CATEHEZĂ

Matei
Cateheza Papei Benedict al XVI-lea
miercuri, 30 august 2006

Dragi fraţi şi surori,

Înaintând în seria portretelor celor doisprezece apostoli, pe care am început-o acum câteva săptămâni, astăzi ne oprim asupra lui Matei. Se cuvine să recunoaştem că, conturarea completă a figurii sale este aproape imposibilă, întrucât referirile pe care le avem despre el sunt puţine şi fragmentate. Ceea ce putem face totuşi este să privim nu atât biografia sa, ci mai degrabă profilul pe care ni-l transmite Evanghelia.

Începem prin a preciza că el este mereu prezent în listele celor Doisprezece aleşi de Isus (cfr. Mt 10,3; Mc 3,18; Lc 6,15; Fap 1,13). Numele său ebraic înseamnă "dar al lui Dumnezeu". Prima Evanghelie canonică, care îi poartă numele, ni-l prezintă în lista celor Doisprezece cu un calificativ foarte exact: "vameşul" (Mt 10,3). În acest mod el este identificat cu omul aşezat la masa impozitelor, pe care Isus îl cheamă să-l urmeze: "Plecând de acolo, Isus a văzut un om numit Matei, stând la postul său de vamă, şi i-a spus: «Urmează-mă!» Ridicându-se, el l-a urmat" (Mt 9,9). Şi Marcu (cfr 2,13-17) şi Luca (cfr 5,27-30) povestesc chemarea omului aşezat la postul său de vamă, dar îl numesc "Levi". Pentru a ne imagina scena descrisă în Mt 9,9 este suficient să ne amintim minunata pictură a lui Caravaggio, păstrată aici la Roma în Biserica San Luigi dei Francesi. Din Evanghelii reiese un alt detaliu biografic: în fragmentul imediat precedent relatării chemării este menţionată o minune făcută de Isus la Cafarnaum (cfr Mt 9,1-8; Mc 2,1-12) şi se apropie de împrejurimile Mării Galileii, adică ale lacului Tiberiadei (cfr Mc 2,13-14). De aici se poate deduce că Matei îşi exercita funcţia de vameş la Cafarnaum, situat exact "pe malul mării" (Mt 4,13), unde Isus era oaspete permanent în casa lui Petru.

În baza acestor simple constatări care reies din Evanghelie putem să facem câteva reflecţii. Prima este aceea că Isus primeşte în grupul celor apropiaţi lui, un om care, după convingerile comune de atunci în Israel, era considerat un păcătos public. Matei, de fapt, nu doar mânuia banul considerat necurat datorită provenienţei sale de la oameni ce nu făceau parte din poporul lui Dumnezeu, dar era colaboratorul unei autorităţi străine detestabil de avidă, ale cărei taxe puteau fi determinate şi în mod arbitrar. Din aceste motive, în mai multe rânduri Evangheliile vorbesc similar despre "vameşi şi păcătoşi" (Mt 9,10; Lc 15,1), de "vameşi şi desfrânate" (Mt 21,31). Pe deasupra ele văd în vameşi un exemplu de micime sufletească (cfr Mt 5,46: iubesc doar pe cei care îi iubesc pe ei) şi precizează pe unul dintre ei, Zaheu, ca şi "şeful vameşilor şi bogat" (Lc 19,2), în timp ce părerea populară îi asocia "hoţilor, nedrepţilor, adulterilor" (Lc 18,11). Un prim lucru ne sare în ochi din toate acestea: Isus nu exclude pe nimeni de la prietenia sa. Mai mult chiar, tocmai pe când se afla la masă în casa lui Matei-Levi, ca răspuns celor care se arătaseră scandalizaţi de faptul că frecventa companii puţin recomandabile, a făcut acea memorabilă mărturisire: "nu au nevoie de medic cei sănătoşi, ci bolnavii. Nu am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi" (Mc 2,17).

