APOLOGETICĂ

Mai există urme ale lui Dumnezeu în lume?

Odinioară universul era considerat ca operă a lui Dumnezeu. De la firicelul de iarbă, până la marile constelaţii cereşti, cu toate vieţuitoarele care mişună în oceane, în aer şi pe pământ, inclusiv coroana creaţiunii - omul -, toate erau considerate ca manifestări ale înţelepciunii, ale bunătăţii şi frumuseţii Creatorului.

Gânditorii, savanţii, artiştii şi sfinţii nu încetau să admire, să slăvească, să adore, să cânte reoglindirea perfecţiunilor lui Dumnezeu în lucrurile din lume. În această privinţă se întâlneau cu autorii inspiraţi ai Sfintelor Scripturi, care proclamă: "Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale..." (Ps. 85,10).

Oamenii acelor vremuri judecau logic când susţineau că în efect este prezentată quodammodo (în ceva chip) cauza care l-a produs, fiindcă efect fără cauză este imposibil, deşi efectul nu este adecvat cauzei, adică nu epuizează în întregime cauza, mai cu seamă când este vorba de Dumnezeu. Cu alte cuvinte, oricât de minunată ar fi lumea, ea nu este, nu poate fi identică cu Dumnezeu, fiindcă este o creatură, ceea ce înseamnă că are un început în timp - însuşi timpul fiind o creaţie concomitentă cu lumea - şi în spaţiu, fiind şi spaţiul o categorie inerentă lucrurilor din lume.

Un lucru fără cauză, totalitatea lucrurilor fără o cauză, evoluţia fără cauză şi fără un sens, erau considerate ca absurdităţi patente. Şi Socrate şi Platon şi Aristotel erau de aceeaşi părere. Ceilalţi gânditori superficiali, înglodaţi în noroiul unei sensibilităţi iluzorii, erau puţini şi nu prea luaţi în seamă.

Gânditorii creştini, hrăniţi din inspiraţia divină, au rămas uimiţi văzând potrivirea gândirii lor cu aceea a marilor filosofi ale căror opere se bazează pe inspiraţie naturală. Unii dintre ei au mers atât de departe încât au socotit, şi pe bună dreptate, că şi gânditorii păgâni au fost inspiraţi de sus. Pe Socrate l-au numit "înţeleptul", pe Platon, "divinul", iar pe Aristotel, "inteligenţa". Toţi au fost consideraţi ca "protoevanghelişti", pentru doctrinele lor înalte.

Substanţa teologică a gânditorilor elini a fost preluată, decantată, decorticată de învelişul mitologic şi apoi integrată în puternicele sinteze metafizice ale filosofilor şi teologilor medievali. Tot ce s-a gândit, scris, trăit pe planurile cele mai variate - de la înălţimea amvoanelor, a catedralelor, în şcolile mânăstireşti, în "trivium-uri", în "quadrivium-uri", în colegiile palatine, în "disputele solemne" ("|uestines disputatae") ziua începea şi sfârşea cu Dumnezeu. Atunci Dumnezeu era prezent în lume, iar lumea era prezentă în Dumnezeu; toate se făceau cu Dumnezeu şi nimic fără Dumnezeu.

Urmele lui Dumnezeu nu erau imprimate numai în natură, ci şi în creaţiile minţii şi ale mâinilor omeneşti. Catedralele, capelele, mănăstirile, cavourile, palatele, oraşele şi satele, străzile, toate erau botezate şi consacrate lui Dumnezeu. Operele filosofice şi teologice, literare şi chiar ştiinţifice, poezia, pictura, arhitectura, muzica, în toate Dumnezeu era prezent. Sfânta Fecioară şi sfinţii, martirii, în toate Dumnezeu era de faţă, fiindcă era pururea prezent în inimile oamenilor. Dumnezeu era al lumii şi lumea era a lui Dumnezeu.

Chipul celui Răstignit îl puteai vedea nu numai pe turnurile bisericilor, pe acoperişurile caselor, pe crestele înzăpezite ale munţilor, la răscrucile drumurilor, pe cununile mirilor şi ale împăraţilor, ci şi pe mânerele săbiilor, pe stindardele oştirilor şi pe mesele tribunalelor.

