 |
Cruci de gratii - Biblice
IPS Ioan Ploscaru
achizitionare: 27.04.2003; sursa: Helicon   
EMAUS
Doi din ucenicii martori răstignirii,
în culmea-ntristării și-a desamăgirii,
se duc după ziua de vechiul repaus
vreo șaizeci de stadii de drum, la Emaus.
Privesc de pe coamă în urmă pe cale:
Cetatea-i o carte deschisă pe vale.
Tot Templul e roșu, mai fumegă-altarul,
se vede Cenaclul, Pretoriul, Calvarul:
Pe stânca ce-n veacuri nici iadul n-o-nfrânge
s-a scris Evanghelia-n slove de sânge!
"- Aici se sfârșește pe piatra sihastră -
dădu glas Cleopa - istoria noastră.
Frate Luca, și eu, ca tine,-am fost avid
să văd strălucitul imperiu-al lui David,
să văd pe Mesia cum strânge sub flamuri
pământul și marea, domnind peste neamuri.
Să-i văd la picioare, căzând în puzderii,
armatele lumii, coroane, imperii,
cum focul din ceruri cuprins-a Sodoma
să-l văd cum răpune Ahaia și Roma,
de-aici stăpânind, din slăvita cetate
Iudeia, pământul cu gințile toate.
Dar stinsă-i nădejdea-n durerea adâncă
pe crucea din mijloc, de-aici de pe stâncă.
Trădat mișelește l-au dat cărturarii
pe lemnul de-osândă, la rând cu tâlharii..."
Pornind iar la cale, Luca ia cuvântul:
"- Femeile, însă, ce-au văzut mormântul,
spun c-a-nviat sigur, încetând din plângeri
și-au văzut acolo arătări de îngeri.
"- Mai legi de vedenii nădejdea vieții,
când te-nșeli în Lege, te-amăgesc profeții?
Porni-vom spre alte himerice maluri
cu alte, sfărmate de val, idealuri?
Ori n-am văzut crucea pe stânca fatală?
Nici cuiul, nici lancea, nici piatra nu-nșeală...
A murit Mesia, nu-i vis nici nălucă,
ăsta-i adevărul! Tragic, frate Lucă!"
Adânciți, cu fruntea plecată de jale,
n-au văzut că-un om e alăturea pe cale:
"- Ce-ntâmplari vă spuneți, triste, din viață
de-aveți glasu-n lacrimi și lacrimi pe față?"
"- Ești străin de țară, ori întrebi ca stimul?
Doar știe-ntâmplarea-ntreg Ierusalimul!"
"- Dar care-ntâmplare?" întreabă străinul,
ca să prindă vorbă, să le afle chinul.
Reluând Cleopa își vărsă aleanul:
"- Ceea cu Mesia, cu Nazarineanul!
Numai amintindu-l și inima-mi sânger
căci n-a fost pe lume nici profet, nici înger
în minuni, ca dânsul, și-n învățătură,
tâlcui nu poate-o omenească gură.
Inima-i de flăcări, roză-nsângerată,
cuprindea-n iubire omenirea toată...
Și-l urma mulțimea în deșert, pe mare,
își uita de sete, de somn, de mâncare.
N-a fost schilod, orb - în noaptea lui amară -
n-a fost mut, sau surd, sau slăbănog să-i ceară
să nu-i fi dat dânsul har și vindecare.
L-asculta furtuna și peștii din mare...
Cât iubea copiii, cum primea săracii,
cum ierta păcatul și cum scotea dracii!
A-nviat și morții, numai cu cuvântul,
noi credeam că-i însăși Dumnezeu Preasfântul.
Îl urmam pe munte,-n sate și-n pustie,
am uitat familii, case și moșie,
căci vedeam într-ânsul mântuirea țării,
cum privesc la stea-n furtuni corăbierii.
Dar L-au ucis Domnii! (Ei zic "după Lege")
pentrucă-și zisese Dumnezeu și Rege...
Parcă-L văd sub bice, trupu-I tot o rană
spânzurând în funii, căzut pe coloană!
Coroana infamă tot creștetu-i strânge
fața-i toată lacrimi și sudori de sânge!
Cum striga mulțimea ce-și pierduse firea,
urla nebunește, cerând răstignirea...
Se vedea din vorbe că Procuratorul
căuta-mpăcare, ocolind omorul,
dar la orice vorbă, ei țineau orbește:
"Să moară pe cruce!... Ia-L și-L răstignește!..
În zdrențe de carne cu figura moartă,
și-mpleticea pașii când L-au scos pe poartă,
și-ncercând să prindă cu mâna ulucii
se surpă ca morții sub povara crucii...
Zadarnice bice, vergi ucigătoare...
sub cruda povară, nu mai sta-n picioare.
Au aflat pe unul să-i facă robota,
să-i târască lemnul până pe Golgota...
Ascuns în mulțime,-n urma mamei sale,
am făcut cu dânșii-nsângerata cale...
I-au întins jos crucea (ei ziceau că-i tronul)
priveam țâșnind sânge când mușca pironul...
Între cei doi lotrii pe stâncă-o-nălțară
trasă-ncet în funii și proptită-n scară...
Când vui pământu-n stânci și adâncime
pe cerul de beznă și de-ntunecime
lucea albă crucea proectată-n zare
ca un semn din ceruri și-o amenințare.
Așteptam cu sete trăsnetul să tune
să spintece bolta, să facă-o minune,
să măture zbirii și cruce și plângeri
vărsând nesfârșite legiuni de îngeri,
iar setea de sânge să-i vadă sublimul
să-I cânte "Osana"-ntreg Ierusalimul...
Să-I scânteie tronul trecând prin istorii
să ardă Sionu-n lumină de glorii...
