CATEHEZĂ

Sfântul Ignaţiu, Episcop de Antiohia
Cateheza Papei Benedict al XVI-lea
miercuri, 14 martie 2007

Dragi fraţi şi surori,

După cum am început deja de miercurea trecută, vorbim despre personalităţile Bisericii de la începuturi. Săptămâna trecută am vorbit despre Papa Clement I, al treilea succesor al Sfântului Petru. Astăzi vorbim despre Sfântul Ignaţiu, care a fost al treilea Episcop de Antiohia, din 70 până în 107, data martiriului său. În acel timp Roma, Alexandria şi Antiohia erau cele trei mari metropole ale imperiului roman. Conciliul din Nicea vorbeşte despre trei "primate": acela al Romei, dar şi Alexandria şi Antiohia participau, într-un anumit sens, la un "primat". Sfântul Ignaţiu era Episcop de Antiohia, care astăzi se află în Turcia de astăzi. Aici, la Antiohia, după cum ştim din Faptele Apostolilor, a apărut o comunitate creştină înfloritoare: primul Episcop al ei a fost apostolul Petru - aşa ne spune tradiţia - şi aici, pentru prima dată ucenicii au fost numiţi creştini (Fap 11,26). Eusebiu din Cezarea, un istoric din secolul al IV-lea, dedică un întreg capitol al lucrării sale Istoria Ecleziastică vieţii şi lucrării literare a lui Ignaţiu (3,36). "Din Siria", scrie el, "Ignaţiu a fost trimis la Roma pentru a fi dat ca hrană animalelor sălbatice, datorită mărturiei date de el pentru Cristos. Călătorind prin Asia, sub paza severă a gărzilor" (pe care el le numeşte "zece leoparzi" în a sa Scrisoare către Romani 5,1), "în fiecare din oraşele în care se oprea, prin predici şi dojane, întărea Bisericile; mai ales îndemna, cu căldura cea mai vie, să se păzească de erezii, care atunci începeau să mişune, şi recomanda să nu se rupă de tradiţia apostolică". Prima oprire în călătoria lui Ignaţiu spre martiriu a fost în oraşul Smirna, unde era Episcop Policarp, ucenic al lui Ioan. Aici Ignaţiu a scris patru scrisori, către Bisericile din Efes, Magnezia, Tralle şi Roma. "Plecat de la Smirna", continuă Eusebiu, "Ignaţiu a ajuns la Troade, şi de acolo a trimis alte scrisori": două către Bisericile din Filadelfia şi Smirna, şi una către Episcopul Policarp. Eusebiu completează astfel lista scrisorilor, care ne-au rămas de la Biserica primului secol ca şi un preţios tezaur. Citind aceste texte se simte prospeţimea credinţei generaţiei care încă îi mai cunoscuse pe Apostoli. Se simte totodată în aceste scrisori iubirea înflăcărată a unui sfânt. În sfârşit, de la Troade martirul a ajuns la Roma, unde, în Amfiteatrul lui Flavius, a fost dat ca hrană crudelor animalelor sălbatice.

Nici un părinte al Bisericii nu a exprimat cu intensitatea lui Ignaţiu dorinţa arzătoare după unirea cu Cristos şi după viaţa în el. De aceea am citit fragmentul evanghelic despre viţa-de-vie, care, după evanghelia lui Ioan este Isus. În realitate, în Ignaţiu se întrepătrund două "curente" spirituale: acela al lui Paul, orientat întru totul spre unirea cu Cristos, şi cel al lui Ioan, concentrat asupra vieţii în El. La rândul lor, aceste curente se unesc în imitarea lui Cristos, de mai multe ori proclamat de Ignaţiu drept "Dumnezeul meu" sau "al nostru". Astfel Ignaţiu îi imploră pe creştinii din Roma să nu împiedice martiriul său, pentru că este nerăbdător să se "unească cu Isus Cristos". Şi explică "Este frumos pentru mine să mor mergând spre (eis) Isus Cristos, mai degrabă decât să domnesc pe tot pământul. Îl caut pe el, care a murit pentru mine, îl vreau pe el, care a înviat pentru noi... Lăsaţi-mă să fiu imitatorul Pătimirii Dumnezeului meu!" (Scrisoarea către Romani 5-6). Se poate observa în aceste expresii arzătoare de iubire deosebitul "realism" cristologic tipic Bisericii din Antiohia, atent mai ales la întruparea Fiului lui Dumnezeu şi la adevărata şi concreta sa umanitate: Isus Cristos, scrie Ignaţiu celor din Smirna, "este cu adevărat din neamul lui David", "cu adevărat s-a născut dintr-o fecioară". "Cu adevărat a fost răstignit pentru noi" (1,1).

