CATEHEZĂ

Eusebiu, Episcop de Cezareea în Palestina
Cateheza Papei Benedict al XVI-lea
miercuri, 13 iunie 2007

Dragi fraţi şi surori,

În istoria creştinismului antic este fundamentală distincţia între primele trei secole şi cele care au urmat Conciliului din Niceea din 325, primul conciliu ecumenic. Aproape la cumpăna dintre cele două perioade se află aşa-numita "cotitură constantiniană" şi pacea Bisericii, precum şi figura lui Eusebiu, Episcop de Cezareea în Palestina. El a fost exponentul cel mai distins al culturii creştine din vremea sa în arii foarte diferite, de la teologie la exegeză, de la istorie la erudiţie. Eusebiu este cunoscut mai ales ca şi primul istoric al creştinismului, dar a fost şi cel mai mare filolog al Bisericii antice.

La Cezareea, unde probabil trebuie localizată în jurul anului 260 naşterea lui Eusebiu, Origene se refugiase venind din Alexandria, şi întemeiase acolo o şcoală şi o foarte mare bibiliotecă. Tocmai cu aceste cărţi s-ar fi format, câteva decenii mai târziu, tânărul Eusebiu. În 325, ca şi Episcop de Cezareea, el a participat la Conciliul din Niceea având un rol important. A susţinut Crezul şi afirmaţia divinităţii depline a Fiului lui Dumnezeu, definit astfel ca fiind "de aceeaşi substanţă" cu Tatăl (homooúsios t? Patrí). Este practic acelaşi Crez pe care noi îl recităm în fiecare duminică la Sfânta Liturghie. Admirator sincer al lui Constantin, care acordase pacea Bisericii, Eusebiu s-a bucurat la rândul său de stimă şi consideraţie. L-a exaltat pe împărat, nu doar prin scrierile sale, dar şi prin discursuri oficiale, ţinute cu prilejul celui de-al douăzecilea şi la cel de-al treizecilea aniversar al urcării sale pe tron, şi după moartea sa, survenită în anul 337. După doi sau trei ani a murit şi Eusebiu.

Studios neobosit, în numeroasele sale scrieri Eusebiu îşi propune să reflecteze şi să expună situaţia a trei secole de creştinism, trei secole trăite sub persecuţie, adăpându-se cu nesaţ din izvoarele creştine şi păgâne păstrate mai ales în marea bibliotecă din Cezareea. Astfel, dincolo de importanţa obiectivă a scrierilor sale apologetice, exegetice şi doctrinale, faima nepieritoare a lui Eusebiu rămâne legată în primul rând de cele zece cărţi care compun Istoria Bisericii pe care a scris-o. Este primul care a scris o istorie a Bisericii, care rămâne fundamentală datorită izvoarelor puse de Eusebiu la dispoziţia noastră pentru totdeauna. Cu această istorie el a reuşit să salveze de la uitare sigură numeroase evenimente, personaje şi opere literare ale Bisericii antice. Este vorba aşadar de un izvor primar pentru cunoaşterea primelor secole ale creştinismului.

Ne-am putea întreba cum a împărţit şi cu ce intenţii a redactat această operă nouă. La începutul primei cărţi istoricul enumeră pe rând argumentele pe care intenţionează să le trateze în lucrarea sa: "Mi-am propus să pun în scris succesiunile sfinţilor apostoli şi timpurile scurse, începând de la cele în care a trăit Mântuitorului nostru până la noi; toate marile lucruri care se spune că au fost săvârşite în decursul istoriei Bisericii; pe toţi aceia care au călăuzit în mod deosebit diecezele cele mai renumite; şi pe cei care în orice generaţie au fost mesageri ai Cuvântului divin prin cuvânt şi scrieri; şi cei care au fost şi câţi au fost şi în ce perioadă au fost aceia care din dorinţa de noutate, după ce s-au adâncit cât le-a fost cu putinţă într-o eroare, au devenit interpreţi şi promotori ai unei false doctrine, şi ca nişte lupi plini de cruzime au devastat în mod nemilos turma lui Cristos; ... şi prin câte şi cu ce mijloace şi în care vremuri a fost combătut de către păgâni Cuvântul divin; şi oamenii mari care, pentru a-l apăra, au trecut prin grele încercări sângeroase şi tortură; şi în sfârşit mărturiile timpului nostru, şi milostivirea şi bunăvoinţa Mântuitorului nostru faţă de noi toţi" (1,1,1-2). În acest fel Eusebiu cuprinde în expunerea sa diferite subiecte: succesiunea Apostolilor ca şi osatură a Bisericii, răspândirea Mesajului, erorile, apoi persecuţiile din partea păgânilor şi marile mărturii care sunt lumina de-a lungul acestei Istorii. În toate acestea pentru el transpare milostivirea şi bunăvoinţa Mântuitorului. Eusebiu inaugurează astfel istoriografia bisericească, ajungând cu relatările sale până în anul 324, anul în care Constantin, după înfrângerea lui Licinius, a fost aclamat ca împărat unic al Romei. Este anul care precede marele Conciliu de la Niceea care în definitiv oferă "compendiul" a ceea ce Biserica - din punct de vedere doctrinal, moral şi chiar juridic - învăţase în aceşti trei sute de ani.

