CATEHEZĂ

Sf. Apostol Toma
Cateheza Papei Benedict al XVI-lea
miercuri, 27 septembrie 2006

Iubiţi fraţi şi surori, continuând întâlnirile noastre cu cei doisprezece Apostoli aleşi în mod direct de către Isus, astăzi dedicăm atenţia noastră lui Toma. Prezent în fiecare din cele patru liste alcătuite de Noul Testament, în primele trei Evanghelii el este menţionat alături de Matei (cfr. Matei 10,3; Marcu 3,18; Luca 6,5), în timp ce în Faptele Apostolilor se află alături de Filip (cfr. Fapte 1,13). Numele său derivă dintr-o rădăcină ebraică, ta'am, care înseamnă "pereche, geamăn". De fapt, Evanghelia lui Ioan îl menţionează de mai multe ori cu supranumele de "Didim" (cfr. Ioan 11,16; 20,24; 21,2), care în limba greacă înseamnă tocmai "geamăn". Nu este clar motivul acestui apelativ.

Mai ales cea de-a patra Evanghelie ne oferă unele precizări care conturează câteva trăsături semnificative ale personalităţii sale. Prima dintre ele se referă la îndemnul pe care el l-a adresat celorlalţi apostoli atunci când Isus, într-un moment critic al vieţii sale, a decis să meargă în Betania pentru a-l învia pe Lazăr, apropiindu-se astfel în mod riscant de Ierusalim (cfr. Marcu 10,32). Cu acel prilej Toma a spus celorlalţi discipoli: "Să mergem şi noi ca să murim cu el" (Ioan 11,16). Această hotărâre a sa în a-l urma pe Învăţător este cu adevărat exemplară şi ne oferă o învăţătură preţioasă: arată totala disponibilitate de a adera la Isus, până la a identifica propria soartă cu cea a Lui şi la a dori să împarţi cu El încercarea supremă a morţii. Într-adevăr, lucrul cel mai important este acela de a nu ne îndepărta niciodată de Isus. Pe de altă parte, când Evangheliile folosesc verbul "a urma", este tocmai pentru a arăta că unde se îndreaptă El, acolo trebuie să meargă şi ucenicul său. În acest fel, viaţa creştină se defineşte ca o viaţă cu Isus Cristos, o viaţă ce trebuie trăită împreună cu El. Sfântul Paul scrie ceva asemănător, când îi asigură pe creştinii din Corint: "Sunteţi în inimile noastre ca să murim împreună şi ca să trăim împreună" (2Corinteni 7,3). Ceea ce se verifică între Apostol şi creştinii săi trebuie, în mod evident, să existe înainte de toate în raportul dintre creştini şi Cristos însuşi: a muri împreună, a trăi împreună, a fi în inima Sa după cum El stă în inima noastră.

O a doua intervenţie a lui Toma este menţionată la Cina cea de Taină. În acea ocazie Isus, prevestind apropiata sa plecare, spune că va merge să pregătească un loc pentru ucenici pentru ca să fie şi ei acolo unde se află El; şi le spune: "Unde mă duc eu, voi ştiţi calea" (Ioan 14,4). Atunci Toma intervine spunând: "Doamne, nu ştim unde te duci, Cum am putea şti calea?" (Ioan 14,5). În realitate, prin aceste cuvinte el se pune la un nivel de înţelegere mai degrabă primar; dar aceste cuvinte îi oferă lui Isus prilejul de a rosti celebra definiţie: "Eu sunt calea, adevărul şi viaţa" (Ioan 14,6). Aşadar această dezvăluire îi este făcută în primul rând lui Toma, dar este valabilă pentru noi toţi şi pentru toate timpurile. De fiecare dată când auzim sau citim aceste cuvinte, putem să fim cu gândul alături de Toma şi să ne imaginăm că Domnul ne vorbeşte şi nouă aşa cum i-a vorbit lui. În acelaşi timp, întrebarea lui ne dă şi nouă dreptul, să spunem aşa, de a-i cere lui Isus explicaţii. Adesea nu îl înţelegem. Să avem curajul să spunem: nu te înţeleg, Doamne, ascultă-mă, ajută-mă să înţeleg. În acest fel, cu această sinceritate care este adevăratul mod de a ne ruga, de a vorbi cu Isus, exprimăm micimea capacităţii noastre de a înţelege, şi totodată ne aşezăm în atitudinea plină de încredere a celui care aşteaptă lumina şi puterea de la acela care este în măsură să i le ofere.

