APOLOGETICĂ

INTRODUCERE

Religia are diferite sensuri. Ea poate fi înţeleasă ca un simplu raport al omului cu Fiinţa supremă, divină- căreia în decursul istoriei i s-au dat diferite denumiri - sau ca un ansamblu de rituri exterioare, prin care omul exprimă acest raport. Religia porneşte de la om în direcţia divinului. Credinţa, dimpotrivă, porneşte de la Dumnezeu spre om [1].

Faptul religios îşi are originea în realitatea umană, în ceea ce are ea mai profund şi mai specific: spiritualitatea. În fiinţa spirituală a omului există o capacitate pre-reflexivă de absolut, o orientare spontană spre Fiinţa divină. De la această stare pre-reflexivă, faptul religios trece apoi la starea conştiinţei reflexive, la cunoaşterea raţională a Fiinţei supreme, a lui Dumnezeu.

Cunoaşterea lui Dumnezeu nu este deci o credinţă, ci o cunoaştere naturală, care se realizează şi se justifică prin concluzii raţionale trase din experienţa concretă a realităţii lumii şi a fiinţei omeneşti. De la existenţă omul ajunge la un existent, de la viaţă la viu, de la gândire la gânditor. Pornind de la considerarea lumii reale, omul ajunge la convingerea existenţei unei Fiinţe de care lumea şi omul depind în existenţa lor [2].

Cu această Fiinţă omul caută o legătură, pornind din nevoia de omagiu pe care o încearcă în faţa divinului, din nevoia de securitate născută din experienţa insecurităţii cotidiene, din nevoia unei evadări din nemulţumirea vieţii sub imperiul unei aşteptări şi transformări vitale. Astfel, începe un dialog între om şi Dumnezeu: omul se închină, se roagă, omul doreşte unirea cu divinitatea. Toate acestea omul le manifestă prin cult: prosternări, ceremonii, jertfe, etc.

Deci, religia este un raport între om şi Dumnezeu. Omul e înclinat prin firea lui spirituală să caute Fiinţa absolută de care depinde, pe care să o omagieze, căreia să-i ceară ajutorul şi spre care tinde să-şi găsească propria perfecţiune. Această înclinaţie spontană ajunge apoi la cunoaşterea raţională a Fiinţei supreme şi la trăirea legăturii cu Ea. Aceasta este Religia.

Cei care nu admit existenţa lui Dumnezeu, ateii, zic că acest raport nu este real, ci iluzoriu, deoarece dintre cei doi termeni ai raportului unul, Dumnezeu, este inexistent. De aceea, religia - legătura omului cu o închipuire - este o amăgire. Deci, nimic în religie nu are consistenţă: nici iubirea pe care o pretinde nu poate fi adevărată, nici preceptele ei nu sunt conforme naturii omului care, prin religie, trăieşte într-o stare de supunere neputincioasă, cu forţele paralizate, aşteptând în zadar un sprijin şi o răsplată. Religia este un opiu pentru popor.

Astfel de afirmaţii au o mulţime variată de cauze.

De fapt, Dumnezeu a fost de-atâtea ori reprezentat de către oamenii religioşi într-un mod cu totul neadecvat, încât nu este de mirare că ideea pe care şi-o fac unii despre Dumnezeu, din pricina acestor reprezentări, este falsă. Dacă pentru cineva icoanele sau statuile sunt dumnezei, se cade în idolatrie. Dumnezeu-poliţist, Dumnezeu-Lege, Dumnezeu-Stat, Dumnezeu-despot sunt reprezentări false. Reprezentările infantile, sau născocite de cineva pentru a-şi justifica comportamentul, duc şi ele la ideea unui dumnezeu fals, cu care omul nu poate avea o reală şi edificatoare legătură. Căci între cei ce-şi zic religioşi, impostura poate fi întâlnită alături de sfinţenie. În loc să onoreze numele lui Dumnezeu, oamenii Îl dezonorează. Masacrele, exploatarea omului, rasismul, naţionalismul idolatru, etc., toate făcute în numele lui Dumnezeu, compromit pe Dumnezeu.

Lumea creştină - care este altceva decât creştinismul - a contribuit şi ea la combaterea religiei, deoarece a restrâns adevărul şi viaţa creştină la o parte limitată a existenţei sale: în cult, în religie sau în viaţa interioară. În viaţa socială, economică şi politică s-a condus după legea trupească, sustrasă de la lumina lui Cristos, după cum observă Jacques Maritain [3].

