CATEHEZĂ

Tertulian
Cateheza Papei Benedict al XVI-lea
miercuri, 30 mai 2007

Dragi fraţi şi surori,

Prin cateheza de astăzi reluăm şirul catehezelor abandonat cu ocazia călătoriei în Brazilia şi continuăm să vorbim despre marile personalităţi ale Biserici antice: acestea sunt maeştri ai credinţei şi pentru noi, cei de astăzi, şi martori ai actualităţii perene a credinţei creştine. Astăzi vorbim despre un african, Tertulian, care între sfârşitul celui de-al doilea secol şi începutul celui de-al treilea inaugurează literatura creştină în limba latină. Cu el începe o teologie în această limbă. Opera sa a dat roade decisive, a căror subevaluare ar fi de neiertat. Influenţa se simte în diferite sfere: de la cea a limbajului şi a recuperării culturii clasice, la cea a individualizării unui "suflet creştin" comun în lume şi a formulării de noi propuneri pentru convieţuire umană. Nu cunoaştem cu exactitate datele naşterii şi morţii sale. Ştim însă în schimb că la Cartagina, spre sfârşitul secolului al II-lea, a primit o solidă formare retorică, filozofică, juridică şi istorică de la părinţi şi de la învăţători păgâni. Apoi s-a convertit la creştinism, atras - după cum se pare - de exemplul martirilor creştini. A început să-şi publice scrierile cele mai renumite în 197. Însă căutarea prea individuală (de unul singur - n.t.) a adevărului împreună cu atitudinile nestăpânite ale caracterului său - fiind un om riguros - l-au condus treptat la abandonarea comuniunii cu Biserica şi la aderarea la secta montanismului. Oricum, originalitatea gândirii unită cu eficienţa incisivă a limbajului îi asigură un loc remarcabil în literatura creştină antică.

Renumite sunt mai ales scrierile cu caracter apologetic. Ele dezvăluie două intenţii principale: aceea de a respinge acuzele foarte grave pe care păgânii le aduceau noii religii, şi aceea - mai exortativă şi misionară - de a comunica mesajul Evangheliei în dialog cu ceea ce este specific culturii timpului. Lucrarea sa cea mai cunoscută, Apologetica, denunţă comportamentul nedrept al autorităţilor politice faţă de Biserică; explică şi apără învăţăturile şi obiceiurile creştinilor; specifică diferenţele dintre noua religie şi principalele curente filozofice ale timpului; arată biruinţa Duhului, care opune violenţei persecutorilor sângele, suferinţa şi răbdarea martirilor: "Oricât de rafinată ar fi - scrie Africanul - cruzimea voastră nu foloseşte la nimic: ba chiar, pentru comunitatea noastră, ea este o invitaţie. La orice lovitură de sabie a voastră devenim mai numeroşi: sângele creştinilor este o sămânţă eficace! (semen est sanquis christianorum!)" (Apologetica 50,13). Martiriul, suferinţa pentru adevăr, este la sfârşit victorioasă şi mai eficientă decât cruzimea şi violenţa regimurilor totalitare.

Însă Tertulian, ca orice bun apologet, atrage atenţia în acelaşi timp asupra datoriei de a comunica în mod pozitiv esenţa creştinismului. Pentru a realiza aceasta el adoptă metoda speculativă pentru a arăta fundamentele raţionale ale dogmei creştine. Le aprofundează în manieră sistematică, începând de la descrierea "Dumnezeului creştinilor": "Cel pe care noi îl adorăm - mărturiseşte Apologetul - este un Dumnezeu unic". Şi continuă, folosind antitezele şi paradoxurile specifice limbajului său: "El este invizibil, chiar dacă se vede; insesizabil, chiar dacă este prezent prin har; de neconceput, chiar dacă simţurile umane îl pot concepe; de aceea este adevărat şi mare!" (ibid., 17,1-2).

În afară de toate acestea, Tertulian face un pas enorm în dezvoltarea dogmei trinitare; ne-a dat în limba latină limbajul potrivit pentru a exprima acest mare mister, introducând termenii de "o substanţă" şi "trei Persoane". În mod asemănător, a dezvoltat mult şi limbajul corect pentru a exprima misterul lui Cristos, Fiul lui Dumnezeu şi om adevărat.

