CATEHEZĂ

Sfântul Irineu din Lyon
Cateheza Papei Benedict al XVI-lea
miercuri, 28 martie 2007

Dragi fraţi şi surori,

Continuând catehezele despre marile figuri ale Bisericii din primele secole ajungem astăzi la personalitatea eminentă a sfântului Irineu din Lyon. Informaţiile biografice despre el provin din însăşi mărturia lui, ce ne este transmisă de Eusebiu în cea de-a cincea carte a Istoriei Ecleziastice. Irineu s-a născut foarte probabil la Smirna (astăzi Izmir, în Turcia) în jurul anilor 135-140, unde încă de tânăr a fost la şcoala Episcopului Policarp, la rândul său ucenic al apostolului Ioan. Nu ştim când a trecut din Asia Mică în Galia, dar mutarea trebuie să fi coincis cu primele dezvoltări ale comunităţii creştine din Lyon: aici, în anul 177, îl găsim pe Irineu enumerat în colegiul prezbiterilor. Tocmai în acel an el a fost trimis la Roma, ca şi curier, cu o scrisoare a comunităţii din Lyon adresate Papei Eleucteriu. Misiunea romană l-a ţinut deoparte pe Irineu de persecuţia lui Marcus Aurelius, în care au fost ucişi cel puţini patruzeci de martiri, printre care însuşi Episcopul de Lyon, bătrânul de nouăzeci de ani Potin, mort datorită tratamentului dur din închisoare. Astfel, la întoarcerea sa, Irineu a fost ales Episcop al oraşului. Noul Păstor s-a dedicat total ministerului episcopal, care s-a încheiat pe la 202-203, probabil prin martiriu.

Irineu este înainte de toate om de credinţă şi un Păstor. Ca şi bun Păstor are simţul măsurii, bogăţia doctrinei, ardoarea misionarului. Ca şi scriitor, urmăreşte un dublu scop: să apere adevărata doctrină de asalturile ereticilor, şi să expună cu claritate adevărul credinţei. Acestor scopuri le corespund tocmai cele două lucrări care ne-au rămas de la el: cinci cărţi Contra ereziilor, şi Expunerea predicării apostolice (care poate fi considerată totodată şi cel mai vechi "catehism al doctrinei creştine"). Irineu este de fapt campionul luptei împotriva ereziilor. Biserica celui de-al II-lea secol era ameninţată de aşa-numita gnoză, o doctrină care susţinea că, credinţa învăţată în Biserică ar fi doar un simbolism pentru cei simpli, care nu sunt capabili să înţeleagă lucruri dificile; în schimb, cei iniţiaţi, intelectualii - numiţi gnostici - ar fi înţeles ceea ce se află în spatele acestor simboluri, şi astfel ar fi format un creştinism elitist, intelectualist. În mod evident acest creştinism intelectualist se fărâmiţa tot mai mult în diferite curente cu teorii foarte ciudate şi extravagante, dar captivante pentru mulţi. Un element comun al acestor diferite curente era dualismul, adică se nega credinţa în unicul Dumnezeu Tatăl al tuturor, Creator şi Mântuitor al omului şi al lumii. Pentru a explica răul din lume, ei susţineau existenţa, alături de aceea a Dumnezeului bun, a unui principiu negativ. Acest principiu negativ ar fi produs lucrurile materiale, materia.

Înrădăcinându-se puternic în doctrina biblică a creaţiei, Irineu respinge dualismul şi pesimismul gnostic care dispreţuiau realităţile corporale. El susţine în mod hotărât sfinţenia originară a materiei, a trupului, a cărnii, nu mai puţin ca cea a spiritului. Însă opera sa merge dincolo de respingerea ereziei: se poate spune de fapt că el se prezintă ca primul mare teolog al Bisericii, care a creat teologia sistematică; el însuşi vorbeşte despre sistemul teologiei, adică despre coerenţa internă a întregii credinţe. În centrul doctrinei sale se află problema "regulei credinţei" şi a transmiterii sale. Pentru Irineu "regula credinţei" coincide în practică cu Crezul apostolilor, şi ne oferă cheia pentru a interpreta Evanghelia, pentru a interpreta Crezul la lumina Evangheliei. Simbolul apostolic, care este un fel de sinteză a Evangheliei, ne ajută să înţelegem ce anume vrea să spună, cum trebuie să citim Evanghelia însăşi.

De fapt Evanghelia predicată de Irineu este aceea pe care el a primit-o de la Policarp, Episcopul de Smirna, şi Evanghelia lui Policarp ajunge până la apostolul Ioan, căruia Policarp i-a fost ucenic. Şi astfel adevărata învăţătură nu este aceea inventată de intelectuali dincolo de credinţa simplă a Bisericii. Adevărata Evanghelie este aceea răspândită de Episcopii care au primit-o printr-un lanţ neîntrerupt de la Apostoli. Aceştia nu au învăţat altceva decât această credinţă simplă, care este şi adevărata profunzime a revelaţiei lui Dumnezeu. Astfel - ne spune Irineu - nu este o doctrină secretă în spatele obişnuitului Crez al Bisericii. Nu există un creştinism superior pentru intelectuali. Credinţa mărturisită în mod public de Biserică este credinţa comună tuturor. Doar această credinţă este apostolică, vine de la Apostoli, adică de la Isus şi de la Dumnezeu. Aderând la această credinţă transmisă în mod public de către Apostoli succesorilor lor, creştinii trebuie să observe ceea ce Episcopii spun, trebuie să ia aminte mai ales la învăţătura Bisericii din Roma, deasupra tuturor şi străveche. Această Biserică, datorită vechimii sale, are cea mai mare apostolicitate, avându-şi originea de fapt de la coloanele Colegiului apostolic, Petru şi Paul. Cu Biserica din Roma trebuie să se acorde toate Bisericile, recunoscând în ea măsura adevăratei tradiţii apostolice, a unicei credinţe comune a Bisericii. Cu aceste argumente, rezumate aici foarte pe scurt, Irineu respinge de la rădăcină pretenţiile acestor gnostici, ale acestor intelectuali: înainte de toate ei nu posedă un adevăr care ar fi superior celui al credinţei comune, întrucât tot ceea ce spun ei nu este de origine apostolică, ci este inventat de ei; în al doilea rând, adevărul şi mântuirea nu sunt privilegiul şi monopolul câtorva, ci toţi pot ajunge la ele prin predicarea succesorilor Apostolilor, şi mai ales a Episcopului de Roma. În mod deosebit - mereu în polemică cu caracterul "secret" al tradiţiei apostolice, şi remarcând rezultatele multiple şi contradictorii între ele - Irineu se preocupă să arate conceptul autentic de Tradiţie apostolică, pe care îl putem sintetiza în trei puncte.