Vestea cea bună a Evangheliei constă tocmai în aceasta: oferta harului lui Dumnezeu pentru cel păcătos! În alt loc, prin celebra parabolă a farizeului şi a vameşului urcaţi la Templu pentru a se ruga, Isus indică în mod direct vameşul anonim ca şi exemplu admirabil de umilă încredere în milostivirea divină: în timp ce farizeul îşi lăuda propria perfecţiune morală, "vameşul... nici măcar nu îndrăznea să-şi ridice ochii spre cer. Îşi bătea pieptul zicând: «Dumnezeule, îndură-te de mine păcătosul!». Şi Isus comentează: "Vă spun că a coborât la casa lui îndreptăţit mai degrabă acesta decât celălalt; căci oricine se înalţă pe sine va fi umilit, iar cel care se umileşte va fi înălţat" (Lc 18,13-14). În figura lui Matei, aşadar, Evangheliile ne propun un adevăr şi pe bună dreptate paradox: cine este în aparenţă mai departe de sfinţenie poate să devină chiar şi un model al primirii milostivirii lui Dumnezeu şi să ne permită să-i vedem minunatele efecte în propria viaţă. Privitor la aceasta, sfântul Ioan Crizostomul face o observaţie semnificativă: el remarcă faptul că doar în povestirea anumitor chemări se precizează munca pe care cei în cauză o desfăşoară. Petru, Andrei, Iacob şi Ioan sunt chemaţi tocmai în timp ce pescuiau, Matei chiar atunci când încasează taxele. Este vorba de activităţi de mică însemnătate - comentează Crizostomul - "pentru că nu este nimic mai detestabil decât a fi vameş şi nimic mai comun ca pescuitul" (In Matth. Hom.: PL 57,363). Chemarea lui Isus ajunge deci şi la persoane cu o poziţie socială joasă, în timp ce se ocupă de munca lor obişnuită.

O altă reflecţie, care provine din relatarea evanghelică, este că la chemarea lui Isus Matei răspunde pe loc: "el s-a ridicat şi l-a urmat". Concizia frazei scoate în mod clar în evidenţă promptitudinea lui Matei în a răspunde la chemare. Aceasta înseamnă pentru el abandonarea oricărui lucru, mai ales că acela îi garanta o sursă de câştig sigur, chiar dacă deseori nedrept şi dezonorant. În mod evident, Matei a înţeles că familiaritatea cu Isus nu-i permitea să continue să înfăptuiască activităţi neîngăduite de Dumnezeu. Cu uşurinţă se poate face aplicaţie şi la prezent: şi astăzi este inadmisibil ataşamentul de lucruri incompatibile cu urmarea lui Isus, aşa cum este cazul cu bogăţiile nedrepte. Odată, El chiar a spus fără menajamente: "Dacă vrei să fii desăvârşit, mergi, vinde ceea ce ai şi dă săracilor şi vei avea comoară în cer, apoi vino şi urmează-mă" (Mt 19,21). Este exact ceea ce a făcut Matei: s-a ridicat şi l-a urmat! În acest "s-a ridicat" trebuie să vedem îndepărtarea de o stare păcat şi totodată adeziunea conştientă la o nouă existenţă, dreaptă, în unire cu Isus.

Să ne amintim, în sfârşit, că tradiţia Bisericii primare concordă în a-i atribui lui Matei paternitatea primei Evanghelii. Acest lucru se verifică deja de la Papia, Episcop de Gerapoli în Frigia în jurul anilor 130. El scrie: Matei a adunat cuvintele (Domnului) în limba ebraică, şi fiecare le-a interpretat cum a putut" (în Eusebiu din Cezareea, Hist. eccl. III, 39,16). Istoricul Eusebiu adaugă această precizare: "Matei, care mai înainte a predicat printre evrei, când a hotărât să meargă şi în mijlocul altor popoare a scris în limba sa maternă Evanghelia vestită de el; astfel a încercat să înlocuiască prin scriere, pentru cei de care se separa, ceea ce ei pierdeau prin plecarea sa" (ibid., III, 24,6). Nu mai avem Evanghelia scrisă de Matei în ebraică sau aramaică, dar în Evanghelia greacă pe care o avem continuăm să auzim încă, într-un fel, vocea convingătoare a vameşului Matei care, devenit Apostol, pleacă să vestească mântuitoarea milostivire a lui Dumnezeu şi, ascultând acest mesaj al lui Matei, să-l medităm mereu cu o inimă reînnoită pentru a învăţa şi noi să ne ridicăm şi să-l urmăm pe Isus cu hotărâre.

Traducere pr. Paul Butnaru