CATEHEZĂ

Petru apostolul
Cateheza Papei Benedict al XVI-lea
miercuri, 24 mai 2006

Dragi fraţi şi surori,

În aceste cateheze medităm asupra Bisericii. Am spus deja că Biserica trăieşte în persoane şi de aceea, în ultima cateheză, am început să medităm asupra figurii fiecărui apostol, începând cu sfântul Petru. Am văzut două etape decisive ale vieţii sale: chemarea lângă lacul Galileii şi apoi mărturisirea de credinţă: "Tu eşti Cristos, Mesia". O mărturisire, am spus, încă insuficientă, iniţială şi care rămâne deschisă. Sfântul Petru începe un drum de ucenicie. Şi astfel această mărturisire iniţială poartă în sine, ca într-o sămânţă, viitoarea credinţă a Bisericii. Astăzi dorim să analizăm alte două evenimente importante ale vieţii sfântului Petru: înmulţirea pâinilor - am auzit în fragmentul citit acum întrebarea Domnului şi răspunsul lui Petru - şi apoi acela în care Domnul îl cheamă pe Petru să fie păstor al Bisericii universale.

Să începem cu evenimentul înmulţirii pâinilor. Voi ştiţi că poporul l-a ascultat pe Domnul ore în şir. La sfârşit Isus a spus: Sunt obosiţi, flămânzi, trebuie să le dăm de mâncare acestor oameni. Apostolii l-au întrebat: Dar cum? Şi Andrei, fratele lui Petru, îi arată lui Isus un băiat care avea cu sine cinci pâini şi doi peşti. Ce sunt acestea însă la atâtea persoane, se întreabă apostolii. Domnul însă pune lumea să se aşeze şi împarte aceste cinci pâini şi aceşti doi peşti. Şi toţi s-au săturat. Mai mult încă, Domnul le cere Apostolilor, şi între ei şi lui Petru, să adune ceea ce a rămas: douăsprezece coşuri cu firimituri (Ioan 6,12-13). După aceea lumea, văzând această minune - care pare să fie noutatea atât de mult aşteptată a unei noi "mane", a darului pâinii din cer - vrea să şi-l facă rege. Dar Isus nu acceptă şi se retrage pe munte pentru a se ruga singur. În ziua următoare, Isus aflat pe malul celălalt al lacului, în sinagoga din Cafarnaum, a interpretat minunea - nu în sensul unei regalităţi asupra Israelului cu o putere din această lume, aşa cum aştepta lumea, ci în sensul dăruirii de sine: "Pâinea pe care o voi da eu este trupul meu pentru viaţa lumii" (Ioan 6,51). Isus vesteşte crucea şi odată cu ea adevărata înmulţire a pâinilor, pâinea euharistică - modul său absolut nou de a fi rege, un mod total contrar aşteptărilor mulţimii.

Putem înţelege că aceste cuvinte ale Învăţătorului - care nu vrea să facă în fiecare zi o înmulţire a pâinilor, care nu vrea să ofere Israelului o putere a acestei lumi - au fost într-adevăr dificile, chiar inacceptabile pentru oameni. "Ne dă trupul său": ce vrea să însemne aceasta? Şi pentru ucenici este inacceptabil ceea ce spune Isus în acest moment. Era şi este pentru inima noastră, pentru mentalitatea noastră, un cuvânt greu, care pune la încercare credinţa (cf. Ioan 6,60). Mulţi dintre ucenici s-au îndepărtat de El. Ei vroiau pe cineva care să reînnoiască într-adevăr statul Israel, al poporului său, şi nu pe cineva care spune: "Vă dau trupul meu". Ne putem imagina că aceste cuvinte ale lui Isus au fost dificile şi pentru Petru, care în Cezareea lui Filip s-a opus profeţiei crucii. Totuşi, atunci când Isus i-a întrebat pe cei doisprezece "Nu cumva vreţi să plecaţi şi voi?", Petru a reacţionat cu elanul inimii sale generoase, condus de Duhul Sfânt. În numele tuturor a răspuns cu acele cuvinte nemuritoare, care sunt şi cuvintele noastre: "Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice; iar noi am crezut şi am cunoscut că tu eşti sfântul lui Dumnezeu" (cf. Ioan 6,66-69).

Aici, ca şi în Cezareea, prin cuvintele sale Petru începe mărturisirea de credinţă cristologică a Bisericii şi devine glasul celorlalţi apostoli şi al nostru, al creştinilor din toate timpurile. Aceasta nu înseamnă însă că el a înţeles deja misterul lui Cristos în toată profunzimea sa. Credinţa sa era încă o credinţă iniţială, o credinţă aflată pe drum; va ajunge la adevărata deplinătate doar prin experienţa evenimentelor pascale. Oricum însă era deja credinţă, o credinţă deschisă la o realitate mai mare - deschisă mai ales pentru că nu era credinţă în ceva, ci o credinţă în Cineva: în El, Cristos. La fel şi credinţa noastră este mereu o credinţă iniţială şi trebuie să străbatem încă un drum lung. Este esenţial însă ca şi credinţa noastră să fie o credinţă deschisă şi să ne lăsăm conduşi de Isus, pentru că El nu doar cunoaşte calea, ci este Calea.