Năzuinţa irezistibilă a lui Ignaţiu spre unirea cu Cristos pune bazele unei adevărate şi proprii "mistice a unităţii". El însuşi se defineşte "un om căruia i-a fost încredinţată datoria unităţii" (Scrisoarea către cei din Filadelfia 8,1). Pentru Ignaţiu unitatea este înainte de toate o prerogativă a lui Dumnezeu, care, existând în trei Persoane, este Unul în unitate absolută. El repetă adesea că Dumnezeu este unitate şi că doar în Dumnezeu ea se găseşte în starea pură şi originară. Unitatea ce trebuie realizată pe acest pământ de către creştini nu este altceva decât o imitare, cât mai mult posibil conformă cu arhetipul divin. În acest mod Ignaţiu ajunge să elaboreze o viziune a Bisericii, care aminteşte foarte bine de unele expresii din Scrisoarea către Corinteni a lui Clement Romanul. "Este bine pentru voi", scrie spre exemplu creştinilor din Efes, "să înaintaţi împreună în acord cu gândul episcopului, lucru pe care deja îl faceţi. De fapt, colegiul vostru de preoţi, pe bună dreptate renumit, demn de Dumnezeu, este atât de armonios unit cu episcopul asemenea corzilor lirei. De aceea în unirea şi în iubirea voastră armonioasă este cântat Isus Cristos. Şi astfel voi, unul câte unul, deveniţi un cor, pentru ca în simfonia armoniei, după ce aţi luat tonul lui Dumnezeu, în unitate, să cântaţi într-un glas" (4,1-2). Şi după ce le-a recomandat celor din Smirna să nu "facă nimic din ceea ce priveşte Biserica fără episcop" (8,1), mărturiseşte lui Policarp: "Eu îmi ofer viaţa pentru cei care sunt supuşi episcopului, preoţilor şi diaconilor. Să pot avea şi eu împreună cu ei parte cu Dumnezeu. Lucraţi împreună unii pentru alţii, luptaţi împreună, alergaţi împreună, suferiţi împreună, dormiţi împreună şi vegheaţi împreună ca şi administratori ai lui Dumnezeu, colaboratorii şi slujitorii săi. Căutaţi să placeţi Celui pentru care luptaţi şi de la care primiţi răsplata. Nimeni dintre voi să nu fie găsit dezertor. Botezul vostru să rămână ca şi un scut, credinţa ca un coif, caritatea ca o suliţă, răbdarea ca o armură" (6,1-2).

În general se poate observa în Scrisorile lui Ignaţiu un fel de tensiune constantă şi fecundă între două aspecte caracteristice ale vieţii creştine: pe de o parte structura ierarhică a comunităţii ecleziale, iar pe de altă parte unitatea fundamentală care îi leagă între ei pe toţi cei care cred în Cristos. În consecinţă, rolurile nu pot fi contrapuse. Ba dimpotrivă, insistenţa în favoarea comuniunii credincioşilor între ei şi cu păstorii lor este în mod continuu reformulată prin elocvente imagini şi analogii: lira, corzile, intonaţia, concertul, simfonia. Este evidentă responsabilitatea specifică episcopilor, preoţilor şi diaconilor în zidirea comunităţii. Este valabilă pentru ei înainte de toate invitaţia la iubire şi la unitate. "Fiţi una", scrie Ignaţiu celor din Magnezia, reluând rugăciunea lui Isus de la Cina de Taină: "O unică rugă, o unică minte, o unică speranţă în iubire... Alergaţi toţi la Isus Cristos ca spre unicul templu al lui Dumnezeu, ca spre unicul altar: el este unul, şi purcezând de la unicul Tată, a rămas unit cu El, şi la el s-a reîntors în unitate" (7,1-2). Ignaţiu este primul în literatura creştină care atribuie Bisericii adjectivul de "catolică", adică "universală": "Unde este Isus Cristos", spune el, "acolo este Biserica catolică" (Scrisoarea către cei din Smirna 8,2). Şi tocmai pentru slujirea unităţii Bisericii catolice, comunitatea creştină din Roma exercită un fel de primat în iubire: "În Biserica din Roma ea prezidează demnă de Dumnezeu, venerabilă, vrednică de a fi numită fericită... Prezidează în caritate, care are legea lui Cristos şi poartă numele Tatălui" (Romani, prologul).

După cum se vedea, Ignaţiu este într-adevăr "doctorul unităţii": al unităţii lui Dumnezeu şi al unităţii lui Cristos (spre deosebire de diferitele erezii care începuseră să circule şi care separau omul şi pe Dumnezeu în Cristos), al unităţii Bisericii, al unităţii credincioşilor "în credinţă şi în caritate, care sunt mai presus de toate (Scrisoare către cei din Smirna 6,1). În concluzie, "realismul" lui Ignaţiu îi invită pe credincioşii de ieri şi de astăzi, ne invită pe noi toţi la o sinteză progresivă între raportarea la Cristos (unirea cu el, viaţa în el) şi devotament faţă de Biserica sa (unitate cu Episcopul, slujire generoasă a comunităţii şi a lumii). Aşadar, este necesar să se ajungă la o sinteză între comuniunea Bisericii în interiorul ei şi misiunea de proclamare a Evangheliei faţă de ceilalţi, până într-acolo încât printr-o formă să se exprime cealaltă, şi credincioşii să fie mereu mai mult "în posesia acelui duh nedespărţit, care este Isus Cristos însuşi" (Scrisoarea către cei din Magnezia, 15). Implorând de la Domnul acest "har de unitate", şi având convingerea că prezidez în caritate întreaga Biserică (cfr. Scrisoarea către romani, prolog), vă adresez aceeaşi urare care încheie scrisoarea lui Ignaţiu către creştinii din Tralle: "Iubiţi-vă unul pe altul cu o inimă neîmpărţită. Duhul meu se oferă ca jertfă pentru voi, nu doar acum, dar şi atunci când va veni Dumnezeu... În Cristos să puteţi fi găsiţi fără pată" (13). Şi să ne rugăm ca Domnul să ne ajute să ajungem la această unitate şi să fim găsiţi în final fără pată, pentru că iubirea este aceea care purifică inimile.

Traducere pr. Paul Butnaru

Traducere pr. Paul Butnaru