APOLOGETICĂ

Ce ar fi dacă ar reveni Isus Hristos în lume?

"Dacă Isus ar reveni în lume,
oamenii L-ar răstigni din nou"
(Mgr. Gay)

Lumea fiind o creaţie a lui Dumnezeu, când a venit în lume "întru ale Sale a venit", spune Sfântul Ioan evanghelistul. Dar îndată adaugă: "ai Săi pe Dânsul nu L-au primit". Oare pentru ce? Care a fost cauza pentru care L-au respins? Răspunsul nu poate fi decât unul singur: între Creator şi creatură, între gândurile şi voinţa lui şi gândurile, voinţa şi tendinţele, idealurile lumii, se săpase deja o prăpastie atât de adâncă încât comunicaţia dintre cele două maluri era cu neputinţă. Despărţirea, sfâşierea, separaţia lumii de Dumnezeu, se întâmplase curând după ce lumea ieşise din mâinile Făuritorului ei; şi atunci când Dumnezeu trimise pe Fiul Său să redreseze, să readucă lumea în făgaşul iniţial, aceasta se găsea la polul opus, în opoziţie flagrantă cu planul lui Dumnezeu. Omul era nefericit. Spinii, pălămidele, seceta, inundaţiile, suferinţele şi durerile invadaseră pământul şi sufletele oamenilor. Lumea uitase nostalgiile cerului, atracţia adevărului, a binelui şi a frumosului. Paradisul era deja pierdut, iar în locul lui lumea făcea eforturi disperate să-şi zidească un paradis pământesc din care Dumnezeu să fie cu desăvârşire exclus.

Isus Hristos apare tocmai în acel moment istoric când nici măcar cei ce Îl mai reprezentau, în felul lor, pe Dumnezeu, nu prea credeau nici în apariţia Lui în lume şi nici în eficacitatea salvării acestei lumi. Şi, cu atât mai puţin, cei ce nu credeau în Dumnezeu. Din acest motiv, atât iudeii cât şi păgânii, chiar de la bun început, L-au socotit ca inoportun şi răzvrătit împotriva "ordinii" stabilite. Gândul unora şi al altora putea fi mai pregnant exprimat în felul următor:

- De ce a revenit în lume? Ce mai caută aici? De ce nu ne lasă în pace? El nu poate să fie Messia; doar Dumnezeu demult nu mai există; El nu poate fi decât un impostor ca mulţi alţii; un tulburător al ordinei, atât religioase cât şi civile. El cu învăţătura Sa despre egalitatea dintre sclavi şi stăpâni, dintre bogaţi şi săraci, dintre Evrei şi Greci, dintre Cezar şi Spartacus, răstoarnă lumea cu susul în jos. Moise, da, el a fost un proroc, Aron a fost preot adevărat, preoţia a fost de Dumnezeu rânduită, însă acesta, cu Legea lui Nouă, ne ameninţă pe toţi. Deci, să fie înlăturat, şi cât mai curând!

Nimic n-a folosit: nici minunile, nici predicile, nici viaţa Sa fără prihană, nici chiar Învierea Sa din morţi. Ordinea existentă, cu toate dezordinile ei morale şi sociale trebuia să fie salvată. Sentinţa a fost dată: Mai bine să moară un singur om pentru "popor". Dar nu de popor le păsa, ci de scaunele, beneficiile, jupuirile şi situaţiile lor. Aceste interese meschine, ascunse sub masca intereselor poporului şi ale lui Dumnezeu, au hotărât uciderea lui Isus Hristos. Aşa cum se întâmplă şi de atunci încoace, toate crimele se justifică cu interesele poporului şi ale lui Dumnezeu.

Douăzeci de veacuri s-au scurs de atunci. Lumea a început, odată cu îndepărtarea în timp şi în spaţiu de momentul apariţiei lui Hristos, să se îndepărteze şi de idealul predicat de către El şi de apostolii Săi, aşa încât putem spune că ne găsim la aceeaşi depărtare de Hristos la care se găsea lumea înainte de venirea Lui. Nu este oare exagerată afirmaţia? Doar există totuşi o lume creştină, o lume care crede, mărturiseşte şi trăieşte după învăţăturile Lui; în lume există milioane de credincioşi de ai Săi.

