CATEHEZĂ

Simon Canaaneul şi Iuda Tadeu
Cateheza Papei Benedict al XVI-lea
miercuri, 11 octombrie 2006

Dragi fraţi şi surori,

Astăzi luăm în consideraţie doi dintre cei doisprezece Apostoli: Simon Canaaneul şi Iuda Tadeu (ce nu trebuie confundat cu Iuda Iscarioteanul). Îi privim împreună, nu doar pentru că în listele celor Doisprezece sunt mereu menţionaţi unul lângă altul (cfr. Matei 10,4; Marcu 3,18; Luca 6,15; Fapte 1,13), ci şi pentru că datele ce ne sunt furnizate despre ei nu sunt multe, în afară de faptul că lista cărţilor Noului Testament cuprinde o scrisoare atribuită lui Iuda Tadeu.

Simon primeşte un epitet care variază în cele patru liste: în timp ce Matei şi Marcu în numesc "canaaneul", Luca în schimb în numeşte "zelotul". În realitate, cele două calificative sunt echivalente, pentru că semnifică acelaşi lucru: în limba ebraică, de fapt, verbul qana' înseamnă "a fi gelos, pasionat, pătimaş", şi poate fi folosit fie cu referire la Dumnezeu, întrucât este gelos pe poporul ales de el (cfr Exod 20,5), fie despre oameni care sunt cuprinşi de zel în slujirea Dumnezeului unic cu dăruire totală, asemenea lui Ilie (cfr. 1Regi 19,10). Este foarte posibil, deci, ca acest Simon, dacă nu a aparţinut cu adevărat mişcării naţionaliste a zeloţilor, să fi fost cel puţin caracterizat de un zel arzător pentru identitatea iudaică, adică pentru Dumnezeu, pentru poporul său şi pentru Legea divină. Dacă lucrurile stau astfel, Simon se află la antipodul lui Matei, care dimpotrivă, fiind vameş, presta o activitate considerată pe deplin necurată. Semn evident că Isus îi cheamă pe ucenicii şi colaboratorii săi din clase sociale şi religioase foarte diferite, fără nici o excludere. Pe el îl interesează persoanele, nu categoriile sociale sau etichetele! Admirabil este faptul că în grupul ucenicilor săi, toţi, deşi diferiţi, trăiau împreună, depăşind dificultăţile ce ar fi putut să existe: era Isus însuşi, într-adevăr, motivul acestei coeziuni, cel în care toţi se regăseau uniţi. Acest fapt constituie în mod clar o lecţie pentru noi, deseori înclinaţi să subliniem diferenţele sau măcar opoziţiile, uitând că în Isus Cristos ne este dată puterea pentru a concilia divergenţele noastre. Menţionăm totodată că grupul celor Doisprezece este prefigurarea Bisericii, în care trebuie să fie loc pentru toate carismele, popoarele, rasele, toate calităţile umane, care îşi găsesc puterea de a fi împreună şi unitatea în comuniunea cu Isus.

Cât despre Iuda Tadeu, el este astfel numit de către tradiţie, punând împreună două nume diferite: de fapt, în timp ce Matei şi Marcu îl numesc pur şi simplu "Tadeu" (Matei 10,3; Marcu 3,18), Luca îl numeşte "Iuda al lui Iacob" (Luca 6,16; Fapte 1,13). Supranumele Tadeu este de origine nesigură şi este explicat fie ca provenind din aramaicul tadda', care vrea să spună "piept" şi deci ar însemna "cu suflet mare", fie ca abreviere a unui nume grec precum "Teodor, Teodot". Despre el se ştiu foarte puţine lucruri. Doar Ioan menţionează o cerere de-a sa adresată lui Isus la Cina cea de Taină. Tadeu îi spune Domnului: "Doamne, cum se face că ni te vei arăta nouă şi nu lumii?". Este o întrebare de mare actualitate, pe care şi noi o adresăm Domnului: de ce Cel Înviat nu li s-a arătat în toată slava Sa duşmanilor Săi pentru a arăta că învingătorul este Dumnezeu? De ce s-a arătat doar ucenicilor Săi? Răspunsul lui Isus este misterios şi profund. Domnul spune: "Dacă cineva mă iubeşte, va ţine cuvântul meu; Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi ne vom face locuinţă la el" (Ioan 14,22-23). Aceasta înseamnă că Cel Înviat trebuie să fie văzut, perceput şi cu inima, pentru ca Dumnezeu să poată să îşi facă locuinţă în noi. Domnul nu apare ca un lucru. El doreşte să intre în viaţa noastră şi de aceea manifestarea sa este o manifestare care implică şi presupune inima deschisă. Doar aşa îl vom vedea pe Cel Înviat.

