CATEHEZĂ

Sf. Apostol Andrei, "Protoclitul" (primul chemat)
Cateheza Papei Benedict al XVI-lea
miercuri, 14 iunie 2006

Dragi fraţi şi surori,

În ultimele două cateheze am vorbit despre figura sfântului Petru. Acum dorim, atât cât ne permit izvoarele, să îi cunoaştem puţin mai de aproape şi pe ceilalţi unsprezece Apostoli. Aşadar, vorbim astăzi despre fratele lui Simon Petru, sfântul Andrei, şi el unul dintre cei doisprezece. Prima caracteristică ce ne surprinde la Andrei este numele: nu este ebraic, aşa cum ar fi fost de aşteptat, ci este grec, semn evident al unei anumite deschideri culturale a familiei sale. Suntem în Galileea, unde limba şi cultura greacă sunt destul de prezente. În listele celor Doisprezece, Andrei ocupă al doilea loc, după cum vedem în Evanghelia lui Matei (10,1-4) şi în cea a lui Luca (6,13-16), sau al patrulea loc după cum vedem în Evanghelia lui Marcu (3,14-18) şi în Faptele Apostolilor (1,13-14). În orice caz, el se bucura cu siguranţă de un mare prestigiu în sânul primelor comunităţi creştine.

Legătura de sânge dintre Petru şi Andrei, precum şi chemarea comună adresată lor de Isus, reies în mod explicit din Evanghelii. Citim: "Umblând de-a lungul Mării Galileii, [Isus] a văzut doi fraţi: pe Simon, numit Petru, şi pe Andrei, fratele lui, aruncând năvodul în mare, căci erau pescari, şi le-a spus: "Veniţi după mine şi vă voi face pescari de oameni'" (Matei 4,18-19; vezi şi Marcu 1,16-17). Din cea de-a patra Evanghelie reţinem un alt amănunt important: la început, Andrei era ucenicul lui Ioan Botezătorul; acest lucru ne arată că era un om care căuta, care împărtăşea speranţa lui Israel, care dorea să cunoască mai de aproape cuvântul Domnului, realitatea prezenţei Domnului. Era cu adevărat un om al credinţei şi al speranţei; şi într-o zi l-a auzit pe Ioan Botezătorul proclamându-l pe Isus ca "Mielul lui Dumnezeu" (Ioan 1,36); el atunci a plecat, şi împreună cu un alt discipol, al cărui nume nu este precizat, l-a urmat pe Isus, Cel care era numit de Ioan "Mielul lui Dumnezeu". Evanghelistul menţionează: "au văzut unde locuieşte şi au rămas la El în ziua aceea" (Ioan 1,37-39). Andrei s-a bucurat aşadar de momente preţioase trăite în intimitate cu Isus. Relatarea continuă cu o observaţie semnificativă: "Unul dintre cei doi, care îl auziseră pe Ioan şi-l urmaseră [pe Isus], era Andrei, fratele lui Simon Petru. Acesta l-a întâlnit mai întâi pe fratele său, Simon, şi i-a spus: "L-am găsit pe Mesia!" - care, tradus, înseamnă 'Cristos' - şi l-a adus la Isus" (Ioan 1,40-43), dovedind imediat un neobişnuit spirit apostolic. Andrei, aşadar, a fost primul dintre Apostoli chemat să îl urmeze pe Isus. Tocmai pe acest fundament liturgia Bisericii Bizantine îl onorează cu apelativul de Protoklitos, care înseamnă tocmai "primul chemat". Şi este sigur că şi datorită legăturii fraterne dintre Petru şi Andrei Biserica din Roma şi Biserica din Constantinopol se simt între ele în mod special Biserici surori. Pentru a sublinia această legătură, predecesorul meu Papa Paul al VI-lea, în anul 1964, a restituit vestita relicvă a sfântului Andrei, până atunci păstrată de Bazilica Vaticanului, Episcopului mitropolit ortodox al oraşului Patras din Grecia, unde, conform tradiţiei, a fost răstignit Apostolul.

Tradiţiile evanghelice amintesc în mod particular numele lui Andrei în alte trei ocazii care ne ajută să cunoaştem puţin mai multe despre acest om. Prima este aceea a înmulţirii pâinilor în Galileea. În acea situaţie grea, Andrei a fost acela care i-a spus lui Isus despre prezenţa unui copil care avea cu el cinci pâini de orz şi doi peşti: prea puţin - a recunoscut el - pentru toată mulţimea adunată în acel loc (cfr. Ioan 6,8-9). Merită să fie subliniat, în acest caz, realismul lui Andrei: el l-a observat pe copil - de aceea pusese deja întrebarea: "Însă ce sunt acestea pentru atâţia?" (ibidem) - şi şi-a dat seama de insuficienţa puţinelor sale resurse. Isus totuşi a ştiut să le facă să ajungă pentru mulţimea persoanelor venite să îl asculte. A doua ocazie a fost la Ierusalim. Ieşind din cetate, un ucenic îi arată lui Isus măreţia zidurilor care înconjurau templul. Răspunsul Învăţătorului a fost surprinzător: a spus că din acele ziduri nu va mai rămâne piatră peste piatră. Atunci Andrei, împreună cu Petru, Iacob şi Ioan, l-a întrebat: "Spune-ne, când se vor întâmpla acestea şi care este semnul când toate acestea vor începe să se împlinească" (Marcu 13,1-4). Pentru a-i răspunde la această întrebare, Isus a rostit un important discurs despre distrugerea Ierusalimului şi despre sfârşitul lumii, invitându-i apoi pe ucenicii Săi să citească cu înţelepciune semnele timpului şi să fie mereu atenţi. Din această întâmplare putem deduce că nu trebuie să ne temem să îi punem întrebări lui Isus, dar în acelaşi timp trebuie să fim gata să primim învăţăturile, chiar surprinzătoare şi dificile, pe care El ni le oferă.