E adevărat. Dar oare această lume "creştină" este ea în întregime şi autentic reprezentantă a concepţiilor lui Hristos? Întrupează ea cel mai drag gând al lui Hristos? Este ea unită, universală, apostolică în credinţă; urmăreşte ea realizarea idealului creştin? Nu cumva este mai degrabă un scandal pentru necredincioşi, un prilej de dispreţ şi de neîncredere pentru necreştini? Aceşti "creştini" sunt divizaţi, sfâşiaţi, răzvrătiţi între ei, după naţionalităţi, după rase, după clase, după interese politice, economice, sociale şi, ceva mai tragic, chiar religioase. Toţi îl au pe Hristos pe buze, dar acest Hristos, care le-a predicat iubirea făcând din ea semnul distinctiv al creştinului, nu reuşeşte să-i convingă să se iubească; dimpotrivă, în numele aceluiaşi Hristos, se ceartă, se sfâşie, se constituie în comunităţi separate, afurisindu-se reciproc. Ceva şi mai tragic, sunt doar câţiva ani de atunci, de când, români şi creştini, cu ajutorul românilor fără Dumnezeu, au suprimat o Biserică românească şi creştinească, iar pe fraţii lor întru românism şi creştinism i-au închis şi chinuit, în numele aceluiaşi Isus Hristos.

Istoria Bisericii este povestea tragică a luptei de distrugere nu numai dintre cei ce neagă pe Dumnezeu şi cei ce-L afirmă, ci şi dintre cei ce-L mărturisesc pe acelaşi Dumnezeu care s-a rugat pentru ucigaşii Săi. Unde este astăzi Isus Hristos? Care dintre cele trei sute de religii şi secte creştine Îl reprezintă cu adevărat? Soldaţii de pe Golgota I-au cruţat cămaşa necusută, nu au sfâşiat-o; creştinii de azi însă n-au această delicateţe soldăţească; ei au fărâmiţat-o în aşa măsură încât n-a mai rămas din ea decât petice, din care nu se mai poate recunoaşte că ar fi aparţinut lui Hristos. Unde este Biserica lui Hristos Una, Sfântă, Catolică şi Apostolică? Fiecare dintre puzderiile de Biserici care se dispreţuiesc, se batjocoresc şi se urăsc, susţine că numai ea este cea adevărată. Pot ele fi toate adevărate? Nu este nici una adevărată? S-a refugiat Biserica adevărată la păgâni şi la atei, ca aspiraţie şi tendinţă spre o Fericire pe care ei n-o cunosc?

În acest haos, în această dezorientare şi zăpăceală, gândul care ne frământă este: "Oare ce ar fi dacă Isus Hristos ar reveni acum, adică în vremea noastră, în această lume, adică în spaţiul locuit de fiinţe omeneşti"? Ce ar face El văzând, nu numai lumea acelora care-L neagă, ci şi lumea acelora care se sfâşie, deşi cred în El? Cum ar reacţiona Mântuitorul, pe de o parte, şi cum L-ar primi această lume, pe de altă parte?

Poate că unii dintre cititori se vor grăbi să spună că Isus Hristos, Dumnezeu fiind, n-a încetat niciodată să fie prezent în vâltoarea acestei lumi; că El este veşnic prezent cu Trupul, cu Sufletul, cu Omenirea şi cu dumnezeirea Sa, vere realiter et substantialiter, în Sfânta Euharistie. Acest lucru, împreună cu copiii, îl ştim şi noi; noi ne gândim însă la un alt fel de prezenţă, anume la modul în care a apărut în lume, înainte cu două mii de ani. La renaşterea Sa, la copilăria Sa, la viaţa Sa din Nazaret, ca muncitor, la viaţa Sa publică, la minunile şi profeţiile, patimile şi moartea Sa. Ne gândim cu precădere la demascarea făţărniciei, a tiraniei, la perfidia arhiereilor şi la laşitatea pilaţilor. Şi asta, după două mii de ani de creştinism! Ce durere, ce tristeţe i-ar cuprinde inima!