S-a numit, şi pe bună dreptate, această perioadă din istoria universală, "epoca sacrală", tocmai pentru că atunci toate se gândeau, voiau, simţeau, înfăptuiau, chiar şi păcatele, în numele lui Dumnezeu, cu Dumnezeu, şi nimic fără El. "Nihil sine Deo" era nu numai o vorbă ci şi o realitate.

Epoca următoare, Renaşterea, a început să zdruncine, să slăbească, să întunece, să schimonosească chipul lui Dumnezeu în sufletul omului şi în lume, crezând că dacă omul va admira, în locul lui Dumnezeu, chipurile şi aventurile, de multe ori obscene, impudice, ale zeilor şi zeităţilor, va marca un mare progres în gândire, în artă şi în viaţă. Renaşterea, în esenţă, n-a fost altceva decât o reîntoarcere, un salt înapoi peste Evul Mediu, la perioada miturilor, legendelor şi superstiţiilor păgâne. O pagină din aventurile fantastice ale lui Odiseu sau despre infinitele războaie cauzate de răpirea Elenei, a început să fie socotită de mai mare valoare decât întreaga Biblie.

Gânditorii, artiştii şi istoricii de mai târziu, mai cu seamă cei de azi, au slăvit şi proslăvit pe omul Renaşterii, fiindcă acesta n-a mai fost creat de Dumnezeu, ci, fie că S-a creat însuşi pe Sine, fie că a ţâşnit gata înarmat din capul lui Jupiter. Ca urmare el nu mai avea nimic comun cu Dumnezeu; nici o obligaţie, nici un fel de respect, doar era considerat ca inexistent, ca o legendă. Nu dezgroparea comorilor de artă şi de gândire antică a fost cauza entuziasmului faţă de Renaştere, doar nu Evul Mediu a fost acela care le-a dezgropat întâia oară, ci eliberarea de Dumnezeu.

Istoricii acestei perioade nu găsesc destule laude spre a o slăvi, şi cuvinte destul de batjocoritoare spre a ponegri Evul Mediu. Adevărul adevărat este că Renaşterea, din punct de vedere religios, a însemnat începutul unei mari decadenţe, nu numai pe plan teologic, ci mai cu seamă pe plan moral. Observaţi mutaţia săvârşită pe plan teoretic: de la credinţa în realitatea existenţei lui Dumnezeu la credinţa în creaţiile fantastice ale poeţilor, şi această întoarcere cu veacuri în urmă se numeşte "înaintare, progres, lumină". De aici încolo scrutările savanţilor şi ale gânditorilor se vor feri să aibă ca obiect pe Dumnezeu, pe Creatorul lumii, de teamă ca nu cumva acest tip de creaţii să fie socotite ca depăşite, chiar atunci când din punct de vedere ştiinţific sau artistic ar fi superioare. De aici încolo obiectul predilect îl va forma lumea şi mai apoi omul, emancipat, eliberat de Dumnezeu sau cum se spune azi "desacralizat". O altă inovaţie demnă de faima Renaşterii este trecerea stăpânirii şi a puterii din mâna lui Dumnezeu în mâna regilor, împăraţilor, a principilor şi mai târziu în a preşedinţilor şi dictatorilor de diferite culori.