a) Tradiţia apostolică este "publică", nu privată sau secretă. Pentru Irineu nu există nici o îndoială că întreg conţinutul credinţei transmise de Biserică este acela primit de la Apostoli şi de la Isus, Fiul lui Dumnezeu. Nu există o altă învăţătură decât aceasta. Prin urmare, cine vrea să cunoască adevărata doctrină este suficient să cunoască "Tradiţia care vine de la Apostoli şi credinţa vestită oamenilor": tradiţie şi credinţă care "au ajuns până la noi prin succesiunea episcopilor" (Adv. Haer. 3,3,3-4). Astfel, succesiunea Episcopilor, principiu personal şi Tradiţia apostolică, principiul doctrinar, coincid.

b) Tradiţia apostolică este "unică". În timp ce de fapt gnosticismul este subîmpărţit în multiple secte, Tradiţia Bisericii este unică în conţinuturile sale fundamentale, care - după cum am văzut - Irineu o numeşte regula fidei sau veritatis: şi astfel, întrucât este unică, crează unitate între popoare, între diferitele culturi, între diferitele popoare; este un conţinut comun ca şi adevărul, în ciuda diferenţelor de limbă şi de cultură. Există o frază foarte preţioasă a Sfântului Irineu în cartea Împotriva ereziilor: "Biserica, deşi răspândită în toată lumea, păstrează cu grijă (credinţa Apostolilor), ca şi cum ar locui într-o singură casă; în acelaşi mod crede în aceste adevăruri, ca şi cum ar avea un singur suflet şi aceeaşi inimă; în deplin acord proclamă, învaţă şi transmite aceste adevăruri ca şi cum ar avea o singură gură. Limbile lumii sunt diferite, dar puterea tradiţiei este unică şi aceeaşi: Bisericile fondate în Germania nu au primit, nici nu transmit o credinţă diferită, nici cele fondate în Spania sau între celţi sau în regiunile orientale sau în Egipt sau în Libia sau în centrul lumii" (1,10,1-2). Se vede deja în acest moment, suntem în anul 200, universalitatea Bisericii, catolicitatea sa şi puterea unificatoare a adevărului, care uneşte aceste realităţi atât de diferite, din Germania, Spania, Italia, Egipt, Libia, în adevărul comun descoperit nouă de Cristos.

c) În sfârşit, Tradiţia apostolică este, după cum spune el în limba greacă, în care şi-a scris opera, "pneumatică", adică spirituală, condusă de Duhul Sfânt: în limba greacă duh se spune pneuma. Căci nu este vorba de o transmitere încredinţată abilităţii oamenilor mai mult sau mai puţin învăţaţi, ci Duhului lui Dumnezeu, care garantează fidelitatea transmiterii credinţei. Tocmai aceasta este "viaţa" Bisericii, ceea ce face Biserica mereu nouă şi tânără, adică fecundă de multiple carisme. Biserica şi Duhul pentru Irineu sunt inseparabile: "Această credinţă", citim tot în cartea a treia Împotriva ereziilor, "am primit-o de la Biserică şi o păstrăm: credinţa, prin lucrarea Duhului lui Dumnezeu, ca un depozit preţios păstrat într-un vas de valoare reîntinereşte mereu şi face să reîntinerească şi vasul care o păstrează... Unde este Biserica, acolo este Duhul lui Dumnezeu; şi unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo este Biserica şi orice har" (3,24,1).

După cum se vede, Irineu nu se limitează la a defini conceptul de Tradiţie. Tradiţia sa, Tradiţia neîntreruptă, nu este tradiţionalism, pentru că această tradiţie este mereu însufleţită din interior de Duhul Sfânt, care o face din nou să trăiască, o face să fie interpretată şi înţeleasă în vitalitatea Bisericii. Rămânând la învăţătura sa, credinţa Bisericii este transmisă în aşa fel încât să apară ceea ce trebuie să fie, adică "publică", "unică", "pneumatică", "spirituală". Plecând de la fiecare din aceste caracteristici se poate face un discernământ rodnic privind autenticitatea transmiterii credinţei în momentul actual al Bisericii. Mai în ansamblu, în doctrina lui Irineu demnitatea omului, trup şi suflet, este puternic ancorată în creaţia divină, în imaginea lui Cristos şi lucrarea continuă de sfinţire a Duhului. O asemenea doctrină este ca şi o "cale maestră" pentru a clarifica împreună cu toate persoanele de bunăvoinţă obiectul şi limitele dialogului asupra valorilor, şi pentru a da elan mereu nou acţiunii misionare a Bisericii, puterii adevărului care este izvorul tuturor adevăratelor valori ale lumii.

Traducere pr. Paul Butnaru