Africanul tratează şi despre Duhul Sfânt, dovedindu-i caracterul personal şi divin: "Credem că, conform promisiunii sale, Isus Cristos l-a trimis prin Tatăl pe Duhul Sfânt, Mângâietorul, sfinţitorul credinţei celor care cred în Tatăl, în Fiul şi în Duhul" (ibid., 2,1). Pe lângă acestea, în scrierile Africanului se găsesc numeroase texte despre Biserică, pe care Tertulian o recunoaşte mereu ca "mamă". Şi după adeziunea sa la montanism, el nu a uitat că Biserica este Mama credinţei noastre şi a vieţii noastre creştine. El vorbeşte de asemenea şi despre conduita morală a creştinilor şi despre viaţa veşnică. Scrierile sale sunt importante şi pentru a trezi interes viu în comunităţile creştine faţă de preasfânta Maria, faţă de sacramentele Euharistiei, Căsătoriei şi Reconcilierii, faţă de primatul petrin, faţă de rugăciune... În mod aparte, în acele vremuri de persecuţie în care creştinii păreau o minoritate pierdută, Apologetul îi îndeamnă la speranţă, care - potrivit scrierilor sale - nu este o simplă virtute izolată, ci o realitate care pătrunde orice aspect al existenţei creştine. Avem speranţa că viitorul este al nostru pentru că viitorul este al lui Dumnezeu. Astfel învierea Domnului este prezentată ca şi fundamentul viitoarei noastre învieri, şi reprezintă obiectul principal al încrederii creştinilor: "Trupul va învia - afirmă în mod categoric Africanul: orice trup, carnea însăşi şi trupul în întregime. Oriunde se află, el este în păstrare lângă Dumnezeu, în virtutea preacredinciosului mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, Isus Cristos, care îl va restitui pe Dumnezeu omului şi pe om lui Dumnezeu" (Despre învierea morţilor 63,1).

Din punct de vedere uman se poate vorbi fără îndoială de o dramă a lui Tertulian. O dată cu trecerea anilor el a devenit tot mai exigent în relaţiile cu creştinii. Pretindea de la ei în orice împrejurare, şi mai ales în persecuţii, un comportament eroic. Rigid în poziţiile sale, nu evita criticile grele şi astfel în mod inevitabil a sfârşit prin a se trezi izolat. Sub alte aspecte, chiar şi astăzi rămân deschise multe întrebări, nu doar privind gândirea teologică şi filozofică a lui Tertulian, dar şi referitor la atitudinea în relaţiile cu instituţiile politice ale societăţii păgâne. Mie îmi dă mult de gândit această mare personalitate morală şi intelectuală, acest om care a adus o atât de mare contribuţie gândirii creştine. Se observă că în fond îi lipseşte simplitatea, umilinţa de a se insera în Biserică, de a-şi accepta slăbiciunile, de a fi tolerant faţă de alţii şi faţă de sine însuşi. Când se ţine cont doar propria gândire în măreţia sa, în cele din urmă se pierde însăşi această măreţie. Caracteristica esenţială a unui mare teolog este umilinţa de a sta cu Biserica, de a-şi accepta propriile slăbiciuni, pentru că doar Dumnezeu este cu adevărat cu totul sfânt. Noi însă avem mereu nevoie de iertare.

În concluzie, Africanul rămâne un martor (demn de tot interesul) al primelor veacuri ale Bisericii, când creştinii s-au trezit fiind protagonişti autentici ai "noii culturi" în confruntarea apropiată dintre moştenirea clasică şi mesajul evanghelic. Lui îi aparţine celebra afirmaţie potrivit căreia sufletul nostru "este naturaliter (prin natura sa - n.t.) creştin" (Apologia 17,6), prin care Tertulian evocă continuitatea perenă între valorile umane autentice şi cele creştine; la fel şi cealaltă reflecţie a sa, formulată direct după Evanghelie, conform căreia "creştinul nu-şi poate urî nici măcar proprii duşmani" (cfr. Apologetica 37), în care concluzia morală, inevitabilă, a alegerii credinţei, presupune "non violenţa" ca şi regulă de viaţă: şi nu există nimeni care să nu vadă dramatica actualitate a acestei învăţături, chiar şi în lumina disputei deschise asupra religiilor.

În scrierile Africanului, în definitiv, se împletesc numeroase teme cu care chiar şi astăzi suntem chemaţi să ne confruntăm. Ele ne angajează la o căutare interioară fecundă, la care îi îndemn pe toţi credincioşii, pentru a şti să exprime într-un mod tot mai convingător Regula credinţei, aceea - pentru a reveni încă o dată la Tertulian - "conform căreia noi credem că există un singur Dumnezeu, şi nimeni altul în afara Creatorului lumii: el a scos orice lucru din nimic prin intermediul Cuvântului său, născut înaintea tuturor lucrurilor" (Prescrierea ereticilor 13,1).

Traducere pr. Paul Butnaru