Citarea pe care tocmai am redat-o din prima carte a Istoriei bisericeşti conţine o repetiţie cu siguranţă intenţionată. De trei ori pe parcursul câtorva rânduri revine titlul cristologic de Mântuitor, şi se face referinţă explicită la "milostivirea sa" şi la "bunăvoinţa sa". Putem să ne dăm seama astfel de perspectiva fundamentală a istoriografiei eusebiene: istoria sa este una "cristocentrică", în care se descoperă în mod progresiv misterul iubirii lui Dumnezeu faţă de oameni. Cu o uimire originală Eusebiu recunoaşte că "faţă de toţi oamenii din lumea întreagă doar Isus este numit, mărturisit, recunoscut drept Cristos (adică Mesia şi Mântuitorul lumii), că este amintit cu acest nume atât de greci cât şi de barbari, că şi astăzi el este cinstit ca rege de către discipolii săi răspândiţi în toată lumea, admirat mai mult decât un profet, slăvit ca şi adevărat şi unic preot al lui Dumnezeu; şi mai presus de toate acestea, întrucât este Logos-ul lui Dumnezeu preexistent şi născut înaintea tuturor timpurilor, el a primit de la Tatăl glorie demnă de veneraţie, şi este adorat ca şi Dumnezeu. Dar lucrul cel mai deosebit dintre toate este faptul că toţi cei care îi suntem consacraţi îl slăvim nu doar prin glasuri şi prin sunetul cuvintelor, ci prin toate dispoziţiile sufletului, astfel încât punem chiar înaintea însăşi vieţii noastre mărturia dată pentru el" (1,3,19-20). Ajunge astfel în prim plan o altă caracteristică, ce va rămâne constantă în istoriografia bisericească antică: este vorba despre "intenţia morală" care dirijează relatarea. Analiza istorică nu este scop în sine însăşi; nu este făcută doar pentru a cunoaşte trecutul; mai degrabă, ea este orientată în mod hotărât spre convertire, şi spre o mărturie autentică de viaţă creştină din partea credincioşilor. Este o călăuză pentru noi înşine.

În acest fel Eusebiu îi interpelează într-un fel plin de vitalitate pe credincioşii din orice timp privind modul lor de a participa la evenimentele istoriei, şi mai ales ale Bisericii. El ne interpelează şi pe noi: care este atitudinea noastră în raport cu evenimentele Bisericii? Este atitudinea celui care se interesează de ea dintr-o simplă curiozitate, căutând mai degrabă senzaţionalul şi scandalosul cu orice preţ? Sau este atitudinea plină de iubire, şi deschisă faţă de mister, a celui care ştie - prin credinţă - să descopere în istoria Bisericii semnele iubirii lui Dumnezeu şi marile opere ale mântuirii săvârşite de el? Dacă atitudinea noastră este aceasta, nu putem să nu ne simţim stimulaţi să dăm un răspuns mai coerent şi generos, o mărturie mai creştină a vieţii, pentru a lăsa semne ale iubirii lui Dumnezeu şi generaţiilor următoare.

"Este un mister", nu obosea să repete acel eminent studios al Sfinţilor Părinţi care a fost Cardinalul Jean Daniélou: "Este un mesaj ascuns în istorie... Misterul este acela al lucrărilor lui Dumnezeu, care constituie în timp realitatea autentică, ascunsă în spatele aparenţelor... Dar această istorie pe care Dumnezeu o înfăptuieşte pentru om, nu o înfăptuieşte fără el. A te opri, a rămâne doar la contemplarea "marilor lucruri" ale lui Dumnezeu ar însemna a vedea doar un aspect al lucrurilor. În faţa acestora stă răspunsul oamenilor" (Studiu asupra misterului istoriei, ed. it., Brescia 1963, p. 182). La distanţă de atâtea secole şi astăzi Eusebiu din Cezareea îi invită pe credincioşi, ne invită pe noi, să ne uimim, să contemplăm în istorie marile lucrări ale lui Dumnezeu săvârşite pentru mântuirea oamenilor. Şi cu aceeaşi vigoare el ne invită la convertirea vieţii. De fapt, înaintea unui Dumnezeu care ne-a iubit astfel, nu putem rămâne nemişcaţi. Exigenţa proprie iubirii este ca viaţa întreagă să fie orientată spre imitarea Celui Iubit. Să facem aşadar tot ce ne stă în putinţă pentru a lăsa în viaţa noastră o urmă transparentă a iubirii lui Dumnezeu.

Traducere pr. Paul Butnaru