BISERICA

PREZENTĂ

După aceste trăsături generale ale istoriei Bisericii, sumar expuse, fără să cuprindă toate dimensiunile ei, e necesar să aruncăm o privire, la fel de fugară, asupra inserării Împărăţiei lui Dumnezeu în lume, asupra drumului propriu pe care Biserica şi l-a croit într-o societate în care cruzimea raporturilor şi lipsa de egalitate principială, între liber şi sclav, cetăţean sau barbar, chiar între bărbat şi femeie, erau acceptate de toată lumea. Învăţătura lui Isus vine să dărâme fundamentul acestor concepţii - în faţa lui Dumnezeu toţi oamenii sunt egali - "Nu este evreu sau grec, nici sclav sau liber; nu este bărbat sau femeie, căci toţi sunteţi una în Cristos Isus" (Gal 3, 28). Din acest moment, în care se proclamă fundamentală egalitatea tuturor, chiar dacă sclăvia n-a dispărut îndată, dar raportul dintre sclav şi liber s-a schimbat: erau egali 29). La fel cel sărac şi cel bogat 30). Spiritul creştin a fermentat omenirea ca un aluat (cf. Mt 13, 33) şi e recunoscut fenomenul istoric că lupta contra mizeriei ca şi conştiinţa nevoii de a depăşi discordanţa dintre oameni au progresat în acele părţi ale lumii în care mesajul creştin a pătruns în conştiinţă, în care Cristos e tot mai mult recunoscut ca un tovarăş de drum al omenirii.

Faptul că lumea a rămas rea, faptul că există multă neghină, nu înseamnă că lipseşte grâul şi că mântuirea a fost fără rod. În lume există, e prezent fermentul de bine, care poate pătrunde întreaga masă a omenirii. Acest ferment este însuşi Cristos prin Biserica Sa.

Isus prezent în lume

Isus este mereu viu printre oameni, viu prin crucile înaintea cărora se aprind luminări şi se pun flori, semn de respect şi iubire.

Este viu prin învăţătura Sa. Chiar înverşunarea cu care e combătută, nu numai învăţătura dar şi persoana Sa, dovedeşte şi ea interesul pe care după două mii de ani îl naşte, cum nu mai face nici un om mare care a trăit cândva. Este mereu actual, personalitatea sa traversând secolele şi continentele. Chiar combătut cu violenţă, amintirea Lui nu poate fi distrusă.

E viu prin Biserica Sa, care, ca şi El, este "semn de contrazicere" (Luca 2, 34), dar care profită de prigoane pentru a-şi explica mai bine mesajul.

E viu prin Sfinţii pe care Biserica i-a născut în toate timpurile, în mijlocul oricăror condiţii sociale. Conduşi de o forţă care-i depăşea şi-i făcea să treacă peste limitele obişnuite ale puterii omeneşti, Sfinţii au fost focare de lumină, în jurul căruia oamenii căutau să-şi reînvioreze viaţa. Ca şi Sf. Francisc de Asissi, Sf. Ecaterina din Siena, fără şcoală, fără sprijin omenesc, dă lecţii celor mari şi lasă în urma ei dâră de lumină. Simplul preot din Ars, Ioan Vinney, face din biserica sa centru de pelerinaj provenit din toate părţile lumii. Sf. Tereza de Lisieux, retrasă în mănăstire la vârsta de 15 ani şi moartă la 24 ani e cunoscută în lumea întreagă, chiar de necredincioşi... Toţi sfinţii s-au dăruit cu iubire totală, în mod definitiv lui Cristos. Prin Sfinţi, iubirea lui Isus s-a revărsat în cele mai pasionante valuri pe care le-a cunoscut omenirea, aceasta beneficiind din ea deplin: suferinţe trupeşti şi sufleteşti alinate, dezbinări împăcate, vieţi mai bune, mai curate, ridicate din decădere şi rău.

Om şi Dumnezeu

Biserica este continuarea Întrupării. Prin ea, Isus om şi Dumnezeu, îşi continuă prezenţa în lume. Biserica e de natură divină şi totodată omenească. De aici "paradoxurile" istoriei sale: sfântă şi totuşi plină de sminteli, una şi totuşi divizată, aceeaşi şi veşnic în schimbare, mereu învinsă şi totuşi biruitoare, etc. Cine vede în ea numai partea divină se poticneşte constatând eşecurile şi lipsurile ei; cine vede numai partea omenească nu înţelege sfinţenia şi repetatele ei învieri (cine vede în Isus numai pe Dumnezeu nu înţelege cum a putut suferi şi muri; cine vede în El numai Omul nu poate da crezare Învierii); omenească, Biserica trebuie să se acomodeze condiţiilor de viaţă omenească; divină, ea trăieşte în lume dar nu e din lume (Ioan 17, 16: "Ei nu sunt din lume...", 18: "Eu i-am trimis în lume"). Ea este o societate spirituală al cărui scop este pregătirea membrilor ei pentru fericirea veşnică. E deci o societate care prin definiţie transcende timpul. Trăieşte în timp, dar pentru eternitate.

