 |
Poezie religioasă românească
 
Pagina a doua
Rugăciune
Octavian Goga
Rătăcitor, cu ochii tulburi,
Cu trupul istovit de cale,
Eu cad neputincios, stăpâne,
În fața strălucirii tale.
În drum mi se desfac prăpăstii,
Și-n negură se-mbracă zarea,
Eu în genunchi spre tine caut:
Părinte, orânduie-mi cărarea!
În pieptul zbuciumat de doruri
Eu simt ispitele cum sapă,
Cum vor să-mi tulbure izvorul
Din care sufletul s-adapă.
Din valul lumilor mă smulge
Și cu povața ta-nțeleaptă,
În veci spre cei rămași în urmă,
Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă.
Dă-mi tot amorul, toată truda
Atâtor doruri fără leacuri,
Dă-mi viforul în care urlă
Și gem robiile de veacuri.
De mult gem umiliții-n umbră,
Cu umeri gârbovi de povară...
Durerea lor înfricoșată
În inimă tu mi-o coboară.
În suflet seamănă-mi furtună,
Să-l simt în matca-i cum se zbate,
Cum tot amarul se revarsă
Pe strunele înfiorate;
Și cum bolta lui aprinsă
În smalț de fulgere albastre,
Încheagă-și glasul de aramă
Cântarea pătimirii noastre.
| |
| |
Tatăl nostru
George Lesnea
Tatăl nostru carele
Mâni la pradă fiarele
Și ogoi cu buciumul
Viforul și zbuciumul.
Cârmuiești corabia,
Zbori pe sus cu vrabia.
Râzi cu diminețile
Plângi și gemi cu viețile.
Crești în frunza socului,
Arzi în para focului,
Murmuri cu fântânile,
Stai la sfat cu stânile,
Ești zemos cum rodia,
Te întinzi cât zodia,
Dormi în ochii boilor,
Cânți în stropii ploilor.
Ești miresma florilor,
Miști aripa morilor,
Fugi în peștii apelor,
Scurmi cu dinții grapelor,
Sui în seva luncilor,
Sugi cu gura pruncilor,
Curgi în mierea stupilor,
Urli-n foamea lupilor.
Tatăl nostru carele
De dârlogi duci soarele,
Luminând cu stelele
Bunele și relele.
Ești deasupra miilor
Dumnezeul viilor
Și deaupra sorților
Dumnezeul morților.
|
Rugă de seară
Leonida Lari
Când seara pe văi se așterne un abur subțire,
O clipă doar, Doamne, mai dăruie-mi de fericire.
Mai lasă-mi pe fruntea-mi plecată, pe ziua fugară
Să-ntârzie încă oleacă lumina de seară...
Lumina aceasta tăcută, și moale și caldă
În care-al meu suflet ca pruncul de veacuri se scaldă,
Lumina aceasta sonoră și fără cuvinte,
Care de o țară astrală mi-aduce aminte.
Mai lasă, o, Doamne, să-ntârzie lină și sfântă
Pe tot ce în juru-mi cuvântă și ce nu cuvântă,
Pe casă, pe masă, pe sare, pe colțul de pită,
Pe fața poporului nostru de griji înăsprită.
Pe vrere, pe stare, pe undă, pe dorul de tine,
Pe versul poetului care mereu și-aparține,
Pe cinste, credință, speranță, pe singurătate,
Pe file din care adie a eternitate.
Când seara un abur subțire pe văi se pogoară,
Mai lasă-ne, Doamne, o clipă lumina de seară,
Mai lasă să-ntârzie-oleacă această minune
Pe temple înalte, pe socluri, pe cripte străbune,
Pe vatra-mi de-acasă, pe lutul cu oase dragi mie,
Pe viața în care gustata-mi prea rar bucurie.
Pe locu-mi sub soare, în care cad corbii în smocuri,
Pe haina-mi trupească, cârpită de-acum pe alocuri,
Pe plinul iubirii de oameni și groapa din cale,
Pe marile daruri și blândele mâini ale tale,
Pe ora în care, sfârșită, alunec în transă,
Pe gândul că și după, mai este o șansă.
| |
| |
Povestea Maicii Domnului
Ion Pilat
Vreau, Maică Preacurată,
Povestea ta să fie
În grai cinstit lucrată
Ca lâna dintr-o ie.
Și ca să-ți țes chilimul
Mă ține tu de mâini.
Mă-nvață heruvimul
Colinda din bătrâni.
Fă-mi graiul bun ca oul
Încondeiat de Paște
Blagoslovit ca boul
Când Domnul meu se naște.
Strălucitor cuvântul
Mi-l fă cum e la noi
Lumina pe pământul
Cu plopi și dealuri moi.
Înalță-mi vorba bine
Troiță la răscruce
Drumețul să se-nchine
De vine ori se duce;
O limpezește-n râul
Ce râde sub arini,
O-ncinge strâns cu brâul
Durerii de creștin.
Dă-mi, mie, păcătosul,
Un buchet de beteală,
Să-și dea și el prinosul
Lui sfânt în zugrăveală.
Să fiu ca iconarul,
De nimeni cunoscut.
Nu-mi trebuie slavă. Harul
Ți-l cer: Am început.
|
Iubirea
N. Carpen
Poți pământu-n mâini să-l ții,
Poți să mori și poți să-nvii,
Poți domn mare că să fii
Și stăpân peste fire,
Poți să scazi și poți să crești,
Poți vorbi în limbi cerești,
Dar să știi: nimic nu ești,
Dacă n-ai iubire.
De-ai avea toată știința
De sub cer... toată credința
Ca să schimbi la munți ființa
Numai c-o zâmbire,
Nu ești faclă, nici suspin,
Nici durere, nici alin;
Ești ca cel mai aspru spin,
Dacă n-ai iubire.
De ți-ai da averea toată
Pentru cei lipsiți din gloată,
Corpu-ți fie-ntins pe roată
Ori adus jertfire,
Nu ești nici măcar pitic,
Ești sub stele cel mai mic,
Ești nimic, nimic, nimic,
Dacă n-ai iubire...
| |
| |
Taina
T. Făurar
Ce tain-adâncă e credința!
Ea nu pătrunde-n orișicine,
Dar când în suflet ia ființă,
Îl schimbă-n frumuseți divine.
Ce fericire fără seamă!
Neasemuită-i bucuria...
Cine a gustat această mană,
S-a împărtășit cu veșnicie.
Căci Dumnezeu, Atotputernic,
Vrea chip deplin să ia în tine.
De-acum ce e în tine-i veșnic,
Și-ai prețul tainelor divine.
De-aceea dă-te prin credință
Întreg, lui Dumnezeu prea sfântul,
Căci în lăuntrica-ți ființă
Unit e cerul cu pământul.
|
|
| |
| |
|
|
|
|
|