În Evanghelii este, de asemenea, consemnată o a treia iniţiativă a lui Andrei. Scenariul este încă la Ierusalim, cu puţin timp înainte de Pătimire. Pentru sărbătoarea Paştelui - relatează Ioan - au venit în oraşul sfânt şi unii greci, probabil prozeliţi sau temători de Dumnezeu, veniţi să îl adore pe Dumnezeul lui Israel de sărbătoarea Paştelui. Andrei şi Filip, cei doi apostoli cu nume greceşti, slujesc ca interpreţi şi mediatori pe lângă Isus ai acestui mic grup de greci. Răspunsul Domnului la întrebarea lor pare - ca de obicei în Evanghelia lui Ioan - enigmatic, dar tocmai astfel se dovedeşte plin de semnificaţie. Isus le spune celor doi discipoli şi, prin intermediul lor, lumii greceşti: "A venit ceasul ca Fiul omului să fie glorificat. Adevăr, adevăr vă spun: dacă bobul de grâu, care cade în pământ nu moare, rămâne singur; însăr dacă moare, aduce rod mult" (12,23-24). Ce anume înseamnă aceste cuvinte în acest context? Isus doreşte să spună: Da, întâlnirea dintre mine şi greci va avea loc, dar nu ca o simplă şi scurtă discuţie între mine şi unele persoane, mânate mai ales de curiozitate. Prin moartea mea, asemănătoare cu căderea în pământ a bobului de grâu, va sosi ceasul preamăririi mele. Din moartea mea pe cruce va izvorî marea rodnicie: "bobul de grâu mort" - simbol al morţii mele pe cruce - va deveni în înviere pâinea vieţii pentru lume; va fi lumină pentru popoare şi pentru culturi. Da, întâlnirea cu spiritul grecesc, cu lumea greacă, se va înfăptui la acea profunzime pe care o indică bobul de grâu care atrage la sine puterile pământului şi ale cerului şi devine pâine. Cu alte cuvinte, Isus profeţeşte Biserica grecilor, Biserica păgânilor, Biserica lumii ca rod al Paştilor Sale.

Tradiţii foarte vechi văd în Andrei, care le-a transmis grecilor acest cuvânt, nu doar interpretul câtorva greci în întâlnirea cu Isus menţionată acum, ci îl consideră apostol al grecilor în anii care au urmat Rusaliilor; ne fac cunoscut astfel faptul că în restul vieţii sale el a fost vestitor şi interpret al lui Isus pentru lumea greacă. Petru, fratele său, de la Ierusalim prin Antiohia a ajuns la Roma, pentru a-şi exercita misiunea sa universală; Andrei a fost în schimb apostolul lumii greceşti: ei apar astfel în viaţă şi în moarte ca adevăraţi fraţi - o fraternitate care se exprimă simbolic în legătura specială care există între Scaunul Romei şi cel al Constantinopolului, Biserici cu adevărat surori.

O tradiţie ulterioară, după cum s-a arătat, relatează moartea lui Andrei la Patras, unde şi el a suferit chinurile răstignirii. În acel moment suprem, însă, în mod asemănător fratelui Petru, el a cerut să fie pus pe o cruce diferită de cea a lui Isus. În cazul său este vorba de o cruce întretăiată, adică având îmbinarea transversală înclinată, care din acest motiv se cheamă "crucea sfântului Andrei". Iată ce ar fi spus Apostolul cu acea ocazie, conform unei relatări antice (începutul secolului al VI-lea) intitulată Patima lui Andrei: "Fii binecuvântată, o, Cruce, inaugurată prin mijlocirea trupului lui Cristos şi care ai devenit podoaba membrelor sale, ca şi cum ar fi fost pietre preţioase. Mai înainte ca Domnul să se urce pe tine, tu inspirai frică pământească. Acum însă, înzestrată cu o iubire cerească, eşti primită ca un dar. Credincioşii ştiu, privindu-te, câtă bucurie posezi, câte daruri ai pregătite. Aşadar, sigur şi plin de bucurie vin la tine, pentru ca şi tu să mă primeşti cu bucurie ca ucenic al celui care a fost atârnat pe tine... O, fericită Cruce, care ai primit măreţia şi frumuseţea membrelor Domnului! ... Ia-mă şi du-mă departe de oameni şi redă-mă Învăţătorului meu, pentru ca prin intermediul tău să mă primească Cel care prin tine m-a mântuit. Fii binecuvântată, o, Cruce; fii cu adevărat binecuvântată!". După cum se vede, este aici o foarte profundă spiritualitate creştină, care vede în Cruce nu atât un instrument al torturii, cât mai degrabă mijlocul incomparabil al unei depline asemănări cu Mântuitorul, cu Bobul de grâu căzut în pământ. Noi trebuie să învăţăm de aici o lecţie foarte importantă: crucile noastre dobândesc valoare dacă sunt considerate şi primite ca parte al crucii lui Cristos, dacă sunt atinse de reflexia luminii Sale. Doar prin acea Cruce şi suferinţele noastre sunt înnobilate şi dobândesc adevăratul lor sens.

Apostolul Andrei, aşadar, să ne înveţe să îl urmăm pe Isus cu promptitudine (cfr. Matei 4,20; Marcu 1,18), să le vorbim cu entuziasm despre El tuturor celor pe care îi întâlnim, şi mai ales să cultivăm un raport de adevărată familiaritate cu El, pe deplin conştienţi că doar în El putem găsi sensul ultim al vieţii şi al morţii noastre.

Traducere pr. Paul Butnaru