Pe lângă acestea, morala religioasă dacă este înţeleasă, nu aşa cum au expus-o Sfântul Pavel, Sfântul Toma d'Aquino şi alţii până la Maurice Blondel, ca fiind înscrisă în realitatea umană ce trebuie să se desăvârşească, ca depinzând de arbitrul lui Dumnezeu, extrinsecă omului şi oprimantă, duce şi ea la un resentiment contra religiei şi la ateism.

Dar astăzi ateismul are faţă de religie un resentiment născut şi din alt motiv. Asupra religiei se răsfrânge resentimentul contra exploatatorilor, contra creştinilor de suprafaţă sau a celor care reprezintă un creştinism lipsit de seva socială. Este resentimentul contra lumii creştine infidelă principiilor sale, ba uneori chiar contrară acestor principii. Resentimentul respectiv se răsfrânge asupra creştinismului însuşi, deşi el transcende lumea creştină şi nu se confundă cu ea.

Acest creştinism, care intră în ansamblul civilizaţiei burgheze, este combătut cu scopul de a fi distrus odată cu burghezia.

În acest context, religia e privită ca un aspect al opresiunii spirituale: o invenţie a exploatatorilor. Ea e legată de capitalism, de imperialism, de fascism.

Deci lupta pentru emanciparea omului trebuie să ducă la lupta contra religiei! De fapt, lupta împotriva religiei e numită abecedarul marxismului integral. În felul acesta ateismul devine combatant: se organizează şi luptă sistematic împotriva religiei. Adevăraţii marxişti nu sunt numai atei, ci atei-militanţi. Pentru ei religia nu este numai o afacere particulară, ci e considerată ca duşman al luptei de clasă.

Lupta de clasă este forţa motrice a istoriei, pentru a se ajunge la ţelul comunismului: o societate fără de clase. De aceea religia care se opune acestei lupte trebuie să dispară cu orice preţ din inimile oamenilor, mai ales creştinismul.

Mijloacele de combatere a religiei se numesc "ştiinţifice", iar dialectica, pe care se bazează ideologia marxistă şi care justifică orice tactică, justifică şi folosirea acestor mijloace: batjocuri, represalii, teroare sau îngăduinţă, ba chiar exploatarea temporară a pasiunilor religioase, etc. Se scot la iveală practici superstiţioase, scandaluri din istoria Bisericii, se neagă că religia ar fi făcut vreun bine omenirii.

Fiindcă mişcarea muncitoarească are un scop social-politic, care trebuie să-şi aibă o ideologie, filosofia marxistă ia din vechile sisteme filosofice ceea ce se potriveşte cu acest scop şi elimină tot ceea ce nu se potriveşte. În primul rând este eliminat idealismul, pentru că "duce la religie", iar religia pentru că se opune luptei de clasă.

Astfel se realizează marxism-leninismul ca sistem filosofic propriu, servitor al proletariatului, instrument pentru făurirea revoluţiei socialiste. El se numeşte "ştiinţific", adică în concordanţă cu adevărurile ştiinţei, dar o ştiinţă care ea însăşi trebuie să servească aceluiaşi interes social-politic. Pentru marxişti, ştiinţa nu este altceva decât suma acelor ipoteze care se împotrivise mişcării muncitoreşti în lupta împotriva burgheziei, împotriva proprietăţii particulare, împotriva religiei [4].

În lupta împotriva religiei, cea dintâi preocupare este discreditarea ei, prezentând-o falsificat sau îmbrăcând-o în haine care nu-i aparţin, dar care sunt potrivite ca să stârnească repulsia.

Iată deci cum este definită religia. Se afirmă că esenţa oricărei forme de religie constă în credinţa în supranatural; iar supranaturalul cuprinde fiinţe (zei, spirite, suflete, draci), calităţi supranaturale ale unor obiecte materiale (fetişism), legături supranaturale dintre obiectele materiale (magie, totemism), ceea ce este un mod eronat de a prezenta religia, deoarece se amestecă noţiunile şi religia devine una cu fetişismul.

Am afirmat însă că religia nu este o credinţă în existenţa unei Fiinţe ce transcende lumea. Existenţa acestei fiinţe, Dumnezeu, e cunoscută nu ca o enunţare - al cărei motiv raţional nu se poate preciza - ci ca o cunoaştere naturală, raţională. Savantul P. Lecomte de Noüy afirma în cartea sa "L'avenir de l'éspirit" (1941) în legătură cu existenţa lui Dumnezeu: "Convingerea pe care o am este raţională". Cine admite existenţa lui Dumnezeu, a Fiinţei supranaturale, nu înseamnă în mod necesar că este un credincios, ci un om raţional. El este religios.