Celebră apoi, şi chiar proverbială, este scena cu Toma necredinciosul, petrecută la opt zile după Paşti. Înainte, el nu a crezut că Isus a apărut în absenţa lui, şi a spus: "Dacă nu voi vedea în mâinile lui semnul cuielor şi nu-mi voi pune degetul în semnul cuielor şi nu-mi voi pune mâna în coasta lui, nu voi crede" (Ioan, 20,25). În fond, din aceste cuvinte reiese convingerea că Isus poate fi de acum recunoscut nu atât văzându-l, cât după răni. Toma consideră că semnele care certifică identitatea lui Isus sunt de acum mai ales rănile, în care se arată cât de mult ne-a iubit El. În această privinţă apostolul nu se înşeală. După cum ştim, opt zile mai târziu, Isus apare din nou în mijlocul ucenicilor Săi, şi de această dată este prezent şi Toma. Şi Isus îi cere: "Adu-ţi degetul tău aici: iată mâinile mele! Adu-ţi mâna şi pune-o în coasta mea şi nu fi necredincios, ci credincios" (Ioan 20,27). Toma reacţionează făcând cea mai frumoasă mărturisire de credinţă din întreg Noul Testament: "Domnul meu şi Dumnezeul meu!" (Ioan 20,28). Iată ce spune în legătură cu aceasta Sfântul Augustin: Toma "vedea şi atingea omul, dar îşi mărturisea credinţa în Dumnezeu, pe care nu îl vedea şi nu îl atingea. Însă ceea ce vedea şi atingea îl conducea la a crede faptul de care până atunci se îndoise" (In Iohann. 121,5). Evanghelistul continuă cu un ultim cuvânt adresat de Isus lui Toma: "Pentru că m-ai văzut, ai crezut. Fericiţi cei care nu au văzut şi au crezut" (Ioan 20,29). Această frază se poate pune şi la timpul prezent: "Fericiţi cei care nu văd şi cred". Aici Isus enunţă un principiu fundamental pentru creştinii care vor veni după Toma, aşadar pentru noi toţi. Este interesant de observat cum un alt Toma, marele teolog medieval din Aquino, alătură acestei formule a fericirii pe cea în mod aparent opusă menţionată de Luca: "Fericiţi ochii care văd ceea ce vedeţi voi" (Luca 10,23). Dar Toma de Aquino comentează: "Merită mult mai mult cel care crede fără să vadă decât cel care crede văzând" (In Johann. XX lectio VI 2566). Într-adevăr, Scrisoarea către Evrei, amintind toată seria străvechilor Patriarhi biblici, care au crezut în Dumnezeu fără să vadă împlinirea promisiunilor Sale, defineşte credinţa drept "garanţia realităţilor sperate, dovada realităţilor care nu se văd" (11,1). Cazul apostolului Toma este important pentru noi din cel puţin 3 motive: mai întâi, pentru că ne mângâie în incertitudinile noastre; apoi pentru că ne arată că orice îndoială poate să conducă la un răspuns luminos dincolo de orice incertitudine; şi, în fine, pentru că cuvintele adresate lui de Isus ne amintesc sensul adevărat al credinţei mature şi ne încurajează să continuăm, în ciuda dificultăţilor, să mergem pe drumul adeziunii noastre faţă de El.

O ultimă relatare despre Toma ne este păstrată de a patra Evanghelie, care îl prezintă ca martor al Celui Înviat în momentul imediat următor pescuirii minunate de pe Lacul Tiberiadei (cfr Ioan 21,2). Cu acel prilej el este menţionat chiar imediat după Simon Petru: semn evident al importanţei de care se bucura în cadrul primelor comunităţi creştine. De fapt, în numele său au fost mai apoi scrise Faptele şi Evanghelia lui Toma, amândouă apocrife dar oricum importante pentru studierea originilor creştine. Amintim în sfârşit că, potrivit unei vechi tradiţii, Toma a evanghelizat mai întâi Siria şi Persia (aşa relatează deja Origene, amintit de Eusebiu din Cezareea, Hist. eccl. 3,1) şi apoi a mers până în India occidentală (cfr. Faptele lui Toma 1-2 şi 17 ss), de unde mai apoi creştinismul a ajuns şi în India meridională. În această perspectivă misionară încheiem reflecţia noastră, exprimând dorinţa ca exemplul lui Toma să întărească tot mai mult credinţa noastră în Isus Cristos, Domnul şi Dumnezeul nostru.

Traducere: pr. Paul Butnaru