APOLOGETICĂ

Mărturia celor indiferenţi, adică a marilor scriitori şi istorici latini

Iosephus Flavius (37-100 d. Hr.). El n-a fost roman de origine, ci evreu, şi încă din familie preoţească, însă fiindcă a trecut de partea romanilor şi a stat în slujba lor ca istoric, l-am aşezat în acest capitol.

Ce se ştie despre el? Născut din familie preoţească, trăieşte până la vârsta de 16 ani în Ierusalim. Tot aici îl găsim între anii 56 şi 63, când este arestat Sfântul Pavel. În anul 64 este la Roma, când are loc prima persecuţie a lui Nero. Are legături înalte, chiar cu împărăteasa Poppeea, care era de origine iudaică. După anii 70, revine la Roma, unde are întâlnire cu regele Agripa II, auditor al Sfântului Pavel în Cesareea. El descrie evenimentele din istoria evreilor veacului I în De Bello Iudaico (anii 77-78) şi în De Antiquitatibus Iudeorum (anii 93-94).

În De Antiquitatibus Iudeorum face pomenire la Irod Antipa, la Sfântul Ioan Botezătorul şi uciderea lui (XVIII, V.2 Nr. 116-119). Nimeni nu contestă autenticitatea acestui pasaj. De pe timpul lui Irod Agripa II, povesteşte uciderea lui Iacob cel Tânăr (sau cel Mic): "Marele preot, judecând momentul favorabil..., adună Sanhedrinul judecătorilor şi face să se prezinte înaintea acestui tribunal pe fratele lui, Isus, supranumit Hristos (Iacob era numele său) şi alţi câţiva sub acuzarea de ilegalitate, şi-i dădu să fie ucişi cu pietre" (De Antiquit., XX, IX, l, n. 200).

Autenticitatea pasajului a fost pusă la îndoială pentru că Origen îl citează de trei ori în alt context cu unele înfrumuseţări datorate unei mâini creştine. Or, acest motiv nu-i deloc convingător. În manuscrisul lui Iosephus Flavius nu există urmă de retuşare. Mai mult, acest pasaj nu poate fi omis fără să se frângă înlănţuirea ideilor premergătoare şi următoare.

Această menţiune incidentă a numelui lui Isus, în legătură cu Iacob, ne autorizează să ne gândim că Iosephus vorbise deja mai pe larg despre Hristos, în istorisirea domniei lui Pontiu Pilat. Or, tocmai în acest pasaj (Antiquit., XVIII, III, nr. 3, 63,64) citim: "În această vreme apare Isus, bărbat înţelept, dacă, bineînţeles, mi-e iertat să-l numesc bărbat. Pentru că săvârşea lucruri minunate, şi era învăţător al acelora care primesc adevărul cu plăcere. Şi, într-adevăr, a şi tras pe mulţi de partea Sa, atât dintre iudei, cât şi dintre păgâni. Acesta era Hristos. Când Pilat, la învinuirea mai-marilor neamului nostru, L-a osândit la răstignire, nu L-au părăsit cei ce L-au iubit dintru început. Căci le-a apărut lor din nou, a treia zi, viu, după cum au prezis divinii proroci, care de asemenea au prezis cu privire la El mii de alte mii de minuni. Ba şi până astăzi subzistă neamul creştinilor, care de la El s-au numit aşa".

Din cauză că acest pasaj este atât de clar şi atât de bogat în informaţii, el a şi fost suspectat, dând naştere, în cursul vremii, la vii controverse. Criticii sunt împărţiţi în trei tabere. Unii, ca Harnack, Burkitt, Tricot, consideră autentic textul integral. Alţii resping întreg textul, cu o egală asigurare, ci că ar fi interpolat: Batiffol, Schürer, Link, Norden. Cei mai mulţi sunt pentru o interpolare parţială: Th. Reinach, Gognel, Carssen, Fillion.

Iată, pe scurt, criticile şi replicile:

1. Din punctul de vedere al criticii externe, pasajul în integritatea sa este puţin suspect. Totuşi este prezent în cele trei manuscrise care există azi. Eusebius îl citează de mai multe ori în Hrist. Eccl., I, XI, 7-8, în Dem. Evang., III, v. 105-106. Origen nu pare să-l cunoască.

