CATEHEZĂ

miercuri, 1 octombrie 2008

Sfântul Paul (6)

"Conciliul" din Ierusalim şi incidentul din Antiohia

Iubiţi fraţi şi surori,

Respectul şi veneraţia pe care Paul a cultivat-o mereu faţă de cei doisprezece nu dispar atunci când el cu francheţe apără adevărul evangheliei, care nu este altceva decât Isus Cristos, Domnul. Vrem să ne oprim astăzi asupra a două episoade care demonstrează veneraţia şi, în acelaşi timp, libertatea cu care apostolul se adresează lui Chefa şi celorlalţi apostoli: aşa-numitul "Conciliu" din Ierusalim şi incidentul de la Antiohia Siriei, prezentate în Scrisoarea către Galateni (cf. 2,1-10; 2,11-14).

Orice Conciliu şi Sinod al Bisericii este "eveniment al Duhului" şi aduce în desfăşurarea sa instanţele întregului popor al lui Dumnezeu: au experimentat asta personal cei care au avut darul de a participa la Conciliul al II-lea din Vatican. Pentru aceasta sfântul Luca, informându-ne despre primul Conciliu al Bisericii, desfăşurat la Ierusalim, introduce astfel scrisoarea pe care apostolii au trimis-o în circumstanţa aceea comunităţilor creştine din diaspora: "Duhul Sfânt şi noi am hotărât..." (Fap 15,28). Duhul, care lucrează în toată Biserica, îi conduce de mână pe apostoli în parcurgerea de drumuri noi pentru a realiza proiectele sale: el este artizanul principal al edificării Bisericii.

Şi totuşi adunarea din Ierusalim s-a desfăşurat într-un moment de mare tensiune în interiorul comunităţii de la începuturi. Era vorba de a răspunde la întrebarea dacă trebuia să se ceară păgânilor care aderau la Isus Cristos, Domnul, circumcizia sau dacă era permis să fie lăsaţi liberi de Legea mozaică, adică de respectarea normelor necesare pentru a fi oameni drepţi, împlinitori ai Legii, şi mai ales liberi de normele referitoare la purificările cultuale, la mâncărurile curate şi necurate şi la sâmbătă. Despre adunarea din Ierusalim vorbeşte şi sfântul Paul în Gal 2,1-10: după paisprezece ani de la întâlnirea cu Cel Înviat la Damasc - suntem în a doua jumătate a anilor 40 d.C. - Paul pleacă împreună cu Barnaba din Antiohia Siriei şi este însoţit de Tit, colaboratorul său fidel care, deşi era de origine greacă, nu a fost constrâns să fie circumcis pentru a intra în Biserică. Cu această ocazie Paul le expune celor doisprezece, definiţi ca persoanele cele mai renumite, evanghelia libertăţii de Lege (cf. Gal 2,6). În lumina întâlnirii cu Cristos înviat, el a înţeles că în momentul trecerii la evanghelia lui Isus Cristos păgânilor nu le mai erau necesare circumcizia, regulile despre mâncare, despre sâmbătă, ca semne distinctive ale dreptăţii: Cristos este dreptatea noastră şi "drept" este tot ceea ce este conform cu el. Nu sunt necesare alte semne distinctive pentru a fi drepţi. În Scrisoarea către Galateni prezintă, în puţine afirmaţii, desfăşurarea adunării: cu entuziasm aminteşte că evanghelia libertăţii de Lege a fost aprobată de Iacob, Chefa şi Ioan, "coloanele", care i-au oferit lui şi lui Barnaba mâna dreaptă a comuniunii ecleziale în Cristos (cf. Gal 2,9). Dacă, aşa cum am spus, Conciliul din Ierusalim exprimă pentru Luca acţiunea Duhului Sfânt, pentru Paul reprezintă recunoaşterea decisivă a libertăţii împărtăşite între toţi cei care au participat acolo: o libertate de obligaţiile care provin din circumcizie şi din Lege; acea libertate pentru care "Cristos ne-a eliberat pentru ca să rămânem liberi" şi să nu lăsăm să ni se mai impună jugul sclaviei (cf. Gal 5,1). Cele două modalităţi cu care Paul şi Luca descriu adunarea din Ierusalim sunt unite de acţiunea eliberatoare a Duhului, deoarece "unde este Duhul Domnului acolo este libertate", va spune el în a doua Scrisoare către Corinteni (cf. 3,17).

Totuşi, aşa cum apare foarte clar în scrisorile sfântului Paul, libertatea creştină nu se identifică niciodată cu libertinajul sau cu voinţa de a face ceea ce se vrea; ea se realizează în conformitate cu Cristos şi de aceea în autentica slujire faţă de fraţi, mai ales, faţă de cei mai nevoiaşi. Pentru aceasta, darea de seamă a lui Paul cu privire la adunare se încheie cu amintirea recomandării pe care i-au adresat-o apostolii: "Numai să ne aducem aminte de cei săraci, ceea ce m-am şi străduit să fac" (Gal 2,10). Orice Conciliu se naşte din Biserică şi se întoarce la Biserică: cu acea ocazie revine la Biserică cu atenţie faţă de cei săraci care, din diferite adnotări ale lui Paul în scrisorile sale, sunt înainte de toate cei din Biserica din Ierusalim. În preocuparea faţă de cei săraci, atestată îndeosebi în a doua Scrisoare către Corinteni (cf. 8-9) şi în partea conclusivă a Scrisorii către Romani (cf. Rom 15), Paul demonstrează fidelitatea sa faţă de deciziile formate în timpul adunării.

