CATEHEZĂ

Paul din Tars
Cateheza Papei Benedict al XVI-lea
miercuri, 25 octombrie 2006

Dragi fraţi şi surori,

Am încheiat reflecţiile noastre asupra celor doisprezece Apostoli aleşi în mod direct de către Isus de-a lungul vieţii sale pământeşti. Astăzi începem să alăturăm figurile altor personaje importante ale Bisericii primare. Şi ele şi-au dăruit viaţa pentru Domnul. Este vorba despre bărbaţi şi chiar femei, care, după cum scrie Luca în Faptele Apostolilor, şi-au închinat viaţa pentru numele Domnului nostru Isus Cristos" (Fap 15,26).

Primul dintre aceştia, chemat de Domnul însuşi, de către Cel Înviat, pentru a fi şi el un adevărat Apostol, este fără îndoială Paul din Tars. El străluceşte ca şi stea de primă însemnătate în istoria Bisericii, şi nu numai a celei de la începuturi. Sfântul Ioan Crizostomul îl exaltă ca şi personaj superior chiar şi multor îngeri şi arhangheli (cfr Panegiric 7,3). Dante Alighieri în Divina Comedie, inspirându-se din relatarea lui Luca în Faptele Apostolilor (cfr 9,15), îl defineşte pur şi simplu "vas ales", ceea ce înseamnă: instrument ales dinainte de Dumnezeu. Alţii l-au numit "al treisprezecelea Apostol" - şi într-adevăr el insistă mult asupra faptului că este un adevărat apostol, fiind chemat de către Cel Înviat -, sau chiar de-a dreptul "primul după Unicul". Sigur, după Isus, el este personajul de la începuturi despre care avem cele mai multe informaţii. De fapt, avem nu numai relatarea pe care ne-o face Luca în Faptele Apostolilor, dar şi un grup de Scrisori care provin direct din mâna sa şi care ne fac cunoscută personalitatea şi gândirea sa fără intermediari. Luca ne informează că numele său originar era Saul (cfr Fap 7,58; 8,1 şi urm.), la fel ca în ebraică (cfr Fap 9,14.17; 22,7.13; 26,14) la fel ca şi regele Saul (cfr Fap 13,21), şi era un iudeu din diaspora, oraşul Tars fiind situat între Anatolia şi Siria. De la o vârstă fragedă a mers la Ierusalim pentru a studia profund Legea mozaică la şcoala marelui Rabbi Gamaliel (cfr Fap 22,3). Învăţase chiar şi o meserie manuală destul de grea, croitul corturilor (cfr Fap 18,3), care ulterior i-a permis să se întreţină singur fără a împovăra Bisericile (cfr. Fap 20,34; 1Cor 4,12; 2Cor 12,13-14).

Pentru el a fost decisivă cunoaşterea comunităţii acelora care se recunoşteau drept ucenici ai lui Isus. De la ei a ajuns să cunoască o nouă credinţă, - un nou "drum", după cum se spunea - care punea în centru nu atât Legea lui Dumnezeu, cât mai degrabă persoana lui Isus, răstignit şi înviat, de care depindea iertarea păcatelor. Ca şi iudeu zelos, el considera acest mesaj drept inacceptabil, ba chiar scandalos, şi s-a simţit de aceea dator să-i persecute pe ucenicii lui Cristos chiar şi în afara Ierusalimului. Tocmai în drumul spre Damasc, la începutul anilor 30, Saul, după cum el însuşi mărturiseşte, a fost "cucerit de Cristos" (Fil 3,12). În timp ce Luca povesteşte faptul cu abundenţă de detalii, - cum l-a atins lumina Celui Înviat şi a schimbat în mod fundamental întreaga sa viaţă - el, în Scrisorile sale merge direct la esenţial şi vorbeşte nu doar despre viziune (cfr 1Cor 9,1), dar de iluminare (cfr. 2Cor 4,6) şi mai ales de revelare şi de chemare la întâlnirea cu cel Înviat (cfr Gal 1,15-16). De fapt, se va numi în mod explicit "apostol prin chemare" (cfr. Rom 1,1; 1Cor 1,1) sau "apostol din voinţa lui Dumnezeu" (2Cor 1,1; Ef 1,1; Col 1,1), pentru a sublinia că această convertire a sa nu era rezultatul unei maturităţi mentale, al reflecţiilor, ci rodul unei intervenţii divine, al unui neaşteptat dar dumnezeiesc. Începând cu acel moment, tot ceea ce mai înainte însemna pentru el o valoare devine în mod paradoxal, după cum el însuşi spune, pierdere şi gunoi (cfr Fil 3,7-10). Şi din acel moment toate energiile sale au fost puse în slujba exclusivă a lui Isus Cristos şi a Evangheliei sale. De acum existenţa sa va fi aceea a unui Apostol doritor să "se facă totul pentru toţi" (1Cor 9,22) fără rezerve.