Nu suntem chiar atât de naivi să susţinem că în perioada teocraţiei raiul era pe pământ şi că omul era fericit de nu-şi încăpea în piele. Doar ştim bine că cei ce cârmuiau în numele lui Dumnezeu erau şi ei oameni, de multe ori prea oameni, nişte păcătoşi. Însă nimeni nu poate fi atât de orb încât să nege că în epoca teocraţiei şi a teocentrismului, omul nu era om. În vremea aceea de "întuneric" nimeni nu s-a gândit să despoaie pe om de ceea ce este în el divin şi adevărat uman. Atunci îi rămăsese omului sufletul, credinţa, conştiinţa, libertatea de a gândi, de a simţi, de a se ruga după voia sa. Încă nu se iscodise metoda de violare a conştiinţei; această "cinste" îi revine epocii noastre foarte progresiste. Dumnezeu n-avea nevoie să te spioneze nici prin îngeri şi nici prin diavoli ca să se convingă dacă eşti cu El sau împotriva Lui, dacă eşti mulţumit sau nu cu cârmuirea Lui, fiindcă este atotştiutor şi omul era fiul Său. Şi, chiar dacă se întâmpla ca omul să se revolte, Dumnezeu nu-l aresta, nu-l punea în lanţuri, nu-l întemniţa şi nici nu-l condamna la moarte. Şi această cinste se cuvine epocii noastre în care Dumnezeu este înlocuit cu cei ce-L maimuţăresc, cu caricaturile lui. "Adjuncţii lui Dumnezeu", regii, tiranii, dictatorii, îşi iau foarte în serios rolul de dumnezei mai mici; şi ei, aidoma lui Dumnezeu care era stăpân peste sufletul, inima, gândurile şi conştiinţa omului, vor să-L imite, însă fiindcă acolo mai stăruie chipul lui Dumnezeu, îşi dau toată silinţa să-L şteargă, înlocuindu-L cu chipurile lor fioroase, groteşti, monstruoase. Astfel cultul lui Dumnezeu, în epoca aşa numită a ateismului ştiinţific, a devenit cultul omului care a acaparat puterea; şi în loc de un Dumnezeu, unul singur, veacul tuturor progreselor şi libertăţilor, are atâţia "dumnezei" încât nu-i poate număra. Bisericile, şcolile, crucile, icoanele, sărbătorile, obiceiurile religioase, sacramentele, există şi azi, cu deosebire că azi sunt afectate noului cult al noii divinităţi. Unele din semnele lui Dumnezeu au fost înlocuite cu însemnele zeului zilei, cu emblemele, flamurile acestui zeu.

O parte a lumii de azi are ca program oficial desacralizarea sacrului şi sacralizarea profanului, adică ştergerea urmelor lui Dumnezeu din lume şi imprimarea urmelor noii divinităţi în lume şi în viaţă, prin noul catehism al ateismului "ştiinţific".

Dar fiindcă treaba nu are sorţi de izbândă, spre a o face acceptabilă o pune în cârca ştiinţei, amăgind pe cine poate. Nici chiar cu "ştiinţificarea" ateismului, acesta nu este agreat şi astfel se recurge la mijloace mai drastice: interdicţia oficială a existenţei lui Dumnezeu în lume, cu sancţiunea eliminării din viaţă a celor ce nu se vor supune.

Dumnezeu este eliminat din presă, publicaţii, cărţi, emisiunile de radio, televiziune; iar atunci când este amintit este numai spre a fi ridiculizată credinţa în Dumnezeu şi raţionabilitatea ateismului foarte ştiinţific.

Şi iată cum, acest sfârşit de veac al XX-lea, se încheie cu excluderea lui Dumnezeu dintr-o lume pe care El însuşi a creat-o. "Întru ai săi a venit şi ai săi pe dânsul nu L-au primit".

Ce va urma? Cine ar putea spune? Dacă ne gândim la trecut el nu ne dă un răspuns la întrebare, fiindcă ceea ce se petrece acum nu s-a mai întâmplat niciodată, chiar dacă ne gândim la epocile precreştine. Unii ar putea fi ispitiţi să compare epoca actuală cu perioada păgână a istoriei, adică o întoarcere la idolatrie, la politeism, care adora orice, afară de Dumnezeul cel adevărat, pe care dealtfel nu-L cunoştea. Credem că în unele privinţe ar avea dreptate, pentru că aşa precum păgânismul antic adora statuile zeilor fictivi, chipurile împăraţilor decăzuţi, dar temuţi, obligând lumea să participe la cultul statului, tot astfel astăzi lumea este obligată ca, în locul lui Dumnezeu, să slăvească, să prăznuiască, să delireze ori de câte ori are fericirea să vadă, să audă şi să creadă cu tărie ceea ce gândeşte şi porunceşte divinitatea modernă. Căci, în fond, ateismul actual nu este propriu zis a-teism radical, adică negaţia oricărei divinităţi, ci numai negaţia lui Dumnezeu cel adevărat, al creştinilor, evreilor şi al musulmanilor; substituirea camuflată cu omul care, momentan, deţine atotputernicia. Ateismul modern este un antropoteism, adorarea unui om substitut al lui Dumnezeu. Deci, în această privinţă, ateismul actual este identic cu păgânismul.