Așa-am privit ore cum trupu-I se frânge
cu ultima vorbă și picur de sânge!
Când i-a-nfipt ostașu-n inimă de-a dreptul
toată halebarda spintecându-i pieptul,
era mort! Nici suflu, nici geamăt nu-i scapă
din coastă se scurse doar sânge și apă!
Așa-am văzut chinul cu desnodământul
până-au pus străjerii sigilând mormântul,
când mi-am zis, rupându-mi haina și-utopia:
"A pierit imperiul, a murit Mesia"...
Asta-i adevărul, nici vis, nici nălucă,
am plecat acasă să mă gat de ducă:
iau iar la Emaus secera și carul
să-mi muncesc pământul, să-mi înec amarul!"
..............................................................
"- O, ne-nțelepțește judecarăți bieții!
Și cu greu pricepeți câte-au zis profeții:
Nu strivit în chinuri vede Isaia
pe Omul Durerii, Robul și Mesia?
Ce-și da schingiuirii trupul și viața
de bătăi și-insulte nu-și întoarce fața?
Din creștet în talpă-I o rană de groază,
se-ntoarce profetul, nu poate să-L vază!
Nu mai era om la chip și-nfățișare
căci n-a fost pe oameni chin atât de mare,
dar n-a deschis gura, murind în tăcere
ca mielul de lapte dus la junghiere...
Nu mai avea came, de cruce, pe umeri
și poți - spune David - oasele să-i numeri!
În sânge viața-I ca apa se duce
zadarnic, la ceruri, dă glas de pe cruce.
El nu-I om ci vierme, mulțimii de-ocară
iar inima-ntrânsul ardea ca de ceară.
Între ei veșmântu-mpart în ceasul morții,
iar pentru cămașă-au aruncat cu sorții.
Nu se cădea oare ca-mplinind Mesia
prin cruce și moarte toată profeția,
înviind cu glorii pe veci să-ncunune
și crucea și moartea-n suprema minune?
Nu-și vesti-nvierea însuși cu cuvântul,
pentru cari motive-au sigilat mormântul?
Nu însă puterea care-ntrece firea,
n-au putut să-ngroape și dumnezeirea,
și-a-nviat dând crucii veșnicele-nvingeri,
adorat de oameni, preamărit de îngeri.
Voiați un Mesia ce lumea străbate
călcând-o-n copite de cai cu armate?
Să legene marea de negre corăbii
domnind omenimea prin suliți și săbii?
Iar munca omenirii: cetățile multe
să cadă sub turnuri și mari catapulte?
S-adauge lumii ce-n noapte-i și plânge,
ruină și lacrimi și moarte și sânge?
S-albească pe urmă-i câmpii de-oseminte,
să-i dăinue tronul clădit pe morminte?
Așa să lucească Sionul de glorii
făcând pentru veacuri din sânge istorii?
Dumnezeu-Cuvântul întrupat anume
ca să ispășească relele din lume,
statorind întâia poruncă iubirea,
cu fierul și focul să-i dea fericirea?
El ia jugul lumii și lanțul i-l frânge
plătindu-i robia cu propriu-I sânge.
În cruce e steagul, viață și steme
și jertfa cea nouă spre capăt de vreme.
Pe cruce se dă El la Praznicul Cinii
cu Trup și cu Sânge-ntru Frângerea Pâinii.
De-aici va cuprinde a lumii hotare
și ginte și rase și țări și popoare!
El vrea, salvând lumea, cu sânge s-o spele
iubirea ce arde și-n soare și-n stele!"
S-uimeau pelerinii cum le-a dat credința,
cum în foc de haruri le topea ființa,
dogorea iubirea cu văpăi de pară,
le scria cuvântu-n suflete ca-n ceară.
Fiecare vorbă-i grație cerească
dar le ținea ochii să nu-L recunoască!
Mai făcând din cele trei leghe - adaus
sosesc la-o răscruce de căi din Emaus.
Au uitat să-ntrebe, scufundați în sine,
cine-i, unde merge și de unde vine?
De casă doar poarta și podu-i desparte...
Străinul se face c-o ia mai departe!
"- Rămâi cu noi Doamne, cei doi îl rugară,
căci s-a plecat ziua și se face seară!"...
Din vorbe și gesturi, înaintea cinii,
recunosc pe Domnul la Frângerea Pâinii!
Surprinși de miracol, cad în adorare,
dar El în lumină cerească dispare.
Zguduiți în suflet, alergând își lasă
și grija de-avere și dorul de casă,
se-ntreabă prin noapte,-alergând spre Cetate
să spună minunea cu cele-ntâmplate:
"- Cum ne-nseta mintea de vorbele sale!"
"- Ce potop de haruri, ne vărsa pe cale!"
"- Foc ne-a pus în suflet, cum deschidea gura,
tâlcuind profeții, tălmăcind Scriptura!"
............................................................
În Cenaclu află frații-n rugăciune
preamărind cu lacrimi cereasca minune.
Femeile sfinte nu-n vis, nici deliruri
au vorbit cu Domnul când mergeau cu miruri...
Ascultau cu lacrimi cum descrie scena,
ce-a vorbit cu însuși Domnul, Magdalena...
Atunci spun minunea și ei, pelerinii,
cum îl cunoscură la Frângerea Pâinii.
Toți știu Învierea, toți îi dau crezare,
L-a văzut chiar Petru, Păstorul cel Mare.
A doua zi cerul, ce-i tot sărbătoare
își vibrează-albastrul lichid de cicoare,
tremură ca lacrimi de sfinte atingeri
de slava-Nvierii și zboruri de îngeri,
cu gura de piatră, deschisă, mormântul
prin veacuri de veacuri își strigă cuvântul...
|
|
|