Ei bine, să ne lăsăm o clipă duşi pe aripile închipuirii şi să contemplăm această revenire a Domnului, în lumea veacului nostru, a acestui veac al mândriei, al răutăţii şi al urii. Oare s-ar renaşte exact în condiţiile şi împrejurările între care S-a născut? Credem că da. Inţelepciunea Sa infinită, nici astăzi n-ar găsi împrejurări mai vrednice de El decât acele pe care Le-a găsit întâia oară. Preasfânta Fecioară L-ar renaşte, aşa precum L-a născut în aceeaşi sărăcie a ieslei, cu acelaşi Sfânt Iosif alături. Mai mult, dată fiind sărăcia şi mizeria maselor, opresiunea, nedreptatea, robia oamenilor pe care El i-a creat liberi, nu credem că şi-ar schimba atitudinea faţă de ei; nu credem că de astă dată I-ar face plăcere să se nască nici la Casa Albă, nici la Kremlin, nici la Alcazar sau Buckhingham Palace, nici la Louvru. Locuitorii acestor palate, precum n-au avut nevoie de El cei din Sanhedrin sau din Palatul Pretoriului, nu au nici aceştia. Nu ştim dacă de astă dată Isus S-ar renaşte în Israel, fiindcă nici după două mii de ani Israelul nu dă semne, după toate suferinţele prin care a trecut, că ar fi dispus să-L recunoască pe Mesia cel prorocit.

Însă în acest caz, adică dacă nu S-ar naşte în Ţara Făgăduinţei, rolul de călău i-ar reveni altui popor? În această privinţă nu vedem nici o dificultate: astăzi există condiţii de prigoană şi de asasinate mult mai multe şi mai rafinate decât adinioară. Atunci L-au ucis cei din neamul Său; astăzi suntem siguri că L-ar ucide cei ce-I poartă numele, adică creştinii de diferite neamuri.

Dar a sosit momentul să punem faţă în faţă pe Hristos revenit în această lume cu lumea actuală.

Ştim cum era lumea de atunci: de o parte, îmbuibare, desfrâu, lenevie, plăceri, fără nici o îngrădire. Toată forţa strivitoare a oricărei urme de libertate era în mâinile împăraţilor, procuratorilor, arhiereilor, fariseilor şi ale diferitelor clanuri preoţeşti. De altă parte, mizeria până la iad, încătuşarea, muncile, dispreţul şi aşezarea omului în rândul animalelor de povară. Sclavul, femeia şi copilul, formau proprietatea discreţionară a stăpânilor.

Jos asuprire; sus ură, sfâşiere între partide, fracţiuni, fariseii erau învrăjbiţi cu saduceii; cărturarii şi membrii Sanhedrinului se opuneau arhiereilor, şi toţi împreună îi urau pe Romani, fiindcă peste toţi apăsa greu pumnul roman. Răscoalele lor erau sufocate în sânge.

În linii mari, acesta era tabloul societăţii în mijlocul căreia apare Isus Hristos. Unii, cei mici şi smeriţi, asupriţii, implorau zi şi noapte Cerul, ca să plouă, însfârşit un Izbăvitor; alţii, din contră, cei ce n-aveau nevoie de nimic, nu-L doreau; iar dacă totuşi a venit, şi-au dat toată silinţa să se scape cât mai curând de El.

Dar după douăzeci de veacuri? Este oare astăzi lumea care era atunci? S-a schimbat ceva în înfăţişarea lumii? Este ea mai bună, mai dreaptă, mai înfrăţită, mai umană, mai miloasă? Ce fel de lume ar avea în faţă Mântuitorul lumii dacă ar reveni?

Fără îndoială că lumea veacului nostru nu este identică cu lumea celui dintâi veac al erei creştine; s-a realizat un imens progres: omul de azi zboară cu o viteză supersonică spre alte planete, în alte constelaţii; omul de azi aude şi vede ceea ce se întâmplă la mii şi milioane de kilometri; omul nostru a "cucerit spaţiul şi timpul"; dintr-o clipită a făcut un secol şi din secol o clipită; a făcut lumină unde era întuneric şi întuneric unde era lumină; a scormonit cerul şi stelele, oceanele şi măruntaiele pământului; a făcut văi unde erau dealuri, şi munţi unde erau văi. Omul de azi este un titan, un gigant, care se declară stăpânul universului.

