CATEHEZĂ

Ioan, profetul din Patmos
Cateheza Papei Benedict al XVI-lea
miercuri, 23 august 2006

Dragi fraţi şi surori,

în ultima cateheză ajunsesem să reflectăm asupra figurii apostolului Ioan. Încercasem mai întâi să vedem cât se poate cunoaşte despre viaţa sa. Apoi, într-o a doua cateheză, am meditat conţinutul central al Evangheliei şi al Scrisorilor sale: caritatea şi iubirea. Şi astăzi ne aplecăm tot asupra figurii lui Ioan, de această dată pentru a-l vedea pe Profetul din Apocalipsă. Şi facem încă de la început o observaţie: în timp ce nici A patra Evanghelie, nici Scrisorile atribuite Apostolului nu fac referinţă niciodată la numele lui, Apocalipsa menţionează acest nume cel puţin de patru ori (cfr. 1,1.4.9; 22,8). Este evident că Autorul, pe de o parte, nu avea nici un motiv să pună sub tăcere numele lui şi, pe de altă parte, ştia că primii săi cititori puteau să-l identifice cu exactitate. Ştim de altfel că, deja în cel de-al III-lea secol, cercetătorii discutau asupra adevăratei identităţi anagrafice a lui Ioan în Apocalipsă. Oricum îl putem numi şi "Profetul din Patmos", pentru că figura sa este legată de numele acestei insule a Mării Egee, unde, conform mărturiei sale autobiografice, el se găsea ca şi deportat "din cauza cuvântului lui Dumnezeu şi a mărturiei lui Isus" (Ap 1,9). Tocmai la Patmos, "răpit în Duh în ziua Domnului" (Ap 1,10), Ioan a avut viziuni măreţe şi a auzit mesaje extraordinare, care au influenţat semnificativ nu doar istoria Bisericii ci şi întreaga cultură creştină. De exemplu, de la titlul cărţii sale - Apocalipsa, Revelarea - au fost introduse în limbajul nostru cuvintele "apocalipsă, apocaliptic", care evocă, chiar dacă într-un mod impropriu, ideea unei catastrofe iminente.

Cartea trebuie înţeleasă în contextul dramaticei experienţe a celor şapte Biserici din Asia (Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardi, Filadelfia, Laodiceea), care spre sfârşitul secolului I au fost nevoite să înfrunte dificultăţi mari - persecuţii şi tensiuni chiar şi din interior - în mărturia ce au dat-o pentru Cristos. Lor, Ioan li se adresează arătând o vie sensibilitate pastorală pentru creştinii persecutaţi, pe care îi îndeamnă să rămână fermi în credinţă şi să nu se identifice cu lumea păgână, atât de puternică. Scopul său îl reprezintă în definitiv dezvăluirea, plecând de la moartea şi învierea lui Cristos, a sensului istoriei umane. Prima şi fundamentala viziune a lui Ioan, de fapt, priveşte figura Mielului, care este înjunghiat şi totuşi stă ridicat în picioare. (cfr Ap 5,6), aşezat în mijlocul tronului unde deja este aşezat Dumnezeu însuşi. Prin aceasta, Ioan vrea să ne spună în primul rând două lucruri: unul este acela că Isus, deşi ucis printr-un act de violenţă, în loc să se prăbuşească la pământ stă în mod paradoxal foarte ferm pe picioarele sale, pentru că prin înviere a învins definitiv moartea; al doilea este că Isus însuşi, tocmai întrucât a fost mort şi înviat, este de acum pe deplin părtaş la puterea regească şi salvifică a Tatălui. Aceasta este viziunea fundamentală. Isus, Fiul lui Dumnezeu, pe acest pământ este un Miel fără apărare, rănit, mort. Şi totuşi stă drept, în picioare, în faţa tronului lui Dumnezeu şi este părtaş la puterea divină. El are în mâinile sale istoria lumii. Şi astfel Profetul vrea să ne spună: aveţi încredere în Isus, nu vă temeţi de puterile vrăjmaşe, de persecuţie! Mielul rănit şi mort învinge! Urmaţi-l pe Mielul Isus, încredeţi-vă în Isus, mergeţi pe drumul lui! Chiar dacă în această lume este doar un Miel care pare neputincios, El este acela care învinge.