Pe lângă confuzia între religie şi credinţă, se face şi o altă detestabilă confuzie: se confundă supranaturalul cu naturalul, realul cu fantasticul: se aşează în aceeaşi categorie Dumnezeu cu sufletul, cu dracii, cu zeii (de exemplu: cum ai pune pe acelaşi plan pe marele Ştefan al Moldovei cu Ecaterina Teodoroiu şi cu Făt-Frumos care s-a luptat cu balaurul).

În universul material există nivele de existenţă cu legi şi naturi proprii, deosebite şi superioare unele altora. Materia nevie îşi are caracteristicile proprii care nu depăşesc fenomenele fizice şi chimice; viaţa îşi are legile ei, nu numai superioare, dar cu totul deosebite de legile materiei nevii şi uneori în opoziţie cu ele [5]; iar omul, care gândeşte, este o natură superioară celorlalte fiinţe, care nu se mai supune determinismului ci libertăţii, capabil să stăpânească şi să transforme natura.

Toate acestea au însă ceva în comun: fiinţe finite, care nu au în ele însele raţiunea propriei existenţe. Formează ceea ce numim natura (natura naturata).

Dumnezeu îşi are şi el natura proprie, caracterizată prin infinitatea, veşnicia şi aseitatea sa, adică este de la sine, nedepinzând de nimeni şi nimic - atribute cu totul deosebite de calităţile celorlalte fiinţe. Nu numai deosebite, dar infinit distanţate. Doar analogia le poate apropia, fiindcă Dumnezeu este cauza oricărei fiinţe (materiale sau spirituale) ce nu-şi are în sine raţiunea propriei existenţe.

Prin natura sa (natura naturans), Dumnezeu unic transcende orice altă natură. De aceea tot ceea ce este propriu lui Dumnezeu în mod exclusiv şi specific: existenţă, atribute, lucrare - formează supranaturalul. Supranaturalul depăşeşte orice posibilitate activă şi orice exigenţă a oricărei naturi.

Deci supranaturalul nu are sens de contra-natural, ci de peste - superior-naturalului. Supranaturalul e plin de plinătatea Fiinţei absolute, infinită în perfecţiuni, în bunătate şi dar care nu contrazice, ci dimpotrivă, creează, dă existenţă naturii.

Dumnezeu, Fiinţa supremă este unică. De aceea, ordinea supranaturală nu aparţine nici sufletelor, nici îngerilor care, fiind fiinţe create ca şi materia, fac parte din ceea ce numim natură, stând la un nivel superior în ierarhia ordinii naturii. Deci Dumnezeu nu poate fi coborât la acelaşi nivel cu îngerii şi sufletele.

Cu atât mai mult este degradant şi insultător a pune pe Dumnezeu în rând cu zeii, care nu aparţin naturii reale, ci imaginaţiei şi fanteziei omului care, căutând dialogul cu Fiinţa supremă, influenţat de patimi şi interese, o substituie cu fiinţe imaginare cărora le atribuie, într-o formă sau alta, şi atribute ce aparţin lui Dumnezeu, însuşiri, şi chiar patimi omeneşti. Zeii sunt obiectul mitologiei, pe când Dumnezeu e obiectul teologiei.

Legătura omului cu zeii - politeismul - este o formă de religie decadentă, dovada pervertirii sentimentului religios, slăbiciunii raţiunii influenţate de patimi sau de alte elemente extrareligioase, în căutarea adevăratului Dumnezeu [6].

Dacă ideea divinităţii se compromite cu aşezarea lui Dumnezeu pe acelaşi plan cu zeii, ideea religiei se compromite situând-o la acelaşi nivel cu anumite manifestări religioase, care însă nu sunt religie. Între aceste manifestări, născute din aceleaşi motive religioase, este magia.

Magia constă în convingerea că anumite cuvinte şi gesturi au putere, prin ele însele, de a atrage asupra omului bunăvoinţa cerului sau de a alunga nenorocirile. Magia nu este religie. Religia se adresează fiinţei supreme - oricum ar fi cunoscută de către om - pe când magia aşteaptă ajutorul de la diverse gesturi sau acţiuni, care în sine nu au nici o putere [7]. Magia este formalism şi interes. Magicianul consideră obiectul în care crede că are ascunse anumite forţe folositoare sau nocive, ce pot fi atrase sau respinse, ca un receptacol de bine sau de rău, şi nicidecum ca un bun suprem şi divin. Sentimentele celor ce practică magia sunt cu totul deosebite de sentimentele religioase.

