CATEHEZĂ

Sfântul Atanaziu din Alexandria
Cateheza Papei Benedict al XVI-lea
miercuri, 20 iunie 2007

Dragi fraţi şi surori,

Continuând vizita noastră printre marii Maeştri ai Bisericii antice, vrem să ne îndreptăm astăzi atenţia spre Sfântul Atanaziu din Alexandria. Acest autentic protagonist al tradiţiei creştine, deja la puţin timp după moartea sa, era sărbătorit ca şi "stâlp al Bisericii" de către marele teolog şi Episcop de Constantinopol Grigore de Nazianz (Discursuri 21,26), şi a fost considerat mereu un model al dreptei învăţături, atât în Orient cât şi în Occident. Nu întâmplător, aşadar, Gian Lorenzo Bernini i-a aşezat statuia printre acelea ale celor patru sfinţi Doctori ai Bisericii orientale şi occidentale - Ambroziu, Ioan Crizostom şi Augustin -, care în minunata absidă a Bazilicii vaticane înconjoară Catedra sfântului Petru.

Atanaziu a fost fără îndoială unul dintre Părinţii Bisericii antice cei mai importanţi şi veneraţi. Dar mai presus de toate acest mare sfânt este teologul plin de pasiune al întrupării Logos-ului, Cuvântul lui Dumnezeu, care - după cum relatează prologul celei de-a patra Evanghelii - "s-a făcut trup şi a locuit între noi" (In 1,14). Tocmai din acest motiv Atanaziu a fost şi cel mai important şi tenace adversar al ereziei ariane, care atunci ameninţa credinţa în Cristos, redus la o creatură "intermediară" între Dumnezeu şi om, conform unei tendinţe ce se repetă de-a lungul istoriei şi pe care o vedem prezentă în diferite chipuri şi astăzi. Născut probabil la Alexandria, în Egipt, în jurul anului 300, Atanaziu a primit o bună educaţie înainte de a deveni diacon şi secretar al Episcopului metropolei egiptene, Alexandru. Colaborator apropiat al Episcopului său, tânărul cleric a luat parte alături de el la Conciliul din Nicea, primul care a avut un caracter ecumenic, convocat de împăratul Constantin în luna mai a anului 325 pentru a asigura unitatea Bisericii. Sfinţii Părinţi niceni au putut astfel să dezbată diferite probleme, şi mai ales marea problemă apărută câţiva ani mai devreme datorită predicării preotului alexandrin Arius.

Acesta, prin afirmaţiile sale, ameninţa adevărata credinţă în Cristos, declarând că logos-ul nu era adevărat Dumnezeu, ci un Dumnezeu creat, o fiinţă "intermediară" între Dumnezeu şi om şi astfel adevăratul Dumnezeu ne rămânea mereu inaccesibil. Episcopii reuniţi la Nicea au răspuns punând la punct şi fixând "Simbolul credinţei" care, completat mai târziu de primul Conciliu din Constantinopol, a rămas în tradiţia diferitelor confesiuni creştine şi în liturgie ca şi Crezul niceno-constantinopolitan. În acest text fundamental - care exprimă credinţa Bisericii nedespărţite, şi pe care-l recităm şi astăzi, în fiecare duminică, la Sfânta Liturghie - este prezent termenul grec homooúsios, în latină consubstantialis: el vrea să indice că Fiul, logos-ul, este "de aceeaşi substanţă" a Tatălui, este Dumnezeu din Dumnezeu, este substanţa sa, şi astfel este pusă în lumină deplina divinitate a Fiului, care era negată de ariani.

Murind Episcopul Alexandru, Atanaziu devine, în 328, succesorul său ca şi Episcop de Alexandria, şi imediat s-a arătat hotărât să respingă orice compromis în disputele cu teoriile ariane condamnate de Conciliul nicen. Intransigenţa sa, tenace şi câteodată foarte dură, deşi necesară, împotriva tuturor acelora care se opuseseră alegerii sale episcopale şi mai ales împotriva adversarilor Simbolului nicen, i-au atras ostilitatea de neînduplecat a arianilor şi a filoarianilor. În ciuda formulării lipsite de orice echivoc a Conciliului, care afirmase cu claritate că Fiul este de aceeaşi substanţă cu Tatăl, la scurt timp după aceea aceste idei greşite au ajuns din nou să învingă - în această situaţie chiar şi Arie a fost reabilitat - şi au fost susţinute din motive politice de însuşi împăratul Constantin şi apoi de fiul său Constanţiu al II-lea. El, care de altfel nu se interesa atât de adevărul teologic, ci mai mult de unitatea Imperiului şi de problemele sale politice, voia să politizeze credinţa, făcând-o mai accesibilă - după părerea sa - tuturor supuşilor săi în Imperiu.

Criza ariană, care se considera a fi fost rezolvată la Nicea, a continuat astfel pentru câteva decenii, cu evenimente dificile şi diviziuni dureroase în Biserică. Şi pentru nu mai puţin de 5 ori - în decursul a treizeci de ani, între 336 şi 366 - Atanaziu a fost constrâns să-şi părăsească oraşul, petrecând şaptesprezece ani în exil şi suferind pentru credinţă. Dar în timpul absenţelor sale obligatorii din Alexandria, Episcopul a avut posibilitatea să susţină şi să apere în Occident, mai întâi la Treviri şi apoi la Roma, credinţa nicenă şi de asemenea idealurile monahismului, îmbrăţişate în Egipt de marele eremit Anton printr-o alegere de viaţă căreia Atanaziu i-a fost mereu aproape. Sfânt Anton, prin forţa sa spirituală, era persoana cea mai importantă în susţinerea credinţei sfântului Atanaziu. Instalat din nou definitiv la catedra sa, Episcopul de Alexandria a putut să se dedice restabilirii păcii religioase şi reorganizării comunităţilor creştine. A murit la 2 mai 373, ziua în care celebrăm memoria sa în calendarul bisericesc.