Dar se şi deosebeşte de vechiul păgânism, care permitea cetăţenilor să creadă în pluralitatea zeilor, care deci nu excludea credinţa în zeii popoarelor subjugate, ci le aşeza statuile în panteon. În timp ce ateismul "ştiinţific" actual este exclusivist, neadmiţând altă divinitate decât pe cea oficial oficializată.

Dar, în acest caz, cum se explică prigoana împotriva primilor creştini? Explicaţia este simplă. Creştinii nu admiteau existenţa inexistentă a zeilor, iar cultul care li se dădea îl considerau ca absurd şi înjositor pentru om. Ei credeau într-un singur Dumnezeu spirit, fiinţă de la sine, invizibilă, atotputernică... şi, întrucât credinţa în zeii cetăţii şi în divinitatea împăraţilor se confunda cu statul, ei erau socotiţi ca ateişti şi duşmani ai statului. "Ne numesc atei şi pe bună dreptate, noi suntem ateii acestor pretinşi zei". Nous sommes les athées de vos prétendus dieux" (S. Justin, Prémiere Apologie, VII, Nr.1). Dovadă că cei ce se lepădau de Hristos şi jertfeau zeilor, scăpau de prigoană.

Nu vi se pare frapantă asemănarea? Atunci au fost prigoniţi creştinii pentru că nu credeau în zeii stăpânirii, fiind socotiţi ca ateişti; astăzi sunt prigoniţi pentru aceleaşi motive, cu deosebirea că prigonitorii de atunci se socoteau credincioşi, în timp ce cei de azi se consideră ateişti, deşi cred în aceleaşi ficţiuni. Prigonitorii de azi, care prigonesc din aceleaşi motive cu prigonitorii de ieri, totuşi, se consideră înaintaţi, mai cu seamă că atât unii cât şi alţii se închină unor zeităţi asemănătoare, dacă nu identice. Zeităţile, sub diferite măşti, se bucură de toleranţă, chiar de închinare; numai Dumnezeul cel adevărat şi închinătorii lui sunt ucişi. Bietul om nu poate trăi fără un Dumnezeu, iar în caz că este oprit să se închine Celui adevărat, îşi face "dumnezeu" din ce apucă sau i se porunceşte, fără să-şi dea seama că se înjoseşte.

Dar nu aceasta ne interesează acum, ci întrebarea: ce va urma? Va rămâne lumea fără Dumnezeu? Nu credem. Va veni o vreme când se va scârbi de adorarea semizeilor care maimuţăresc pe Dumnezeu şi atunci nostalgia după adevăratul Dumnezeu va fi atât de puternică încât din nou va căuta pe adevăratul Dumnezeu : perfecţiunea Absolută. Istoria ne spune că, după trei sute de ani de sângerări, imperiul cezarilor s-a prăbuşit, iar cei prigoniţi au ajuns la libertatea credinţei. O lume nouă s-a născut, cu un nou ideal, cu noi tendinţe. Asta a durat până în zilele noastre. Acum se pare că lumea este din nou în declin; creştinismul trece din nou printr-o mare criză. Mulţi cred că epoca atomului şi a zborurilor cosmice va fi o lume a necredinţei, a ateismului, fără să-şi dea seama că ateismul nu poate fi trăit, că omul de pretutindeni şi de totdeauna va crede cu atât mai mult, cu cât i se vor pune mai mari piedici. Anima humana naturaliter christiana.