Religia se deosebeşte şi de animism, care este un sistem rudimentar de reprezentare şi constă în a imagina pretutindeni, îndărătul obiectelor sensibile, o viaţă, o activitate. Orice lucru vizibil are un interior viu, un principiu numit suflet, suflu, cu care, în anumite condiţii se poate intra în legătură.

Animismul nu este o religie, ci doar o aplicare simplă şi eronată a tendinţei naturale şi spontane, care conduce spiritul uman de la efect la cauză, de la creat la Creator.

Visele, halucinaţiile, tulburările conştiinţei psihologice, au contribuit la naşterea şi la menţinerea stării de spirit animistă, făcând pe om să-şi reprezinte fiinţe intermediare, suflete reîncarnate, demon, etc., unele în chip de monştri sau animale antropomorfe.

Unii cred că anumite reprezentări: aştri, arbori, animale, etc., nu numai că au puterea de a ajuta ele însele, dar pot comunica ceva din partea lor obiectelor care vin în contact cu ele (statuete, imagini, etc.), iar cine le poartă are noroc sau este apărat de ele. Aceste obiecte se numesc fetişuri, iar cultul lor fetişism.

Totemismul este cultul totemului, pe care I. G. Frazer l-a definit ca o clasă de obiecte materiale (şarpe, leopard, etc.), pe care omul sălbatic le respectă în mod superstiţios, crezând că între ele şi fiecare membru din această clasă există o relaţie intimă. În tribul care avea ca totem şarpele, membrii tribului îi purtau numele, nu-l omorau şi credeau că sunt scutiţi de muşcătura lui.

Totemismul se bazează pe ideea că omul nu poate intra direct în relaţie cu Fiinţa supremă. Pentru aceea trebuie să recurgă la intermediari vizibili pe care să şi-i apropie prin ceremonii magice, prin sacrificii, etc.

Totemismul este o instituţie socială, bazată pe o concepţie magică. El nu creează conştiinţa religioasă, ci o presupune. Se caută ca prin totem să se ajungă în relaţie cu o fiinţă invizibilă, ceea ce dovedeşte existenţa convingerii existenţei acesteia. Chiar Frazer a recunoscut că totemismul nu este religie [8].

Ca şi religia, aceste anti-religii - magia, animismul, fetişismul, totemismul - au cultul lor, invocări specifice, sacrificii, miniştri, locuri de reuniune. Dar, spre deosebire de religie, prin aceste practici se caută să se obţină ajutorul, nu prin rugăciune, ci silind să se pună la dispoziţia omului forţe ascunse şi misterioase. De obicei, vrăjitorii sunt miniştri cultului acestor false religii. Puterea lor vine în urma unui pact pe care îl fac cu spiritele lumii invizibile, ce stăpânesc lucrurile vizibile, totem sau fetiş, considerate ca sacre sau "tabu", de care nu te poţi atinge.

Religia nu trebuie confundată nici cu superstiţia. Aceasta este devierea sentimentului religios, prin care omul îşi creează false obligaţii, se înfricoşează de lucruri care nu trebuie să inspire teamă sau îşi pune speranţe în lucruri fără nici o valoare.

Superstiţia - nu religia - este aceea care paralizează viaţa omului şi-i împiedică dezvoltarea spirituală. Din păcate, superstiţia este un rău universal şi actual. A existat în vechime şi există şi astăzi, uneori în forme de mascată religiozitate. Superstiţia îşi are mai multe cauze, mai întâi, frica: frica de rele, de boli, de necunoscut, de moarte. O frică instinctivă şi universală. Frica paralizează. La fel şi superstiţia care se naşte din ea, pentru că omul, dorind să scape de nenorocire, de o moarte rea, de boală, prin anumite practici nepotrivite şi mai comode, fără să mai lupte, fără să mai caute remedii adecvate, speriat, neîncrezător, aleargă la vrăjitori, la descântătoare, etc [9].

O altă cauză a superstiţiei este gustul morbid pentru suferinţă şi sânge (unii aleargă cu aviditate să vadă un accident), care duce la tatuaje dureroase, pe care atâţia le poartă pentru a fi feriţi de accidente.

La fel, atracţia spre neobişnuit duce la căutarea de formule secrete, întruniri clandestine, ceremonii bizare.

