanghelie este în chip esenţial o slujire eclezială..."

Într-o parohie în care cateheza familială merge bine cartierul se reînnoieşte şi se apropie de parohie; lumea care se ţine la distanţă se întoarce cu dorinţa de a participa la anumite activităţi ale Bisericii. Cateheza familială ajută şi la maturizarea vocaţiei creştine laice, ceea ce permite preotului să se dedice mai deplin îndatoririlor sale specifice.