CATEHEZĂ

Petru, piatra pe care Cristos a fondat Biserica
Cateheza Papei Benedict al XVI-lea
miercuri, 7 iunie 2006

Dragi fraţi şi surori,

Reluăm catehezele săptămânale pe care le-am început în această primăvară. În ultima, de acum cincisprezece zile, am vorbit despre Petru ca primul dintre apostoli; dorim să ne întoarcem astăzi încă odată asupra acestei mari şi importante figuri a Bisericii. Evanghelistul Ioan, relatând prima întâlnire a lui Isus cu Simon, fratele lui Andrei, notează un fapt unic: "Privindu-l, Isus i-a zis: Tu eşti Simon, fiul lui Ioan; tu te vei chema Chefa, - care înseamnă Petru" (Ioan 1,42). Isus nu obişnuia să schimbe numele discipolilor Săi. Dacă face excepţie apelativul "fiii tunetului", adresat într-o împrejurare precisă fiilor lui Zebedeu (cf Marcu 3,17), acesta nu a mai fost folosit în continuare, El nu a mai atribuit un nou nume nici unui alt apostol al Său. A făcut-o în schimb cu Simon, numindu-l Chefa, nume care a fost tradus apoi în limba greacă prin "Petros", în limba latină prin "Petrus". A fost tradus tocmai pentru că nu era doar un nume, ci un "mandat" pe care Petru l-a primit în acel mod de la Cristos. Noul nume, Petru, va apare de mai multe ori în Evanghelii şi în final va înlocui numele originar, Simon.

Acest fapt dobândeşte o importanţă particulară dacă ţinem cont că, în Vechiul Testament, schimbarea numelui preceda în general încredinţarea unei misiuni (cf Geneză 17,5;32,28 s.u.). De fapt, dorinţa lui Cristos de a atribui lui Petru o misiune specială în cadrul Colegiului apostolic reiese din numeroase indicii: la Cafarnaum, Învăţătorul este găzduit în casa lui Petru (Marcu 1,29); când mulţimea se înghesuie pe malul lacului Genezaret, dintre cele două bărci care erau acolo, Isus o alege pe cea a lui Simon (Luca 5,3); când în anumite împrejurări speciale, Isus este însoţit doar de trei dintre discipoli, Petru este amintit mereu ca primul în grup: aşa se întâmplă în cazul învierii fiicei lui Iair (cf Marcu 5,37; Luca 8,51); la schimbarea la faţă (cf Marcu 9,2; Matei 17,1; Luca 9,28), şi în sfârşit în timpul agoniei din Grădina Măslinilor (cf Marcu 14,33; Matei 16,37). De asemenea: lui Petru i se adresează cei care strângeau taxa pentru templu, iar Isus o plăteşte doar pentru Petru şi pentru Sine (cf Matei 17,24-27); lui Petru Isus îi spală primul picioarele la Cina de Taină (cf Ioan 13,6) şi numai pentru el se roagă pentru a nu-i scădea credinţa, pentru ca apoi să îi întărească în credinţă pe ceilalţi apostoli (cf Luca 22,30-31).

Petru însuşi este, de altfel, conştient această poziţie particulară a sa: el este cel care, adesea, şi în numele celorlalţi, vorbeşte cerând explicarea unei parabole dificile (Matei 15,15), sau sensul exact al vreo unei porunci (Matei 18,21), sau promisiunea vreunei recompense (Matei 19,27). În particular, el este cel care rezolvă diferitele situaţii delicate, intervenind în numele tuturor. Astfel, când Isus, îndurerat din cauza neînţelegerii din partea mulţimii după discursul despre "pâinea vieţii", întreabă: "Vreţi să plecaţi şi voi?", răspunsul lui Petru este clar: "Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice" (cf Ioan 6,67-69). La fel de hotărâtă este mărturisirea de credinţă pe care, din nou în numele celor doisprezece, Petru o face în părţile Cezareei lui Filip. Lui Isus care întreabă: "Dar voi, cine spuneţi că sunt?", Petru îi răspunde: "Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu" (Matei 16,15-16). Răspunzându-i, Isus rosteşte atunci declaraţia solemnă care defineşte, odată pentru totdeauna, rolul lui Petru în Biserică: "Şi eu îţi zic: tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea... Ţie îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor: ceea ce vei lega pe pământ va fi legat în ceruri, iar ceea ce vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri (Matei 16,18-19). Cele trei metafore la care apelează Isus sunt ele în sine foarte clare: Petru va fi temelia din piatră pe care se va construi edificiul Bisericii; el va avea cheile Împărăţiei cerurilor pentru a închide şi a deschide cui va considera de cuviinţă; în sfârşit el va putea lega sau dezlega, în sensul că va putea stabili sau interzice ceea ce va considera necesar pentru viaţa Bisericii, care este şi rămâne a lui Cristos. Întotdeauna este Biserica lui Cristos şi nu a lui Petru. Astfel este descris cu imagini de o evidenţă plastică ceea ce reflecţia succesivă va defini cu termenul de "primatul jurisdicţiei".

