CATEHEZĂ

Sf. Apostol Iacob cel Mic
Cateheza Papei Benedict al XVI-lea
miercuri, 28 iunie 2006

Dragi fraţi şi surori,

Alături de figura lui Iacob "cel Mare", fiul lui Zebedeu, despre care am vorbit miercurea trecută, în Evanghelii apare un alt Iacob numit "cel Mic". Şi el face parte din listele celor doisprezece Apostoli aleşi personal de Isus, şi este desemnat totdeauna ca "fiul lui Alfeu" (cfr. Matei 10,3; Marcu 3,18; Luca 5; Fapte 1,13). Deseori el a fost identificat cu un alt Iacob, numit "cel Mic" (cfr. Marcu 15,40), fiul unei Marii (cfr. ibid.), care ar putea fi "Maria lui Cleopa", aflată, conform celei de-a patra Evanghelii, la picioarele crucii împreună cu Mama lui Isus (cfr. Ioan 19,25). Şi el era originar din Nazaret şi probabil rudă cu Isus (cfr. Matei 13,55; Marcu 6,3), numit, după obiceiul semitic, "frate" (cfr. Marcu 6,3; Galateni 1,19). Cartea Faptele Apostolilor subliniază rolul proeminent exercitat în Biserica de la Ierusalim de acest ultim Iacob. În Conciliul apostolic celebrat aici după moartea lui Iacob cel Mare, el afirmă împreună cu ceilalţi că păgânii puteau fi primiţi în sânul Bisericii fără a se supune mai întâi circumciziei (cfr. Fapte 15,13). Sfântul Paul, care îi atribuie o apariţie particulară a Celui Înviat (cfr. 1Corinteni 15,7), cu ocazia venirii sale la Ierusalim, îl aminteşte chiar înaintea lui Chefa-Petru, numindu-l "coloană" a acestei Biserici asemenea acestuia (cfr. Galateni 2,9). De aceea, iudeo-creştinii l-au considerat ca pe principalul lor punct de referinţă. Lui îi este atribuită de asemenea Scrisoarea care poartă numele lui Iacob şi care este cuprinsă în canonul neo-testamentar. El nu se prezintă în ea ca "fratele Domnului ", ci ca "slujitorul lui Dumnezeu şi al Domnului Isus Cristos" (Iacob 1,1).

Între exegeţi se dezbate problema identificării acestor două personaje care poartă acelaşi nume, Iacob fiul lui Alfeu şi Iacob "fratele Domnului". Tradiţiile evanghelice nu au păstrat nici o relatare, nici despre unul nici despre celălalt, referitoare la perioada vieţii pământeşti a lui Isus. În schimb, Faptele Apostolilor nu ne prezintă decât un "Iacob" care a exercitat un rol foarte important, cum am menţionat deja, după învierea lui Isus, în sânul Bisericii primare (cfr. Fapte 12,17; 15,13-21; 21,18). Cel mai important act pe care l-a împlinit a fost intervenţia sa în problema raportului dificil între creştinii de origine ebraică şi cei de origine păgână: el a contribuit împreună cu Petru la depăşirea, sau mai bine spus la integrarea dimensiunii iudaice originare a creştinismului cu exigenţa de a nu le impune păgânilor convertiţi obligaţia de a se supune tuturor normelor Legii lui Moise. Cartea Faptele Apostolilor ne-a transmis soluţia de compromis, propusă tocmai de către Iacob şi acceptată de toţi apostolii prezenţi, conform căreia păgânilor care ar fi crezut în Isus Cristos nu trebuia să li se ceară decât renunţarea la obiceiul idolatru de a mânca din carnea animalelor oferite ca jertfă zeilor, şi la "desfrânare", termen care făcea probabil aluzie la unirile matrimoniale nepermise. În practică, era vorba de respectarea doar a câtorva interdicţii, considerate foarte importante, din legea mozaică.