2. Din punctul de vedere al criticii interne, vocabularul, cuprinsul, locul episodului nu formează nici un argument decisiv. Unele expresii sunt evanghelice, altele sunt tipice lui Iosephus.

3. Ipoteza unei interpolări parţiale ar putea fi o soluţie bună. Remanierea textului a putut s-o facă chiar Iosephus. Reinach spune că este autentic textul care nu-i cu caractere italice.

Care este însă situaţia în De Bello Iudaico? În versiunea paleoslavă a acestei lucrări, se găsesc opt adiţiuni însemnate la textul grecesc: patru se referă la persoana Mântuitorului ( după II, IX, 3: în V, v.2 şi după V, v.4; în VI, v.4). Câţiva savanţi le atribuie o origine evreiască foarte veche (Trey) sau chiar elemente autentice (Brendts şi Eisler).

E vorba de preliminariile patimilor. Isus, împreună cu 150 de sclavi şi o mulţime de popor de rând care-i cere să intre în Ierusalim şi să-l nimicească pe Pilat, urcă Muntele Măslinilor. El refuză. Pilat îi ucide pe mulţi şi-L arestează pe făcătorul de minuni. Totuşi, după ce vede că-i nevinovat îi dă drumul, nu fără a-i fi vindecat femeia muribundă. Poporul se răscoală, Pilat Îl prinde şi-L dă jidovilor, care-L răstignesc.

Seria a II-a a criticilor şi a replicilor.

Se neagă autenticitatea textului din De Antiquitatibus, XVIII, cap. IX, pentru următoarele:

1. Tertullian şi S. Iustin nu au utilizat lucrările lui Iosephus Flavius.

2. E imposibil ca un fariseu ca Iosephus să vorbească bine despre Hristos.

3. Pentru că nu există legătură între cap. IX, premergătoarele şi următoarele.

Teza contrară susţine, dimpotrivă:

1. Atât la Eusebiu din Cesareea, cât şi la Sf. Ieronim găsim mărturia aceasta. Or, amândoi aceştia au fost mari critici; deci, dacă ar fi fost suspectă, n-ar fi admis-o.

2. Se găseşte în codicii Flavieni.

3. Flavius, istoric evreu, scria despre evreii mai însemnaţi. Deci trebuia să facă pomenire despre Isus, fiindcă: a) vorbeşte despre timpul lui Pilat; b) aminteşte de Sf. Ioan Botezătorul (Lib. XVIII, cap. XIV) şi (c) de Iacob, fratele Domnului (Lib. XX, cap. XIV) şi moartea lor.

4. Pentru că argumentele invocate n-au valoare: (a) tăcerea lui Tertullian şi a Sf. Iustin, argumentul negativ, nu poate răsturna argumentul pozitiv; (b) pentru că Flavius nu se bucura de autoritate la iudei, socotit de trădător, şi nici la romani, fiindcă era iudeu; (c) iudeii alterau scrierile favorabile Domnului Hristos. În codicele ebraic aflat la Vatican este eliminat pasajul pe care-l discutăm.

5. Nu e deloc imposibil ca un fariseu să vorbească bine despre Hristos, fiindcă acest fariseu nu face o mărturisire de credinţă proprie, ci marchează fapte.

6. Există o strânsă legătură între capitolele pomenite, pentru că în capitolele VII, VIII, X şi XI se vorbeşte despre domnia lui Pilat, despre Ana şi Caiafa, iar în capitolul IX, despre Hristos.

Iată mărturia lui Iosephus Flavius şi discuţiile cărora le-a dat naştere. Noi le-am reprodus aşa pe cum le-am găsit. Nu ne simţim îndreptăţiţi să le criticăm. Autorii acestora sunt oameni cu mare competenţă istorică şi critică. Cititorii vor cântări singuri valoarea şi greutatea argumentelor, atât pro cât şi contra.

Ne permitem totuşi să remarcăm mărturia lui Flavius, dacă este autentică, este de o valoare excepţională. Adevărul existenţei istorice a lui Hristos, în urma acestei dovezi, nu mai poate fi contestat.

