CATEHEZĂ

Apostolii, martori şi trimişi ai lui Cristos
Cateheza Papei Benedict al XVI-lea
miercuri, 22 martie 2006

Dragi fraţi şi surori,

Scrisoarea către Efeseni ne prezintă Biserica ca o contrucţie ridicată "pe temelia apostolilor şi a profeţilor, piatra unghiulară fiind Cristos Isus" (2,20). În Apocalips, rolul Apostolilor, şi în mod special al celor doisprezece, este clarificat în perspectiva escatologică a Ierusalimului ceresc, prezentat ca o cetate ale cărei ziduri "aveau douăsprezece temelii şi pe ele erau douăsprezece nume ale celor doisprezece apostoli ai Mielului" (21,14). Evangheliile concordă atunci când spun că chemarea Apostolilor a însemnat primii paşi ai ministerului lui Isus, după botezul primit de la Ioan Botezătorul în apele Iordanului.

Rămânând la relatarea de la Marcu (1,16-20) şi de la Matei (4,18-22), locul chemării primilor Apostoli este lacul Galileii. Isus a început de puţin timp predicarea Împărăţiei lui Dumnezeu, când privirea sa s-a îndreptat asupra acelor fraţi: Simon şi Andrei, Iacob şi Ioan. Sunt pescari, implicaţi în munca lor zilnică. Îşi aruncă plasele, le trag înapoi. Însă îi aşteaptă un alt pescuit. Isus îi cheamă cu hotărâre şi ei, fără să stea pe gânduri, îl urmează: de-acum înainte vor fi "pescari de oameni" (cf. Marcu 1,17; Matei 4,19). Luca, deşi urmează aceeaşi tradiţie, are o relatare mai elaborată (5,1-11). Aceasta arată drumul de credinţă al primilor ucenici, precizând că invitaţia de a-l urma au primit-o după ce au ascultat prima predică a lui Isus şi au experimentat primele semne minunate împlinite de El. În particular, pescuitul minunat constituie contextul imediat şi oferă simbolul misiunii de pescari de oameni, încredinţată lor. Destinul acestor "chemaţi", de acum înainte, va fi legat în mod intim cu acela al lui Isus. Apostolul este un trimis, dar înainte de aceasta, un "expert" al lui Isus.

Tocmai acest aspect este scos în evidenţă de evanghelistul Ioan încă de la prima întâlnire a lui Isus cu viitorii Apostoli. Aici, scenariul e diferit. Întâlnirea se desfăşoară pe malul Iordanului. Prezenţa viitorilor ucenici, veniţi şi ei, ca şi Isus, din Galileea, pentru a trăi experienţa botezului administrat de Ioan, aruncă lumină asupra lumii lor spirituale. Erau oameni care aşteptau Împărăţia lui Dumnezeu, dornici să-l cunoască pe Mesia, a cărui venire era anunţată ca iminentă. Lor le este de ajuns gestul lui Ioan Botezătorul care-l arată pe Isus ca fiind Mielul lui Dumnezeu (cf. Ioan 1,36), pentru ca să ia naştere în ei dorinţa unei întâlniri personale cu Învăţătorul. Dialogurile dintre Isus şi primii viitori Apostoli sunt foarte expresive. La întrebarea: "Ce căutaţi?", ei răspund cu o altă întrebare: "Rabi (care înseamnă Învăţătorule), unde locuieşti?" Răspunsul lui Isus este o invitaţie: "Veniţi şi vedeţi" (cf. Ioan 1,38-39). Astfel începe aventura Apostolilor, ca o întâlnire de persoane care se deschid reciproc. Pentru ucenici, începe o cunoaştere directă a Învăţătorului. De fapt, ei nu vor trebui să fie vestitori ai unei idei, ci martori ai unei persoane. Înainte să fie trimişi să evanghelizeze, vor trebui "să stea" cu Isus (cf. Marcu 3,14), stabilind un raport personal cu El. Pe această bază, evanghelizarea nu va fi altceva decât o mărturie a ceva deja experimentat şi o invitaţie la a intra în misterul comuniunii cu Cristos (cf. 1Ioan 13).

Către cine vor fi trimişi Apostolii? În Evanghelie, Isus pare că îşi restrânge misiunea doar la poporul lui Israel: "Nu am fost trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel" (Matei 15,24). În mod similar, pare să limiteze şi misiunea încredinţată celor doisprezece: "Isus i-a trimis pe aceştia doisprezece, poruncindu-le: 'Să nu mergeţi pe calea păgânilor şi să nu intraţi în cetatea samaritenilor. Mergeţi mai degrabă la oile pierdute ale casei lui Israel'" (Matei 10,5 ş.u.). O anume critică modernă de inspiraţie raţionalistă a văzut în aceste expresii lipsa unei conştiinţe universale din partea Nazarineanului. În realitate, ele trebuie înţelese în lumina raportului său cu Israelul, poporul alianţei. Conform aşteptării mesianice, promisiunile divine vor ajunge la împlinire atunci când însuşi Dumnezeu, prin Alesul său, îşi va aduna poporul aşa cum face un păstor cu turma sa: "Voi veni să scap oile Mele, ca să nu mai fie pradă... Voi pune peste ele un singur păstor, care le va paşte; voi pune pe robul Meu David; el le va paşte şi el va fi păstorul lor. Iar Eu, Domnul, le voi fi Dumnezeu, iar robul Meu David va fi prinţ între ei" (Iezechiel 34,22-24). Isus este păstorul escatologic, care adună oile pierdute ale casei lui Israel şi merge în căutarea lor, pentru că le cunoaşte şi le iubeşte (cf. Luca 15,4-7 şi Matei 18,12-14; în conformitate şi cu imaginea bunului păstor din Ioan 10,11 ş.u.). Prin această "adunare", Împărăţia lui Dumnezeu este vestită la toate popoarele: "Voi arăta slava Mea între neamuri, şi toate neamurile vor vedea judecata Mea, pe care o voi săvârşi Eu, şi mâna Mea, pe care o voi pune asupra lor" (Iezechiel 39,21).

Astfel, cei doisprezece, chemaţi să participe la aceeaşi misiune a lui Isus, cooperează cu Păstorul ultimelor timpuri, mergând şi ei înainte de toate la oile pierdute ale casei lui Israel, adresându-se astfel poporului promisiunii, a cărui adunare este semnul mântuirii pentru toate popoarele. Departe de a contrazice deschiderea universală a acţiunii mesianice a Nazarineanului, restrângerea iniţială la Israel a misiunii Sale şi a celor doisprezece devine astfel semnul profetic cel mai eficace. După patima şi învierea lui Cristos acest semn va fi clarificat: caracterul universal al misiunii apostolilor va deveni explicit. Cristos îi va trimite pe Apostoli "în toată lumea" (Marcu 16,15), la "toate popoarele" (Matei 28,19; Luca 24,47), "până la marginile pământului" (Fapte 1,8).

Traducere Cristian Văcaru