În acest fel, s-au obţinut două rezultate semnificative şi complementare, amândouă valabile şi astăzi; pe de o parte se recunoştea raportul inseparabil care leagă creştinismul de religia ebraică, aceasta fiind matricea sa totdeauna vie şi valabilă; pe de altă parte, se permitea creştinilor de origine păgână să îşi păstreze propria identitate sociologică, pe care ar fi pierdut-o dacă ar fi fost obligaţi să respecte aşa-numitele "precepte ceremoniale" mozaice: de acum înainte acestea nu mai trebuiau să fie considerate obligatorii pentru păgânii convertiţi. În esenţă, se marca începutul unei practici de stimă şi de respect reciproc, care, în ciuda înţelegerilor greşite ulterioare, căuta prin natura sa protejarea a ceea ce era caracteristic fiecăreia dintre cele două părţi.

Informaţia cea mai veche despre moartea acestui Iacob ne este oferită de istoricul evreu Josephus Flavius. În cartea sa Antichităţile iudaice (20,201su), redactată la Roma spre sfârşitul secolului I, el ne relatează că sfârşitul lui Iacob a fost decis cu iniţiativă ilegitimă de către Marele Preot Anan, fiul lui Ana citat în Evanghelii, care a profitat de intervalul dintre demiterea unui procurator roman (Festus) şi sosirea succesorului său (Albinus), pentru a decreta lapidarea sa în anul 62.

De numele acestui Iacob, pe lângă Protoevanghelia apocrifă a lui Iacob, care exaltă sfinţenia şi virginitatea Mariei, Mama lui Isus, este în mod deosebit legată Scrisoarea care poartă numele său. În canonul Noului Testament, această scrisoare ocupă primul loc între ceea ce numim "Scrisorile catolice", adică scrisorile care nu sunt destinate unei singure Biserici particulare - ca Roma, Efes etc. -, ci numeroaselor Biserici. E vorba despre o scriere foarte importantă, care insistă mult asupra necesităţii de a nu reduce propria credinţă la o simplă declaraţie verbală sau abstractă, ci de a o exprima concret prin fapte bune. Între altele, el ne invită la statornicie în încercările acceptate cu bucurie şi la rugăciune încrezătoare pentru a obţine de la Dumnezeu darul înţelepciunii, cu ajutorul căruia ajungem să înţelegem că adevăratele valori ale vieţii nu se găsesc în bogăţiile trecătoare, ci mai curând în faptul de a şti să împărţim bunurile proprii cu cei săraci şi lipsiţi (cfr. Iacob 1,27).

Astfel Scrisoarea sfântului Iacob ne arată un creştinism foarte concret şi practic. Credinţa trebuie să se realizeze în viaţă, mai ales în iubirea aproapelui şi în particular în angajamentul faţă de săraci. În acest cadru trebuie citită şi celebra frază: "Căci după cum trupul fără duh este mort, la fel şi credinţa fără fapte este moartă" (Iacob 2,26). Această declaraţie a lui Iacob a fost uneori pusă în opoziţie cu afirmaţiile lui Paul, conform căruia noi suntem justificaţi (îndreptăţiţi) de Dumnezeu nu în virtutea faptelor noastre, ci datorită credinţei noastre (cfr. Galateni 2,16; Romani 3,28). Cu toate acestea, cele două fraze, aparent contradictorii cu perspectivele lor diferite, în realitate, dacă sunt bine interpretate, se completează. Sfântul Paul se opune orgoliului omului care se gândeşte că nu are nevoie de iubirea lui Dumnezeu care ne ocroteşte, se opune orgoliului autojustificării fără harul pur şi simplu dăruit şi nu meritat. Sfântul Iacob vorbeşte în schimb despre fapte ca rod normal al credinţei: "tot pomul bun face fructe bune", spune Domnul (Matei 7,17). Şi sfântul Iacob repetă aceasta şi ne-o spune nouă.

În ultimul rând, Scrisoarea lui Iacob ne îndeamnă să ne abandonăm în mâinile lui Dumnezeu în tot ceea ce facem, rostind totdeauna cuvintele: "Dacă Domnul va vrea" (Iacob 4,15). El ne învaţă astfel să nu ne îngâmfăm să ne planificăm vieţile în mod autonom şi interesat, ci să lăsăm loc voinţei insondabile a lui Dumnezeu, care cunoaşte ceea ce este într-adevăr bine pentru noi. Astfel, sfântul Iacob rămâne un mereu actual maestru al vieţii pentru fiecare dintre noi.

Traducere pr. Mihai Percă