Dar, din punctul nostru de vedere, nu asta este important. Acest progres s-a realizat în afară de om; el a rămas în afară de preocupările majore ale omului; el este, dacă nu mai puţin fericit decât strămoşii lui, tot atât de nefericit ca şi ei. Or, Isus Hristos a venit să salveze omul, să-l înalţe, să-l umanizeze şi chiar să-l îndumnezeiască. El, dacă a revenit, vrea să-l privească în gândurile, voinţa, aspiraţiile, suferinţele şi durerile lui. De aceea ne permitem să-i punem faţă în faţă: pe Isus Hristos - Dumnezeu şi om -, cu omul de azi.

Cine va începe dialogul? Isus tace, îl priveşte până în adâncurile fiinţei sale; îl recunoaşte şi se înduioşează privindu-l. Îi vine să creadă că omul pe care-l are în faţă n-ar fi fost răscumpărat? Măsoară în gând distanţa care-l desparte de omul pe care L-a visat atunci când S-a întrupat.

Dar omul, dându-şi seama că se găseşte în faţa lui Dumnezeu, la care el a făcut de atâtea ori apel atunci când a fost copleşit de dureri, necazuri şi de nedreptăţi, îndată îşi începe tânguirea:

- Doamne, Isuse Hristoase, e mult de când te aştept să revii în această lume răsturnată cu capul în jos, în această lume nebună, în această junglă a sălbăticiei, în care nu-i chip să mai trăieşti omeneşte. Tu bine ştii, căci Tu toate le ştii, că aşa numitul progres cu care se mândreşte omul de azi este un progres în rău, în asuprire, în nedreptate, în durere, în despuiere de tot ce este omenesc în om. Tu ştii că cei mari şi tari ne calcă în picioare, spunând că o fac spre fericirea noastră; noi nu putem gândi, nu ne putem ruga, nu putem dori, vorbi, vedea, decât ceea ce ne permit asupritorii noştri. Despre Tine, despre Tatăl Tău, despre Preasfânta Ta Mamă, Sfinţii Tăi, ei susţin că n-aţi existat niciodată, că credinţa este o amăgire, că bine este ceea ce le foloseşte lor. Că raiul nu există în cer şi că ei o să-l aducă aici pe pământ. Dar, Doamne, Tu ştii că, dacă ei şi-au făcut un rai aici pe pământ, nouă ne-au deschis iadul. Nu mai putem; fă ceva pentru noi.

- Bine ai spus, dragul meu, Eu le ştiu pe toate. Am venit şi a doua oară tot pentru acelaşi motiv ca şi întâia oară: să instaurez adevărul în locul minciunii, dreptatea celor nedreptăţiţi, binele în locul răului, mila în locul asupririi; să poruncesc celor mari ca să vă socotească şi pe voi egali cu ei, doar nici ei nu sunt mai mult decât oameni; cu un cuvânt; să întemeiez aici pe pământ o rânduială care să-l ajute pe om să fie mai om, adică chipul lui Dumnezeu.

Ştiu bine ce Mă aşteaptă dar sunt şi azi gata, ca şi atunci, să urc Calvarul pentru voi şi pentru mântuirea voastră.

Cunosc suferinţele, chinurile, încercările la care sunt supuşi cei ce cred în Mine; ştiu că lumea asta, care nu ma vrea să ştie de Mine, se îndreaptă vertiginos spre prăpastie, spre un cataclism încă necunoscut, şi dacă atunci am socotit că este necesară venirea Mea în lume, acum am socotit-o încă şi mai necesară. Nu ştiu însă dacă lumea de azi va profita de venirea Mea mai mult decât a profitat lumea de atunci. Totuşi, voi cei săraci, cei ce plângeţi, cei ce sunteţi prigoniţi pentru Mine, copiii, cei curaţi cu inima, cei însetaţi de dreptate şi de adevăr, veţi dobândi tărie, Har, Pace în lumea aceasta, iar în cealaltă veţi fi alături de Mine.

Iată pentru ce am venit din nou în lume să reîncep aventura, oricât de mult s-ar fi schimbat condiţiile lumii actuale faţă de cele de acum două mii de ani.