Această poziţie de superioritate pe care Isus a dorit să i-o confere lui Petru o întâlnim şi după înviere: Isus le încredinţează femeilor misiunea de a duce vestea învierii lui Petru, în mod distinct faţă de ceilalţi apostoli (cf Marcu 16,7); la el şi la Ioan aleargă Magdalena pentru a-i informa despre piatra răsturnată de la intrarea în mormânt (cf Ioan 20,2), iar Ioan îl va lăsa pe el să intre când cei doi ajung în faţa mormântului gol (cf Ioan 20, 4-6). Petru va fi apoi, între apostoli, primul martor al unei apariţii a celui Înviat (cf Luca 24,34; 1Corinteni 15,5). Acesta rolul al său, subliniat cu hotărâre (cf Ioan 20,3-10), marchează continuitatea dintre superioritatea avută în grupul apostolilor şi superioritatea pe care va continua să o aibă în comunitatea născută odată cu evenimentele pascale, după cum o atestă Faptele apostolilor (cf 1,15-26; 2,14-40; 3,12-26; 4,8-12; 5,1-11.29; 8,14-17; 10; s.u.). Comportamentul său este considerat atât de hotărâtor, încât este în centrul observaţiilor şi chiar şi al criticilor (cf Fapte 11,1-18; Galateni 2,11-14). În cadrul Conciliului din Ierusalim, Petru o funcţie de conducere (cf Fapte 15 şi Galateni 2,1-10), şi tocmai pentru că este mărturisitorul credinţei autentice, Paul însuşi va recunoaşte în el un rol de întâietate (cf 1Corinteni 15,5; Galateni 1,18; 2,7 etc.). Mai apoi, faptul că mai multe texte cheie referitoare Petru pot fi încadrate în contextul Cinei celei de Taină, la care Cristos îi încredinţează lui Petru slujirea de a-i întări pe fraţi (cf Luca 22,31 s.), arată cum Biserica, născută din memorialul pascal celebrat în Euharistie, are în slujirea încredinţată lui Petru unul dintre elementele ei constitutive.

Această încadrare a Primatului lui Petru în Ultima Cină, în momentul instituirii Euharistiei, Paştele Domnului, indică şi sensul ultim al acestui Primat: Petru, pentru toate timpurile, trebuie să fie custodele comuniunii cu Cristos; trebuie să călăuzească la comuniunea cu Cristos; trebuie să aibă grijă ca mreaja să nu se rupă şi să poată astfel susţine comuniunea universală. Numai împreună putem fi cu Cristos, care este Domnul tuturor. Responsabilitatea lui Petru este aceea de a garanta astfel comuniunea cu Cristos, cu iubirea lui Cristos, călăuzind la împlinirea acestei iubiri în viaţa de fiecare zi. Să ne rugăm ca Primatul lui Petru, încredinţat unor sărmane persoane umane, să poată fi mereu exercitat în acest sens originar dorit de Domnul şi să poată fi astfel întotdeauna recunoscut în adevăratul său sens de fraţii care nu sunt încă în deplină comuniune cu noi.

Traducere pr. Felician Tiba