Cu acest prilej ne exprimăm o mare nedumerire, născută din reflecţia asupra acestor discuţii:

a) Oare Iosephus Flavius a cunoscut faptele despre care vorbeşte?

b) Oare a trebuit să vorbească şi despre Hristos? Dacă n-ar fi vorbit despre Hristos, oare nu cumva istorisirea lui ar fi fost socotită ca deficitară şi ca ira et studium, părtinitoare şi suspectă?

c) Ce l-ar fi putut determina să nu vorbească, când se ocupă anume de acea epocă? Să nu supere pe evrei, pe care-i supărase crâncen; să fie pe placul romanilor, pe care nu-i interesa deloc incidentul "Hristos"?

Răspundem: Iosephus este contemporan acestor fapte; a trebuit să le cunoască mai bine decât oricine fiind evreu, şi încă din Ierusalim, şi fiu de preot. A trebuit să vorbească despre Hristos, fiindcă a vorbit despre Sfântul Ioan Botezătorul, care este nedespărţit de Hristos, fiindcă a vorbit apoi despre Sfântul Iacob, episcopul Ierusalimului, "Fratele lui Hristos", şi fiindcă nimeni nu s-a gândit să conteste autenticitatea niciuneia din cele două istorisiri, pentru că n-ar mai fi autentică istorisirea cu privire la Hristos, care este cuprinsă tocmai între ele? E posibil oare ca istoria lui Flavius să fie adevărată numai când vorbeşte despre Pilat, Irod, Ana, Caiafa, Sfântul Botezător, ucenicul lui Isus, Iacob , şi să nu mai fie atunci când vorbeşte despre Isus?

Dar să ne punem în postura cea mai nefavorabilă, presupunând că argumentele adversarilor textului ar fi hotărâtoare, ceea ce nu este. În acest caz nu rămâne în picioare dovada scoasă din textul necontestat? Este vorba de uciderea lui Iacob, "fratele lui Isus, suspranumit Hristos". Aici este vorba de Hristos care avea un "frate", pe care l-au ucis, adică despre o fiinţă reală, nu de ficţiune. Şi dacă acest pasaj este autentic, atunci Iosif vorbeşte despre Hristos ca fiinţă istorică.

Nu mai continuăm. Dacă Hristos n-ar fi fost ceea ce a fost, dacă ar fi fost ca Sfântul Ioan Botezătorul, sau ca Iacob, cu atât mai mult dacă ar fi fost ca Pilat sau Caiafa, ne întrebăm: oare criticii şi hipercriticii ar fi avut ceva de obiectat cu privire la mărturia lui Iosephus Flavius, care n-a fost nici evreu, nici roman şi nici creştin?

Plinius Secundus (ţ114). De la acest scriitor latin avem cel mai vechi text care face mărturie despre existenţa lui Hristos, bineînţeles, afară de Evanghelii. El este legat imperial şi guvernator al Bitiniei. El adresează , între anii 98-112 împăratului Traian, care-i era prieten, un raport cu privire la conduita pe care a avut-o faţă de creştini, care s-au înmulţit fără măsură. Cultul oficial este, prin urmare, în declin. De aici se iveşte necesitatea de a-i înfrâna pe creştini, trimiţându-i la moarte. "Crima lor principală este că se adună într-o zi anumită, înainte de răsăritul soarelui; că înalţă pe rând cântece de laudă lui Hristos, ca unui Dumnezeu" (Pliniu Sec., Epist. 96 şi 97, trad. C. Popa-Lisseanu, Casa Şc., Buc., 1917, p. 131-134). Creştinii se angajeză să nu facă rău şi să mănânce mâncări curate. Scurt, este vorba mai degrabă de o "superstiţie grosolană şi excesivă", care poate fi înfrânată prin alternativa riguroasă sau îndelungată. Pliniu, după ce face un chestionar în trei articole, raportează despre atitudinea adoptată până atunci faţă de creştinii lui Hristos. Ei sunt fie incorigibili, adică din aceia care persistă, fie negatori ai credinţei, adică renegaţi şi apostaţi care au aderat sau dezavuat cultul creştin. După acest prolog scrie, cum s-a arătat mai sus.

Împăratul Traian îi răspunde în scrisoarea nr.98. Din mărturia lui Pliniu reiese că Hristos este întemeietorul sectei christianilor, adică a creştinilor.

Documentul este de o covârşitoare importanţă, atât pentru vechimea lui, cât şi pentru faptul că nimeni nu i-a contestat autenticitatea.