Da, creştinismul trece astăzi printr-o mare criză; chiar acolo unde nu este prigonit, unde se bucură de liberate, el trece prin mutaţii şi radicale transformări, căutând racordare, adaptare, o nouă inserţiune în noua plămadă a lumii de azi, fără să-şi piardă esenţa şi structura sa divină. Ştim că Istoria nu se opreşte pe loc, nu este legată , nu poate fi legată de nici o formă pe care ea însăşi o scoate la iveală. Toate evenimentele, toate formele, achiziţiile, revoluţiile, sunt fenomene tranzitorii. Lumea îşi caută totdeauna echilibrul pierdut, reţinând din fiecare experienţă tragică sau fericită sâmburele de adevăr, de lumină şi de energie înfăptuitoare. Totul se transformă, dar totuşi ce este viabil rămâne; nimic nu se nimiceşte de tot. Ateismul actual are în sine viermele care până la urmă îl va roade. Religia creştină, cu toate frământările milenare prin care a trecut a rămas quodessentiam aceeaşi, depăşind toate crizele, ereziile, zdruncinările: "a plutit, în luptă cu talazurile, dar nu s-a scufundat". Explicaţia, este una: Singur el, Creştinismul, satisface exigenţele de divin ale omului; or, divinul numai în el se găseşte. Deci, orice formă va lua lumea viitoare, oricât de fantastice cuceriri va face ştiinţa, atâta vreme cât omul va reuşi să rămână om, cel puţin asemănător cu cel de azi, şi atâta vreme cât se va mai bucura cel puţin de libertatea interioară de a gândi, ateismul nu va reuşi să se impună, să devină pâinea spirituală a omului, fiindcă pururea şi în mod necesar, creatura va tinde, va fi însetată după Creatorul ei.

Deci, am condiţionat persistenţa credinţei în Dumnezeu şi insuccesul ateizării de: a) dacă omul va rămâne om, adică nu va fi schimbat, aşa cum se încearcă, în robot. Nici robotul, nici animalul n-au nevoie de Dumnezeu, şi b) dacă i se va lăsa măcar o fărâmă de libertate de gândire, adică dacă nu se va găsi cumva mijlocul prin care să fie împiedicat să mai gândească pe cont propriu. Dacă aceste două condiţii nu se vor respecta, omul va putea deveni nu numai ateist, ci nihilist, ucigaş de profesie şi tot ce va voi şeful.

Ştergerea urmelor lui Dumnezeu din lume nu va fi o operă uşoară, fiindcă Dumnezeu şi-a înscris numele şi a pus pecetea Sa pe tot ce a creat: în constelaţiile cerului, în galaxii, în soare, lună, stele, în legile mecanicii cereşti, ca şi în ultimele particule ale materiei; nu numai în materia anorganică, ci şi, mai cu seamă, în structurile materiei vii şi, în chip cu totul special, în sufletul şi conştiinţa omului, chiar şi a ateistului. Omul va căuta totdeauna fericirea, indiferent unde şi pe ce cale: în plăceri, în nedreptăţi, asupriri, în subjugarea altora, în crime, corupţii... şi fiindcă până la urmă toate acestea îl vor scârbi, va fi silit să apuce altă cale, care-l va apropia de Dumnezeu. Avem mărturia marilor atei convertiţi, care ne spun că, pe măsură ce credeau că fug de Dumnezeu, se apropiau tot mai mult de El. Opera de artă poartă semnătura artistului creator. Aceasta nu dispare decât cu distrugerea operei; lumea fiind opera lui Dumnezeu, semnătura Sa n-ar putea fi ştearsă decât dacă ar fi nimicită lumea; nu credem că ateiştii vor fi în stare să o nimicească salvându-se pe ei înşişi. Existenţa lor, furia lor împotriva lui Dumnezeu, este o dovadă de multe ori mai grăitoare pentru existenţa lui Dumnezeu decât evlavia molatică şi timidă a unor credincioşi. Că Dumnezeu există, o dovedesc ateiştii, fiindcă nu poţi nega ceea ce nu există, n-a existat şi nici nu poate să existe; negaţia neantului este culmea absurdului.

Blaj, 9 noiembrie 1975