Lucrarea doctrinală cea mai renumită a sfântului Episcop alexandrin este tratatul Despre întruparea Cuvântului, Logos-ul divin care s-a făcut trup devenind ca şi noi pentru mântuirea noastră. În această operă Atanaziu spune, printr-o afirmaţie care a devenit pe bună dreptate celebră: "Cuvântul lui Dumnezeu "s-a făcut om pentru ca noi să devenim Dumnezeu; el s-a făcut vizibil în trup pentru ca noi să avem o idee despre Tatăl invizibil, şi el însuşi a îndurat răutatea oamenilor pentru ca noi să moştenim incoruptibilitatea" (54,3). Prin învierea sa, de fapt, Domnul a făcut să dispară moartea ca şi cum ar fi fost "un pai aruncat în foc" (8,4). Ideea fundamentală a întregii lupte teologice a sfântului Atanaziu era tocmai aceea că Dumnezeu este accesibil. Nu este un Dumnezeu secundar, este Dumnezeul adevărat, şi, prin comuniunea noastră cu Cristos noi putem să ne unim în mod real cu Dumnezeu. El a devenit în mod real "Dumnezeu cu noi".

Printre celelalte lucrări ale acestui mare Sfânt Părinte al Bisericii - care în mare măsură rămân legate de împrejurările crizei ariane - amintim apoi cele patru scrisori pe care el le-a adresat prietenului Serapion, Episcop de Thmuis, despre divinitatea Duhului Sfânt, care este susţinută cu claritate, şi un număr de aproximativ treizeci de scrisori "sărbătoreşti", trimise la începutul fiecărui an Bisericilor şi mănăstirilor Egiptului pentru a indica data sărbătorii Paştelui, dar mai ales pentru a asigura legătura între credincioşi, întărindu-le credinţa şi pregătindu-i pentru o aşa mare solemnitate.

Atanaziu este, în sfârşit, şi autor al unor texte meditative despre Psalmi, de altfel foarte răspândite, şi mai ales al unei lucrări care reprezintă best seller-ul literaturii antice creştine: Viaţa Sfântului Anton, adică biografia sfântului Anton abate, scrisă la puţin timp după moartea acestui sfânt, tocmai în timp ce Episcopul de Alexandria, exilat, trăia alături de călugării deşertului egiptean. Atanaziu a fost prietenul marelui eremit, astfel încât a primit una din cele două piei de oaie lăsate de Anton ca şi moştenire a sa, împreună cu mantaua pe care însuşi Episcopul de Alexandria i-o dăruise. Devenită curând foarte populară, tradusă aproape imediat în limba latină de două ori şi apoi în diferite limbi orientale, biografia exemplară a acestui chip drag tradiţiei creştine a contribuit foarte mult la răspândirea monahismului, în Orient şi în Occident. Nu întâmplător lectura acestui text, la Treviri, este în centrul unei emoţionante relatări despre convertirea a doi funcţionari imperiali, pe care Augustin o aminteşte în Confesiuni (VIII, 6,15) ca şi premisă a însăşi convertirii sale.

De altfel, însuşi Atanaziu dovedeşte că avea o conştiinţă clară despre influenţa pe care putea să o aibă asupra poporului creştin figura exemplară a lui Anton. Scrie de fapt în încheierea acestei lucrări: "Ca să fie peste tot cunoscut, de toţi admirat şi dorit, chiar şi de către cei care nu l-au văzut, este un semn al virtuţii sale şi al sufletului său prieten al lui Dumnezeu. De fapt nu pentru scrieri, nici pentru o înţelepciune lumească, nici pentru vreo pricepere este cunoscut Anton, ci doar pentru pietatea sa faţă de Dumnezeu. Şi nimeni nu ar putea să nege că acesta este un dar al lui Dumnezeu. Cum de altfel să se audă vorbindu-se în Spania şi în Galia, la Roma şi în Africa despre acest om, care trăia retras între munţi, dacă nu ar fi fost făcut cunoscut pretutindeni de Dumnezeu însuşi, aşa cum face el cu cei care îi aparţin, şi cum după cum spusese Anton încă de la început? Şi chiar dacă aceştia lucrează în taină şi vor să rămână ascunşi, Domnul îi arată tuturor ca pe o lumină, pentru ca toţi câţi aud vorbindu-se de ei să ştie că este posibil să urmezi poruncile şi să prindă curaj în parcurgerea drumului virtuţii" (Viaţa lui Anton 93,5-6).

Da, fraţi şi surori! Avem atâtea motive de recunoştinţă faţă de sfântul Atanaziu. Viaţa sa, ca şi cea a lui Anton şi a altor nenumăraţi sfinţi, ne arată că "cine merge spre Dumnezeu nu se îndepărtează de oameni, ci se face în schimb cu adevărat apropiat lor" (Deus caritas est, 42).

Traducere pr. Paul Butnaru