Dar o cauză - foarte răspândită - a superstiţiei, care face ca mulţi să confunde religia cu superstiţia, este infantilismul religios. Oameni, care din religie nu ştiu decât ceea ce îşi mai amintesc de când erau copii, merg la biserică, dar se dedau şi la practici exterioare fără consistenţă spirituală: după ceremonia religioasă a înmormântării, sparg un pahar în casa de unde a fost scos mortul, sau pun acestuia un ban în mână sau lucruri de sorginte păgână [10].

Din aceste motive, nu e de mirare că superstiţiile au început să se grefeze pe tulpina religiei chiar de la începuturile ei.

Este necesar deci a face deosebire clară între religie şi celelalte manifestări asemănătoare. Chiar când se găsesc în mod concomitent, nu trebuie făcută între ele legătură cauzală. A spune că religia s-a născut din magie, totemism, etc., sau a o pune pe acelaşi plan, este o tactică pentru a discredita religia...

Dar combaterea religiei nu se mărgineşte numai la discreditarea ei, ci se procedează în mod sistematic, pe trei planuri: I. istoric; II. naturalist-ştiinţific; III. filosofic.

Engels spune că a combate religia proclamând-o este o absurditate născocită de cei interesaţi să înşele poporul, nu poate rezolva nimic [11]. În speranţa de a rezolva ceva, se recurge la cele trei căi amintite mai sus, pe care le vom examina şi mai îndeaproape.

Note:

[1] Dacă omul sesizează existenţa Fiinţei supreme, Dumnezeu, el poate cădea în greşeli, uneori grosolane, în ceea ce priveşte natura acestei Fiinţe. Era necesar ca însuşi Dumnezeu să comunice omului ceva despre natura lui, planurile pe care le are cu făpturile create, cu destinul nostru, etc., pentru a-l readuce la adevăr. Această comunicare, revelaţia, este baza credinţei. Despre credinţă, vezi capitolul separat.

[2] Vezi capitolul: Existenţa lui Dumnezeu.

[3] În Humannisme intégral, Aubier, Editions Montaigne, 1968, p. 52. După J. Maritain, "Cuvântul creştinism ca şi cuvântul Biserică are o semnificaţie religioasă şi spirituală: înseamnă o credinţă şi o viaţă supranaturală. În schimb, prin cuvintele lumea creştină înţelegem ceva temporal şi pământesc, care se raportează la o ordine, nu a religiei, ci a civilizaţiei şi culturii. Înseamnă un anumit ansamblu de formaţii culturale, politice şi economice, caracteristice pentru o etapă dată a istoriei şi a cărui spirit tipic este datorat în primul rând elementelor sociale care în acest ansamblu au un rol preponderent şi rector[...] Pentru lumea creştină există o sarcină temporală[...]; sarcina temporală a lumii creştine este de a lucra pentru realizarea social-temporală a adevărurilor evanghelice" (op. cit., p. 50-51).

[4] Materialismul filosofic implică partinitatea, obligând ca, ori de câte ori trebuie apreciat vreun eveniment, să se stea pe faţă şi deschis pe punctul de vedere al clasei muncitoare.

[5] De exemplu, organismele se comportă altfel faţă de principiul al doilea al termodinamicii, decât sistemele fizice închise. "Din punct de vedere al termodinamicii, existenţa lumii vii este într-o anumită măsură inexplicabilă..." (V. Soran, De la moleculă la viaţă, EER, Bucureşti, 1972, p. 72).

[6] Materializarea divinului şi înmulţirea zeilor este urmarea anumitor condiţii ale vieţii economice şi sociale.

[7] De exemplu: ca să moară cineva se împunge cu acul fotografia acestuia, aşa cum în epoca străveche omul desena în caverne un animal străpuns de o săgeată, cum vedem şi în peştera din Niseux (Ariege) - Franţa. Sacramentele creştine nu sunt semne magice. Efectul lor de har nu depinde de timp favorabil, de loc, de cuvinte sau de materiale folosite (apa de botez, uleiul de mir, etc.), căci acestea în sine nu au nici o putere. Eficienţa lor depinde de Isus, care le-a instituit ca instrumente şi semne. Cei ce le săvârşesc, fac ceea ce a voit Isus să facă.

[8] Vezi Amédée Bouyssonie în Christus, manuel d'histoire des religions, par I. Nuby, Beauchesne, 1934, p. 68.

[9] În această stare, omul e lipsit de reflexie logică: crede că iepurele sau pisica neagră care trec drumul, aduc nenorocire.

[10] Din acest motiv, Biserica a luptat întotdeauna împotriva superstiţiilor care denaturează religia.

[11] Vezi Addenda 6.