Generozitatea impetuoasă a lui Petru nu îl fereşte însă de riscurile proprii slăbiciunii umane. Acest lucru îl putem recunoaşte şi noi din propria noastră viaţă. Petru l-a urmat pe Isus cu elan, a depăşit proba credinţei, abandonându-se lui Isus. Vine însă momentul în care şi el cedează fricii şi cade: îşi trădează Învăţătorul (cf. Marcu 14,66-72). Şcoala credinţei nu este un marş triumfal, ci un drum presărat cu suferinţe şi iubire, cu încercări şi mărturisiri de credinţă pe care trebuie să le reînnoim zilnic. Petru care promisese fidelitate absolută, cunoaşte gustul amar şi umilinţa renegării: îndrăzneţul învaţă pe propria-i piele umilinţa. Şi Petru trebuie să înveţe să accepte că este slab şi are nevoie de iertare. Când în sfârşit îi cade masca şi înţelege adevărul inimii sale slabe de păcătos credincios, izbucneşte într-un eliberator plâns de căinţă. După acest plâns el este de acum gata pentru misiunea sa.

Într-o dimineaţă de primăvară această misiune îi va fi încredinţată de Isus cel înviat. Întâlnirea va avea loc pe malurile lacului Tiberiadei. Evanghelistul Ioan ne prezintă dialogul care are loc între Isus şi Petru în acele împrejurări. Iese în evidenţă un joc de cuvinte foarte semnificativ. În greacă cuvântul "fileo" exprimă iubirea prietenie, tandră dar nu deplină, în timp ce cuvântul "agapao" semnifică iubirea fără rezerve, totală şi necondiţionată. Isus îl întreabă pe Petru prima dată: "Simon... mă iubeşti tu (agapas-me)" cu această iubire totală şi necondiţionată (cf. Ioan 21,15)? Înainte de experienţa trădării, apostolul ar fi răspuns cu siguranţă: "Te iubesc (agapo-se) necondiţionat". Acum, când a cunoscut amara tristeţe a infidelităţii, drama propriei slăbiciuni, spune cu umilinţă: "Doamne, te iubesc (filo-se)", adică "te iubesc cu săraca mea iubire omenească". Cristos insistă: "Simon, mă iubeşti tu cu această iubire totală pe care eu o doresc?" Şi Petru repetă răspunsul umilei sale iubiri omeneşti: "Kyrie, filo-se", "Doamne, te iubesc aşa cum ştiu să iubesc". A treia oară Isus îi spune lui Simon doar: "Fileis-me?", "Mă iubeşti?" Simon înţelege că lui Isus îi este suficientă săraca sa iubire, unica iubire de care este capabil, şi totuşi este întristat că Domnul a trebuit să îi spună astfel. De aceea i-a răspuns: "Doamne, tu ştii totul, tu ştii că te iubesc (filo-se)". S-ar putea spune astfel că Isus s-a adaptat lui Petru mai degrabă decât Petru lui Isus! Tocmai această adaptare divină este cea care dă speranţă ucenicului, care a cunoscut suferinţa infidelităţii. De aici se naşte încrederea care îl face capabil să îl urmeze până la sfârşit. "Aceasta a spus-o, arătând cu ce moarte îl va preamări pe Dumnezeu. După ce a spus aceasta, i-a zis: 'Urmează-mă'" (Ioan 21,19).

Din acea zi Petru l-a "urmat" pe Învăţător având conştiinţa clară a propriei fragilităţi; dar această conştiinţă nu l-a descurajat. El ştia într-adevăr că poate conta pe prezenţa Celui Înviat alături de el. De entuziasmul naiv al adeziunii iniţiale, trecând prin experienţa dureroasă a renegării şi plânsul convertirii, Petru a ajuns să se încreadă în acel Isus care s-a adaptat la săraca sa capacitate de a iubi. Şi ne arată astfel şi nouă calea, în ciuda întregii noastre slăbiciuni. Ştim că Isus se adaptează la această slăbiciune a noastră. Noi îl urmăm cu săraca noastră capacitate de a iubi şi ştim că Isus este bun şi ne primeşte. Petru a parcurs un drum lung care l-a făcut un martor de încredere, "piatră" a Bisericii, pentru că a fost în mod constant deschis acţiunii Duhului lui Isus. Petru însuşi se va numi drept "martor al suferinţelor lui Cristos şi părtaş al gloriei care se va arăta" (1Petru 5,1). Când va scrie aceste cuvinte va fi deja bătrân, orientat spre sfârşitul vieţii sale pe care o va sigila cu martiriul. Va fi în măsură atunci să descrie adevărata bucurie şi să indice de unde anume poate fi ea dobândită: izvorul este Cristos în care să credem şi pe care să îl iubim cu slaba dar sincera noastră credinţă, în ciuda fragilităţii noastre. De aceea va scrie creştinilor comunităţii sale, şi ne-o spune şi nouă: "Pe el, fără să-l fi văzut, îl iubiţi; fără a-l vedea, dar crezând în el, tresăriţi de o bucurie negrăită şi preamărită, încredinţaţi că veţi ajunge la ţelul credinţei voastre: mântuirea sufletelor" (1Petru 1,8-9).

Traducere pr. Paul Butnaru