De aici rezultă pentru noi o lecţie foarte importantă: ceea ce contează este să-l punem în centrul vieţii noastre pe Isus Cristos, astfel încât indentitatea noastră să fie marcată în mod fundamental de întâlnirea, de unirea cu Cristos şi cu Cuvântul său. La lumina sa orice altă valoare este redobândită şi totodată purificată de eventualele mizerii. O altă lecţie importantă oferită de Paul este spiritul universal care caracterizează apostolatul său. Simţind urgenţa problemei accesului Neamurilor, adică al păgânilor, la Dumnezeu, care în Isus Cristos răstignit şi înviat oferă mântuirea tuturor oamenilor fără excepţie, s-a oferit pe el însuşi vestirii acestei Evanghelii, cu adevărat "veste bună", adică anunţării harului destinat să îl împace pe om cu Dumnezeu, cu sine însuşi şi cu ceilalţi. Din primul moment el a înţeles că aceasta este o realitate care nu privea doar pe iudei sau un anumit grup de oameni, dar avea o valoare universală şi îi privea pe toţi, pentru că Dumnezeu este Dumnezeul tuturor oamenilor. Punctul de plecare al călătoriilor sale a fost Biserica din Antiohia Siriei, unde pentru prima dată Evanghelia este vestită Grecilor şi unde apare şi numele de "creştini" (cfr Fap 11,20.26), adică cei care cred în Cristos. De aici el a plecat mai întâi spre Cipru şi apoi în mai multe rânduri spre regiuni din Asia Mică (Pisidia, Licaonia, Galaţia), apoi spre cele din Europa (Macedonia, Grecia). Cele mai însemnate au fost oraşele Efes, Filipi, Tesalonic, Corint, fără a uita bineînţeles Berea, Atena şi Milet.

În apostolatul lui Paul nu lipsesc dificultăţile, pe care el le-a înfruntat plin de curaj din iubire faţă de Cristos. El însuşi amintea că a lucrat "în eforturi... în închisori... în bătăi... deseori în pericol de moarte... de trei ori am fost bătut cu vergile, o dată am fost bătut cu pietre, de trei am naufragiat...; deseori în călătorii, pericole pe râuri, pericole din partea tâlharilor, pericole din partea connaţionalilor, pericole din partea păgânilor, pericole în cetate, pericole în pustiu, pericole pe mare, pericole printre fraţii mincinoşi; în muncă şi în trudă, deseori în privegheri, în foame şi sete, adesea în posturi, în frig şi fără haine; şi pe lângă toate acestea, preocuparea mea de fiecare zi, grija pentru toate Bisericile" (2Cor 11,23-28). Dintr-un fragment al Scrisorii către Romani (cfr. 15,24-28) reiese hotărârea sa de a ajunge până în Spania, la extremităţile Occidentului, pentru a vesti Evanghelia peste tot, până la hotarele pământului cunoscut atunci. Cum să nu admirăm un astfel de om? Cum să nu-i mulţumim lui Dumnezeu pentru că ne-a dat un Apostol de această statură? Este clar că nu ar fi fost posibil să înfrunte situaţii atât de grele şi uneori disperate, dacă nu ar fi fost susţinut de o motivaţie de valoarea absolută, în faţa căreia nici o limită nu putea să rămână de nedepăşit. Pentru Paul, această motivaţie, o ştim, este Isus Cristos, despre care el scrie: "Iubirea lui Cristos ne constrânge... pentru ca cei care trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru acela care a murit şi a înviat pentru ei" (2Cor 5,14-15), pentru noi, pentru toţi.

De fapt, Apostolul va da suprema mărturie a sângelui în timpul împăratului Nero aici la Roma, unde păstrăm şi venerăm rămăşiţele sale pământeşti. Iată ce a scris despre el Clement Romanul, predecesorul meu pe acest Scaun Apostolic în ultimii ani ai secolului I: "Din gelozie şi ură Paul a fost obligat să ne arate cum se dobândeşte premiul răbdării... După ce a predicat dreptatea întregii lumi, şi după ce a ajuns până la hotarele cele mai îndepărtate ale Occidentului, primeşte martiriul în faţa conducătorilor; astfel a plecat din această lume şi a ajuns în locul sfânt, devenit prin aceasta cel mai mare model al perseverenţei" (Către Corinteni 5). Domnul să ne ajute să punem în practică îndemnul lăsat nouă de Apostol în Scrisorile sale: "Fiţi imitatorii mei, aşa cum eu sunt al lui Cristos" (1Cor 11,1).

Traducere pr. Paul Butnaru