Transcendenţă şi imanenţă

Biserica reprezintă principiul transcendent care pătrunde lumea şi timpurile 31).

Această pătrundere în temporal este însă criticată ca o uzurpare şi se scot la iveală efectele ei negative. În primul rând protestanţii, care sapă prăpastie între temporal şi spiritual, spun că Biserica, când se asociază unei opere lumeşti, îşi depăşeşte rolul şi face lucrare rea, căci lucrarea naturii este rea în sine 32). În al doilea rând, raţionaliştii care neagă transcendenţa Bisericii, recunosc că ea are un rol, dar pentru un anumit timp; ceea ce a fost odată mijloc de progres, acuma devine obstacol. Aceştia însă identifică Biserica cu o formă de civilizaţie omenească şi aplică eternului categoria de trecător 33). De aceea raţionaliştilor care luptă contra Bisericii, li se pare că luptă contra unui trecut ce nu se mai potriveşte civilizaţiei moderne.

Dar Biserica, transcendentă, are de scop principal nu o acţiune temporală, nu o formă de civilizaţie. Istoria ei, legată de mântuirea omului, nu se termină, ci cu toate aparenţele înşelătoare, se pare că această istorie este abia la începuturile ei. Biserica este ceea ce e statornic în mijlocul a ceea ce trece, prezenţa veşnicului în inima temporalului.

Biserica - organism viu

Prezenţa Bisericii în lume nu e o prezenţă amorfă, o idee sau o icoană. Din cele expuse se vede că Biserica este un organism care trăieşte în lume şi pe aceasta o pătrunde cu viaţa ei. Ea este un corp care s-a dezvoltat, s-a extins, a avut slăbiciuni şi, când şi-a pierdut vreun membru, altele i s-au adăugat; a avut duşmani care l-au rănit, l-au mutilat, şi mulţi dintre ei au încercat să-l ucidă. Dacă după toate acestea, n-a murit - cum ar fi trebuit să se întâmple (dacă era din lume), după cum s-a întâmplat cu atâtea imperii, organizaţii sociale sau civilizaţii - ci continuă să trăiască, rămâne un mister. E misterul Bisericii, care se găseşte în sufletul ei, suflet care dă corpului viaţă şi vigoare, care-i asigură perpetuitatea, printr-o acţiune mereu reînviată, mereu actuală. În mod invizibil, dar real, Autorul Bisericii, Cristos, prin Spiritul Sfânt, influenţează în mod continuu asupra Bisericii, îmbrăcând-o cu toată frumuseţea morală, cu toată generozitatea posibilă, cu toată graţia supranaturală.

De aceea, Biserica nu este un regim dictatorial care să lase lumii o impresie tragică şi sângeroasă: Evul mediu, Inchiziţia, Giordano Bruno etc. Ea nu este - cum cred, la fel, unii - o vastă administraţie juridică a cărei sarcină este aceea de a aduce aminte oamenilor că există Dumnezeu. Cei ce cred astfel nu se opresc cu privirea decât la aspectul extern, şi nu iau în considerarea misterul Bisericii, adânc ca şi Întruparea, nu ţin seama de lucrarea Spiritului în Biserică.

Această lucrare nu se vădeşte prin cuceriri şi biruinţe, prin număr şi succese aparente 34).

Trup şi suflet, Biserica formează o personalitate, care reflectă "cea mai universală şi cea mai personală dintre fiinţe" : Fiinţa divină 35).

Personalitatea presupune în primul rând unitate. Biserica are personalitate tocmai prin completa sa unitate. Membrele Bisericii sunt unite prin unitatea credinţei apostolice, a botezului şi a celorlalte sacramente, prin unitatea supunerii faţă de Petru. Toate acestea le-a moştenit de la Apostoli, le păstrează fără schimbare sau greşeală şi le comunică lumii întregi (catolicos = universal) 36).

În felul acesta Biserica, Una, Sfântă, Catolică şi Apostolică, este vizibilă şi totodată tainică sau plină de mister. Este vizibilă , adică manifestă, arătată prin noteles amintite, şi "misterioasă" prin graţia şi iubirea lui Isus, care o face să trăiască.