Probabil că nu mai suntem în stare să înţelegem pe deplin semnificaţia pe care Paul şi comunităţile sale au atribuit-o colectei pentru săracii din Ierusalim. A fost vorba de o iniţiativă complet nouă în panorama activităţilor religioase: nu a fost obligatorie, ci liberă şi spontană; au luat parte la ea toate Bisericile întemeiate de Paul spre Occident. Colecta exprima datoria comunităţilor sale faţă de Biserica mamă din Palestina, de la care au primit darul indescriptibil al evangheliei. Aşa de mare este valoarea pe care Paul o atribuie acestui gest de împărtăşire încât rar o numeşte simplu "colectă": pentru el ea este mai degrabă "slujire", "binecuvântare", "iubire", "har", ba chiar "liturgie" (2Cor 9). În mod deosebit surprinde acest ultim termen, care conferă colectei în bani şi o valoare cultuală: pe de o parte ea este un gest liturgic sau "slujire", oferită lui Dumnezeu de orice comunitate, pe de altă parte este acţiune de iubire făcută în favoarea poporului. Iubirea faţă de cei săraci şi liturgia divină merg împreună, iubirea faţă de săraci este liturgie. Cele două orizonturi sunt prezente în orice liturgie celebrată şi trăită în Biserică, care prin natura sa se opune separării între cult şi viaţă, între credinţă şi fapte, între rugăciune şi caritatea faţă de fraţi. Astfel, Conciliul din Ierusalim se naşte pentru a rezolva chestiunea modului de a se comporta cu păgânii care ajungeau la credinţă, alegând pentru libertatea de circumcizie şi de preceptele impuse de Lege şi se rezolvă în instanţa eclezială şi pastorală care pune în centru credinţa în Cristos Isus şi iubirea faţă de săracii din Ierusalim şi din toată Biserica.

Al doilea episod este cunoscutul incident din Antiohia, în Siria, care atestă libertatea interioară de care se bucura Paul: cum trebuie să se comporte cu ocazia comuniunii de masă între credincioşi de origine iudaică şi cei de matrice păgână? Aici iese în evidenţă celălalt epicentru al respectării Legii mozaice: distincţia între mâncăruri curate şi necurate, care îi diviza profund pe evreii zeloşi de păgâni. Iniţial, Chefa, Petru, stătea la masă şi cu unii şi cu alţii; însă, sosind câţiva creştini legaţi de Iacob, "fratele Domnului" (Gal 1,19), Petru a început să evite contactele la masă cu păgânii, pentru a nu-i scandaliza pe cei care continuau să respecte legile de puritate alimentară; şi alegerea a fost împărtăşită de Barnaba. Această alegere îi diviza profund pe creştinii veniţi din circumcizie şi creştinii veniţi din păgânism. Acest comportament, care ameninţa realmente unitatea şi libertatea Bisericii, a trezit reacţiile aprinse ale lui Paul, care a ajuns să-l acuze pe Petru şi pe ceilalţi de ipocrizie: "Dacă tu, care eşti iudeu, te porţi ca un păgân şi nu trăieşti ca un iudeu, cum îi poţi constrânge pe păgâni să trăiască asemenea păgânilor?" (Gal 2,14). În realitate, erau diferite preocupările lui Paul, pe de o parte, şi ale lui Petru şi Barnaba, pe de altă parte: pentru aceştia din urmă separarea de păgâni reprezenta o modalitate pentru a-i ocroti şi pentru a nu-i scandaliza pe credincioşii proveniţi din iudaism; în schimb, pentru Paul constituia un pericol de înţelegere greşită a mântuirii universale în Cristos oferită atât păgânilor cât şi iudeilor. Dacă justificarea se realizează numai în virtutea credinţei în Cristos, a conformităţii cu el, fără nici o faptă a Legii, ce sens are să se mai respecte purităţile alimentare cu ocazia împărtăşirii mesei? Foarte probabil erau diferite perspectivele lui Petru şi a lui Paul: pentru primul să nu-i piardă pe iudeii care au aderat la evanghelie, pentru al doilea să nu diminueze valoarea mântuitoare a morţii lui Cristos pentru toţi credincioşii.

Este straniu, dar scriind creştinilor din Roma, câţiva ani după aceea (pe la jumătatea anilor 50 d.C.), însuşi Paul se va afla în faţa unei situaţii asemănătoare şi va cere celor puternici să nu mănânce mâncare necurată pentru a nu-i pierde sau pentru a nu-i scandaliza pe cei slabi: "Este mai bine să nu mănânci carne, să nu bei vin şi să eviţi orice lucru pentru care fratele tău se scandalizează" (Rom 14,21). Incidentul din Antiohia s-a dovedit astfel o lecţie atât pentru Petru cât şi pentru Paul. Numai dialogul sincer, deschis la adevărul evangheliei, a putut să orienteze drumul Bisericii: "Căci împărăţia lui Dumnezeu nu constă în mâncare şi băutură, ci în dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt" (Rom 14,17). Este o lecţie pe care trebuie s-o învăţăm şi noi: cu carismele diferite încredinţate lui Petru şi lui Paul, să ne lăsăm toţi conduşi de Duhul, căutând să trăim în libertatea care îşi are orientarea sa în credinţa în Cristos şi se concretizează în slujirea fraţilor. Esenţial este să fim tot mai conformi cu Cristos. Aşa devenim realmente liberi, aşa se exprimă în noi nucleul cel mai profund al Legii: iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Să-l rugăm pe Domnul care să ne înveţe să împărtăşim sentimentele sale, pentru a învăţa de la el adevărata libertate şi iubirea evanghelică ce îmbrăţişează orice fiinţă umană.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu