ARTĂ - CULTURĂ 

Cruci de gratii - Biblice
IPS Ioan Ploscaru

achizitionare: 27.04.2003; sursa: Helicon

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior MAGDALENA

De mică orfană, crescută de frate,
dorește să guste plăcerile toate.
Nici Ierusalimul, nici vila Magdala
nu-i da desfătarea ce-i da capitala,
nici casa străbună,-n Betania - n-are
ce-i dă Cezarea, regină la mare.

Din nobili de viță, vestiți în putere
ea-și mută pe coastă-o imensă avere...
În vile romane cu trepte la mare,
cu parcuri ce-mbată de cântec și floare,
în vase de artă cu nobile linii
ardea mirodenii, la mese-n triclinii.

Parfumuri suave-și revarsă torentul
culese cu grijă-n întreg orientul;
petreceri de noapte în fauni și zâne
îmbracă plăcerile-n mituri păgâne,
și poartă cu fală, ca pieptul să-i scalde
mari perle regale din mările calde.

Un geniu-n cizeluri de artă și faur
turna diamante, cât stelele-n aur;
brocate de fire ornate cu geme
îi vin peste mare-n rapide trireme,
și poartă, să facă sfidări la regine
brățări, diademe bogate și fine.

La circ și teatre, cu marii din lume,
proconsulii, regii, artiști cu renume,
se-ncântă știind că sub scumpa-i porfiră
uitând de spectacol pe dânsa-o admiră.
Galerele-o poartă pe marea smaraldă
ce taie imperiu-l-unește și-l scaldă.
Pe purpura apei sub roșu-nserării
e-o altă zeiță din spumele mării...

........................................................

În sfânta Cetate, venind de la mare
află tot orașul sculat în picioare.
Ca vuetul mării-n frumseță și teamă
e glasul mulțimii ce strigă și-aclamă:
Aude-n ecouri, de valuri aduse,
doar: "Fiul lui David, Isuse... Isuse!"

Ce-i Fiul lui David, nu putea-nțelege,
e-un zeu, sau un preot, profet, sau un rege?
În dor de senzații nimic să nu-i scape,
cu lectica-i dusă să-L vadă de-aproape...
Mamele-i așează-n brațe copilașii
îi ating veșmântul și-i sărută pașii...

Ochi scăldați în lacrimi, mâini în rugă-ntinse,
voci îndepărtate, din ce-n ce mai stinse.
E strigătul lumii-n accente nespuse:
"Isuse-al lui David, Isuse... Isuse!"
Muribunzi și schilozi, ce zăceau pe targă
vindecați de dânsul, sănătoși aleargă...

Orbi, ce ca sobolii pipăiau pământul,
își primesc vederea numai cu cuvântul.
Surdo-muți, leproșii, n-ar fi dat credință
că pe lume este-atâta suferință,
par-că-ntreg pământul s-a făcut o rană
de puroi și sânge și zdreanță umană!

Când Isus se-apleacă peste omenire
se deschide ceru-n lacrimi de iubire,
iar mondena, alături, în scumpe porfire
își pare ei înseși o nelegiuire...
Isus se așează spunând c-o să vie
iubirea și pacea într-o-Mpărăție!

Când iată năvala unei crunte cete
târând o femeie prin pietriș, de plete:
e zdreanță de sânge și-o-mping cu piciorul
sub piatra pe care stătea-nvățătorul.
Aude-n crâmpeie ocări ce-o-nfioară:
"Să moară-adultera, să moară... să moară!"

Părea că ea-i biata ce-nsângeră scena
că bolnavii lumii pârăsc pe mondena.
Se vede ucisă la vreo câțiva metri,
pe-o baltă de sânge-o movilă de pietrii.
Pârâșii s-agită cu pietrele-n mână:
"Să moară-adultera... E Legea divină."

Isus spune ceva... și plecând blând chipul
cu degetul scrie cu slove nisipul...
Parc-au trecut secoli de chin și-așteptare
au plecat pârâșii mulțimea cea mare,
doar plânsul pârâtei i-arată căința
și-așteaptă, de moarte, s-audă sentința.

Isus se ridică, privind lung, cu milă,
în zdreanța de sânge căința umilă
și zice la-un suflet ce stă mai departe:
"- Să nu mai cazi altul... ai scăpat de moarte!"
Maria-n porfiră se simte leproasă
și-ascunde-ncet luxul și pleacă spre casă...

................................................................

La dansuri, la mese, la circ când s-amuză
durerile lumii în minte-o acuză.
În vuietul mării și susurul spumii
aude c-o mustră durerile lumii...
Sucitele membre cu oasele pale
de cancere, lepre și orbite goale.

Averile-acuma-s o pulbere vană,
iar ochii ce-o-admiră, jăratec pe rană.
Tot luxul e șarpe de ghiață ce-o strânge,
podoabele-s pietre pătate cu sânge,
plăcerea pe simțuri e pară și lavă
în inimă scârbă și-n suflet otravă.

Viața de lume e carceră seacă
durerea, pustiul și plânsul o-neacă
și toate-amintirile-o sfâșie-n ghiare
petrecerea-i vuet de iad în vâltoare,
pe sufletu-i bolnav cu harul ce crește
tot cerul albastru e-un ochi ce-o privește.

................................................................

În haine-acum groase, de roabă, sărace,
se duce din lume să caute pace...
Pe dune-n pustiuri, sub stelele serii
prin stânci și prăpăstii, la marginea mării...
Iar frigul, durerea sunt plățile vinii
cu foamea și setea și piatra și spinii...

Suportă disprețu-n dureri și uitare
și cere la ceruri un bob de-ndurare.
Prin țară, de-a lungul, cu sufletu-n cruce
urmează pe Domnul oriunde s-ar duce,
iar pâinea și-o-mparte ajutând nevoiașii,
ea spală leproșii și-i mângăie pașii...
Îi pare-n dorința de nimicnicie
că-așa cum i-ascunsă, nici Domnul n-o știe.

................................................................

Isus e la Simon Leprosul la masă!
Răpită de suflet și ea intră-n casă,
cum omul se prinde la-necuri pe mare,
Maria s-aruncă, plângând, la picioare,
lipindu-și de ele obrajii, viața
și lacrimi, torente-i învălue fața.

Când lacuri s-adună și-s calde ca focul,
le șterge cu părul, sărut-apoi locul,
(pe-acele picioare și lacrima-i pare
ca urmă de pată, păcat, profanare)...
Pe păr și pe creștet, pe fruntea-i de slavă
îi varsă-o mireasmă nespus de suavă,
încât toată casa deodat-se deschise
în câmpuri de roze și raiuri de vise.

Ea nu ști'ce-și zice bogatu-ntr-aceea
ce crede de Domnul, cum vede femeia.
Ea nu spune cine-i, nici voie nu cere,
ci stă la picioare și plânge-n tăcere,
în rugă pierdută și sfântă-adorare
aude cum Domnul pe veci dă iertare
păcatelor arse de-un foc-ispășire
de marea și sfânta, cereasca iubire,
și că-n Evanghelii va fi pomenită
prin secoli de secoli iubirea-i rănită.

..................................................................

Cu Marta și Lazăr, putând să-l primească
de-acum în Betania lor părintească,
în plâns, la picioare, ea-ascultă-adevărul,
le spală cu lacrimi, le șterge cu părul.
Când Marta s-o ajute îl roagă să-i spună,
Maria-l alese ca partea ei bună,

ce nu i-o ia moartea și n-o-mparte cotul
ea are-n vecie ca partea ei totul,
iar sufletul ei e-ntr-o pace profundă
senin fără umbră, ocean fără undă.
Cum floarea de soare se-ntoarce spre rază
cum umbra luminei într-una urmează,
viața Mariei e-o simplă privire
răpită pierdută-n eterna iubire.
La freamătul lumii, averi și păcate
nici gândul nu mișcă, nici pleoapa nu bate.