Lui Iuda Tadeu i-a fost atribuită paternitatea uneia dintre Scrisorile Noului Testament care sunt numite "catolice", întrucât sunt adresate nu doar unei anumite Biserici locale, ci unui cerc mult mai larg de destinatari. Ea, de fapt, este adresată "celor chemaţi, iubiţi de Dumnezeu Tatăl şi păstraţi pentru Isus Cristos" (v. 1). Preocuparea centrală a acestei scrieri este de a-i pune în gardă pe creştini faţă de cei care folosesc ca pretext harul lui Dumnezeu pentru a scuza propria imoralitate şi pentru a-i duce la rătăcire şi pe alţi fraţi cu învăţături inacceptabile, introducând diviziuni în interiorul Bisericii "prin vedeniile lor" (v. 8), după cum caracterizează Iuda aceste doctrine şi ideile aparte ale lor. El îi aseamănă chiar cu îngerii căzuţi, şi prin cuvinte dure spune că "au urmat calea lui Cain" (v. 11). Pe lângă aceasta, îi cataloghează fără rezerve drept "nori fără apă, purtaţi de vânturi de ici-colo, pomi fără rod la sfârşitul toamnei; morţi de două ori, dezrădăcinaţi, valuri furioase ale mării care îşi spumegă neruşinarea, stele rătăcitoare cărora le este păstrată bezna întunericului pentru veşnicie" (vv. 12-13).

Astăzi poate nu mai suntem obişnuiţi să folosim un limbaj atât de polemic, care ne spune totuşi un lucru important. În mijlocul tuturor ispitelor care există, cu toate curentele vieţii moderne, trebuie să păstrăm identitatea credinţei noastre. Desigur, calea înţelegerii şi a dialogului, pe care a păşit în mod fericit Conciliul Vatican II, trebuie urmată cu perseverenţă fermă. Dar această cale a dialogului, atât de necesară, nu trebuie să ne facă să uităm datoria de a reflecta şi de a evidenţia mereu cu o putere la fel de mare aspectele fundamentale şi de neînlocuit ale identităţii noastre creştine. Pe de altă parte, trebuie să fim mereu conştienţi că această identitate a noastră recere tărie, claritate şi curaj în faţa contradicţiilor lumii în care trăim. De aceea textul epistolar continuă astfel: "Dar voi, iubiţilor - ne vorbeşte nouă tuturor -, clădiţi-vă pe credinţa voastră preasfântă, rugându-vă în Duhul Sfânt; păstraţi-vă în iubirea lui Dumnezeu, aşteptând îndurarea Domnului nostru Isus Cristos spre viaţa veşnică. Pe cei care sunt şovăitori, întăriţi-i..." (vv. 20-22). Scrisoarea se încheie cu aceste cuvinte admirabile: "Celui care poate să vă ferească de la cădere şi să vă prezinte înaintea gloriei sale neprihăniţi şi cu bucurie, unicului Dumnezeu, Mântuitorului nostru, prin Isus Cristos, Domnul nostru, glorie, mărire, tărie şi putere, înaintea tuturor veacurilor şi acum şi în vecii vecilor! Amin" (vv. 24-25).

Vedem bine că autorul acestor rânduri trăieşte pe deplin propria credinţă, căreia îi aparţin realităţi mari precum integritatea morală şi bucuria, încrederea şi în fine lauda, fiind în întregime motivat doar de bunătatea unicului nostru Dumnezeu şi de milostivirea Domnului nostru Isus Cristos. De aceea, atât Simon Canaaneul cât şi Iuda Tadeu, să ne ajute să redescoperim mereu şi să trăim neobosit frumuseţea credinţei creştine, ştiind să o mărturisim cu tărie şi totodată senini.

Traducere: pr. Paul Butnaru