Una din principalele viziuni ale Apocalipsei este tocmai despre acest Miel care deschide o carte, mai înainte închisă cu şapte sigilii pe care nu putea să le desfacă. Ioan este prezentat de-a dreptul plângând, pentru că nu se găsea nimeni demn să deschidă cartea şi să o citească (cfr. Ap 5,4). Istoria rămâne nedescifrabilă, de neînţeles. Nimeni nu o poate citi. Poate că acest plânset al lui Ioan în faţa misterului istoriei atât de întunecată exprimă descumpănirea Bisericilor asiatice datorată tăcerii lui Dumnezeu în faţa persecuţiilor la care erau expuse în acel moment. Este o dezamăgire în care poate foarte bine să se reflecte neliniştile noastre în faţa marilor greutăţi, neînţelegeri şi ostilităţi pe care şi astăzi Biserica le îndură în diferite părţi ale lumii. Sunt suferinţe pe care Biserica cu siguranţă nu le merită, aşa cum Isus însuşi nu a meritat supliciul său. Ele însă descoperă fie răutatea omului, când se lasă condus de şoaptele răului, fie superioara cârmuire a evenimentelor de către Dumnezeu. Totuşi, numai Mielul jertfit poate să deschidă cartea sigilată şi să ne descopere conţinutul ei, să dea sens acestei istorii atât de absurdă în aparenţă. El singur poate să obţină îndrumări şi învăţăminte pentru viaţa creştinilor, pe care îi priveşte vestirea victoriei sale asupra morţii, ea fiind şi garanţia victoriei pe care ei înşişi o vor obţine fără îndoială. Tot limbajul puternic imaginar de care Ioan se foloseşte urmăreşte tocmai oferirea acestui confort.

În centrul viziunilor pe care Apocalipsa le expune sunt şi acelea foarte semnificative ale Femeii care naşte un Fiu de parte bărbătească, şi aceea complementară a Dragonului prăbuşit din cer, dar încă foarte puternic. Această Femeie o reprezintă pe Maria, Mama Răscumpărătorului, dar reprezintă în acelaşi timp şi întreaga Biserică, poporul lui Dumnezeu din toate timpurile, Biserica care în toate timpurile, cu mare durere, îl naşte pe Isus mereu din nou. Şi este mereu ameninţată, persecutată de Dragon şi totodată apărată de mângâierea lui Dumnezeu. Iar această femeie la urmă învinge. Nu Dragonul este cel care învinge. Iată marea profeţie a acestei cărţi, care ne dă încredere! Femeia care suferă în istorie, Biserica ce este persecutată, la sfârşit apare ca şi Soţie minunată, figură a noului Ierusalim unde nu mai sunt lacrimi şi plâns, a noii lumi a cărei lumină este Dumnezeu însuşi, a cărui lampă este Mielul.

Din acest motiv Apocalipsa lui Ioan, deşi este pătrunsă de continue referinţe la suferinţă, necazuri şi plânset - chipul întunecat al istoriei -, este totodată străbătută de frecvente cântece de laudă, care reprezintă oarecum chipul luminos al istoriei. Astfel, de exemplu, se citeşte despre o mulţime imensă, care cântă aproape strigând: "Aleluia! Pentru că şi-a început domnia Domnul Dumnezeul nostru, Cel Atotputernic, să ne bucurăm şi să ne veselim şi să-l preamărim, pentru că a început nunta Mielului, iar Mireasa lui s-a pregătit" (Ap 19,6-7). Suntem aici în faţa tipicului paradox creştin, conform căruia suferinţa nu este niciodată percepută ca şi ultimul cuvânt, dar este văzută ca şi punct de trecere spre fericire şi, mai mult chiar, ea însăşi este deja în mod misterios pătrunsă de bucuria care izvorăşte din speranţă. Tocmai de aceea Ioan, Profetul din Patmos, poate să încheie cartea sa cu o ultimă aspiraţie plină de frământare. El invocă venirea definitivă a Domnului: "Vino, Doamne Isuse" (Ap 22,20). Este una dintre rugăciunile centrale ale creştinătăţii ce se naşte, tradusă şi de către sfântul Paul în forma aramaică: "Marana tha". Şi această rugăciune, "Domnul nostru, vino!" (1Cor 16,22) are diferite semnificaţii. În mod firesc este în primul rând aşteptarea victoriei definitive a Domnului, a noului Ierusalim, a Domnului care vine şi schimbă lumea. Dar, în acelaşi timp, este şi rugăciune euharistică: "Vino Isuse acum!". Şi Isus vine, anticipă această venire definitivă a sa. Astfel, cu bucurie spune în acelaşi timp: "Vino acum şi vino în veci!". Această rugăciune are şi o a treia semnificaţie: "Eşti deja venit, Doamne! Suntem siguri de prezenţa ta între noi. Este o experienţă plină de bucurie. Dar vino în mod definitiv!". Şi astfel, împreună cu sfântul Paul, cu Profetul din Patmos, cu creştinătatea ce se naşte, ne rugăm şi noi: "Vino, Isuse! Vino şi transformă lumea! Vino deja acum şi fă să învingă pacea!". Amin!

Traducere pr. Paul Butnaru