.................................................................

Când fratele-i moare avându-l ca tată,
Maria se simte iar greu încercată.
Când chinul din suflet părea c-o răpune
sosește iar Domnul și face-o minune.
De toată durerea ea nu-și mai dă seama
căci Domnul e-afară, o-așteaptă și-o cheamă,
și-n suflet îi varsă din nou bucurie
când vocea divină din morți îl învie.

...........................................................

De Paști, într-o vineri, venind în Cetate,
iar află-n Pretoriu mulțimi adunate
și iarăși cu vuet, ca-n mare furtuna
când apa și cerul și-abisul sunt una,
aude-n ecouri ce valul aduce:
"- Să moară... să moară... La Cruce... la Cruce!"

Răsună-n Pretoriu,-n piețe, pe stradă:
"- Pe pruncii de lapte osânda-i să cadă!"
Ecoul în valea Hinon se răsfrânge:
"- Să moară pe cruce... Vrem sânge... vrem sânge!"
Mulțimea aleargă ca tigrii-n arenă
și urlă ca diavoli din guri de gheenă...

Ea vede la poartă, ce des poposește,
o cruce ce mișcă, iar zgomotul crește.
Cât poate deasupra cu ochiul s-apuce
zărește doar brațul și capul de cruce,
urmând după dânsul cu Mama ce plânge
adoră pe pietre cărarea de sânge.

Pe culme mulțimea mai murmură încă,
iar crucea se-nalță cu Domnul pe stâncă
și umple de groază tot suflul mulțimii
cu cerul de beznă și cugetul crimii,
iar sângele jertfei în calma durere
căzu pe mulțime - sigil de tăcere.

Cu chinul, cât poate să-l poarte-o viață,
Maria-i cuprinde picioarele-n brațe,
nici simțuri, nici gânduri, nici lacrimi nu are
pustiul durerii și noaptea cea mare,
doar fața de răni și piroane și-o strânge
privind cum s-adapă pamântul cu sânge!

E și ea ucisă-n adâncă-agonie
cu inima împunsă de crucea pustie.
Așa stă pe stâncă tăcută, în picioare
când Mielu-și apleacă-n piept fruntea și moare,
atunci fără simțuri pe culmea pietroasă
căzu, cum tai spicul și cade sub coasă.

.....................................................

Trei zile departe de Veșnica-i Parte
cu El sub sigilii în mistica moarte...
Când bate-aurora prin muguri pe ramuri,
femeile sfinte ce poartă balzamuri
s-aline durerea, să-i cruțe-agonia,
să vadă mormântul, iau și pe Maria.

Se-ntreabă pe cale urcând pe cărare
cum pot s-o ridice, căci lespedea-i mare?
Sosind însă vede că ea-i răsturnată
și-n rai de lumină, doi îngeri s-arată
ce-n graiuri slăvite vestesc cu putere
în veci negrăita și Marea-Nviere.

Femeile-n grabă se duc cu mirare
să spună la-Apostoli minunea cea mare...
Mariei nici îngeri vestind învierea
nici ușa deschisă nu-i da mângăierea,
ci tâmpla de lespedea rece și-o strânge
și singură-așteaptă la ușa și plânge.

Chiar Domnu-nviat aparând pe alee
o-ntreabă cu milă: "- De ce plângi femeie?"
Ea fără să-L vadă, în plânset răspunde:
"- Au dus mort pe Domnul și nu mai știu unde..."
Cu glasul fierbinte, ca ea să i-l știe
abea pe șoptite-îi grăește: "Marie!"

Tot sufletu-nvie-ntr-o sfântă adorare,
răpită din moarte-i căzu la picioare!
Ea știe piciorul ce dă mărturia
ce-a părăsit cerul și ne calcă glia,
picioarele sfinte pe munți de lumină
duc lumii iubirea și pacea divină.

Oricând Evanghelia-și mută arena
Apostoli vor spune și ce-i Magdalena:
Privire răpită, cerească-adorare
iubire cu lacrimi, robind la picioare!


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire