CATEHEZĂ

Sfântul Clemente Romanul
Cateheza Papei Benedict al XVI-lea
miercuri, 7 martie 2007

Dragi fraţi şi surori,

Am meditat în lunile trecute asupra chipurilor fiecăruia dintre Apostoli şi asupra primilor mărturisitori ai credinţei creştine, pe care scrierile neotestamentare îi menţionează. Acum ne îndreptăm atenţia asupra Părinţilor apostolici, adică asupra celei dintâi şi celei de-a doua generaţii în Biserică după Apostoli. Şi astfel putem vedea cum începe drumul Bisericii în istorie.

Sfântul Clement, Episcop al Romei în ultimii ani ai primului secol, este al treilea succesor al lui Petru, după Lin şi Anaclet. Referitor la viaţa sa, mărturia cea mai importantă este aceea a sfântului Irineu, Episcop de Lyon până în anul 202. El atestă că Clement "îi văzuse pe apostoli", "se întâlnise cu ei", şi "avea încă în urechi predica lor, şi înaintea ochilor tradiţia lor" (Adv. haer. 3,3,3). Mărturiile de mai târziu, din secolele al IV-lea şi al VI-lea, îi atribuie lui Clement titlul de martir.

Autoritatea şi prestigiul acestui Episcop al Romei erau atât de mari, încât lui i-au fost atribuite diferite scrieri, însă unica lucrare ce îi aparţine cu siguranţă este Scrisoarea către Corinteni. Eusebiu din Cezarea, marele "arhivar" al originilor creştine, îl prezintă cu aceste cuvinte: "Este transmisă o scrisoare a lui Clement recunoscută drept autentică, mare şi admirabilă. A fost scrisă de el, din partea Bisericii din Roma, către Biserica din Corint... Ştim că de mult timp, şi încă în zilele noastre, ea este citită public în cadrul adunării credincioşilor" (Hist. Eccl. 3,16). Acestei scrisori îi era atribuit un caracter aproape canonic. La începutul acestui text - scris în limba greacă - Clement se plânge că "neprevăzutele adversităţi, apărute una după alta" (1,1), au împiedicat o intervenţie a sa mai grabnică. Aceste "adversităţi" sunt identificate cu persecuţia lui Domiţian: de aceea data compunerii scrisorii trebuie să fie undeva în perioada imediat succesivă morţii împăratului şi sfârşitului persecuţiei, adică imediat după anul 96.

Intervenţia lui Clement - suntem încă în primul secol - era impusă de mari probleme care existau în Biserica din Corint: prezbiterii comunităţii, de fapt, fuseseră depuşi de unii tineri contestatari. Durerosul fapt este amintit, încă o dată, de sfântul Irineu, care scrie: "Sub Clement, ivindu-se o dispută nu chiar neînsemnată între credincioşii din Corint, Biserica din Roma a trimis corintenilor o scrisoare foarte importantă pentru a-i reconcilia, pentru a reînnoi credinţa lor şi a vesti tradiţia, pe care de puţin timp ea o primise de la Apostoli" (Adv. haer. 3,3,3). Putem aşadar spune că această scrisoare constituie o primă exercitare a Primatului roman după moartea sfântului Petru. Scrisoarea lui Clement reia teme dragi sfântului Paul, care scrisese două mari scrisori Corintenilor, mai ales disputa teologică, mereu actuală, între indicativul mântuirii şi imperativul angajării morale. Înainte de toate se află anunţul plin de bucurie al harului care mântuieşte. Domnul ne pregăteşte şi ne oferă iertarea, ne oferă iubirea sa, harul de a fi creştini, fraţii şi surorile sale. Este o veste care umple de bucurie viaţa noastră şi dă certitudine faptelor noastre: Domnul ne întâmpină mereu cu bunătatea sa şi bunătatea Domnului este mereu mai mare decât toate păcatele noastre. De aceea trebuie să ne angajăm în mod coerent faţă de darul primit şi să răspundem anunţului mântuirii printr-un drum generos şi curajos de convertire. Faţă de modelul paulin, noutatea se află în faptul că Episcopul Clement alătură după partea doctrinară şi cea practică, ce formau toate scrisorile pauline, o "mare rugăciune" care de fapt încheie scrisoarea.

Oportunitatea imediată a scrisorii oferă Episcopului Romei posibilitatea unei ample intervenţii asupra identităţii Bisericii şi asupra misiunii sale. Dacă la Corint au existat abuzuri, observă Clement, motivul trebuie căutat în slăbirea carităţii şi a altor virtuţi creştine indispensabile. Din acest motiv el îi recheamă pe creştini la umilinţă şi iubire frăţească, două virtuţi într-adevăr constitutive ale vieţii în Biserică: "Suntem un neam sfânt", atenţionează el, "să împlinim aşadar tot ceea ce sfinţenia impune" (30,1). În mod particular, Episcopul de Roma aminteşte că Domnul însuşi "a stabilit unde şi de către cine să fie săvârşite slujirile liturgice, pentru ca orice lucru, înfăptuit în mod sfânt şi cu consimţământul său, să fie plăcut voinţei sale... Marelui preot de fapt i-au fost încredinţate funcţiile liturgice ce-i revin, leviţilor le revin slujirile proprii. Omul laic este legat de orânduirile laicilor" (401-5: trebuie observat că aici, în această scrisoare de la sfârşitul secolului I, pentru prima dată în literatura creştină, apare termenul grec "laikos", care înseamnă "membru al laos-ului", adică "al poporului lui Dumnezeu").

În acest fel, referindu-se la liturgia vechiului Israel, Clement dezvăluie idealul său de Biserică. Ea este adunată de "unicul Duh de har revărsat asupra noastră", care vieţuieşte în diferitele membre ale Trupului lui Cristos, în care toţi, uniţi fără nici o separare, sunt "membre unii altora" (46,6-7). Distincţia clară între "laic" şi ierarhie nu înseamnă nicidecum contrapunere, ci doar această legătură organică a trupului, a unui organism, cu diferite funcţii. Biserica de fapt nu este un loc de confuzie şi de anarhie, unde unul poate face ceea ce vrea oricând: fiecare în acest organism, cu o structură articulată, îşi exercită funcţia conform cu vocaţia primită. În privinţa capilor comunităţilor, Clement explică în mod clar doctrina succesiunii apostolice. Normele care o reglementează derivă în cele din urmă de la Dumnezeu însuşi. Tatăl l-a trimis pe Isus Cristos, care la rândul său i-a trimis pe Apostoli. Ei apoi i-au trimis pe primii capi ai comunităţilor, şi au stabilit ca lor să le urmeze alţi bărbaţi demni. Totul aşadar purcede "în mod ordonat de la voinţa lui Dumnezeu" (42). Prin aceste cuvinte, cu aceste fraze, sfântul Clement subliniază că Biserica are o structură sacramentală şi nu o structură politică. Acţiunea lui Dumnezeu care ne vine în întâmpinare în liturgie precede iniţiativele şi ideile noastre. Biserica este mai ales darul lui Dumnezeu şi nu lucrarea noastră, şi de aceea această structură sacramentală nu garantează doar orânduirea comună, dar şi această precedenţă a darului lui Dumnezeu, de care toţi avem nevoie.

În sfârşit, "marea rugăciune" oferă o respiraţie cosmică argumentărilor precedente. Clement îl laudă pe Dumnezeu şi îi mulţumeşte pentru minunata sa providenţă iubitoare, care a creat lumea şi continuă să o salveze şi să o sfinţească. O însemnătate aparte o are invocaţia pentru conducători. După textele din Noul Testament, ea reprezintă cea mai veche rugăciune pentru instituţiile politice. Astfel, în faţa persecuţiei ce avea să vină curând, creştinii, deşi pe deplin conştienţi că vor continua persecuţiile, nu încetează să se roage pentru înseşi autorităţile care îi condamnaseră pe nedrept. Motivul este înainte de toate de ordin cristologic: trebuie să ne rugăm pentru cei care ne persecută, aşa cum a făcut Isus pe cruce. Dar această rugăciune conţine şi o învăţătură ce călăuzeşte, de-a lungul secolelor, atitudinea creştinilor înaintea politicii şi a Statului. Rugându-se pentru autorităţi, Clement recunoaşte legitimitatea instituţiilor politice în orânduirea stabilită de Dumnezeu; în acelaşi timp, el îşi arată preocuparea ca autorităţile să fie docile faţă de Dumnezeu şi "să exercite puterea pe care Dumnezeu le-a dat-o în pace şi blândeţe cu evlavie" (61,2). Cezarul nu este totul. Există o altă suveranitate, a cărei origine şi esenţă nu sunt din această lume, ci "de sus": este aceea a Adevărului, care pretinde şi în confruntările Statului dreptul de a fi ascultat.

Astfel scrisoarea lui Clement abordează numeroase teme de actualitate continuă. Ea este cu atât mai semnificativă, întrucât dovedeşte, încă din primul secol, grija Bisericii din Roma, care prezidează în caritate toate celelalte Biserici. În acelaşi Duh să înălţăm şi noi la rândul nostru invocaţiile "marii rugăciuni", acolo unde Episcopul de Roma se face vocea întregii lumi: "Da Doamne, fă să strălucească asupra noastră chipul tău în binele păcii; ocroteşte-ne cu mâna ta puternică... Noi îţi mulţumim, prin marele Preot şi călăuza sufletelor noastre, Isus Cristos, prin care ţie să-ţi fie slava şi lauda, acum, şi pururea, şi în vecii vecilor. Amin" (60-61).

Traducere pr. Paul Butnaru